O cuprinzătoare istorie culturală a Rusiei

Codrut Constantinescu | 03.07.2018

Dansul Nataşei, de Orlando Figes, este o încercare extrem de ambiţioasă, pentru că istoria culturală poate oferi răspunsuri adecvate la istoria politică a Rusiei.

Pe aceeași temă

 

Lăudabilul şi foarte dinamicul sector editorial autohton continuă să ofere publicului românesc, din ce în ce mai restrâns, o variată ofertă de carte. Raftul rusesc ocupă un rol important, care este îmbogăţit an de an de noi lucrări, atât traduceri valoroase, cât şi contribuţii proprii, cercetările unor români interesaţi într-un spaţiu care a cam fost neglijat până recent, când acţiunile agresive ale lui Putin ne-au adus aminte că, în ciuda faptului că nu avem o graniţă comună, totuşi suntem vecini apropiaţi, din ce în ce mai apropiaţi.

 

Orlando Figes este cunoscut publicului autohton în mod special pentru monumentala lucrare Revoluţia Rusă (1891-1924). Tragedia unui popor (Polirom, 2016). Cel mai recent volum al său apărut la noi, Dansul Nataşei. O istorie culturală a Rusiei (Polirom, 2018), este o încercare extrem de ambiţioasă, pentru că istoria culturală poate oferi răspunsuri adecvate la istoria politică a Rusiei. Este eşafodajul ascuns al istoriei mari, politico-militare. Autorul nu se aruncă de-a dreptul în istoria culturală măreaţă a rușilor din secolul al XIX-lea, cu seria impresionantă de scriitori clasici, ci caută să înţeleagă originile culturale ale rușilor. Iar aici terenul este mlăştinos şi haotic, cam ca şi istoria rușilor de dinainte de Petru cel Mare. Observaţiile autorului despre nobilimea rusă medievală sunt de mare actualitate şi astăzi, dacă ştim cum să le interpretăm. „Rusia nu avea o nobilime în sens occidental - o clasă independentă de moşieri care să poată contrabalansa puterea ţarului. Începând cu secolul al XVI-lea, statul retrăsese drepturile cvasifeudale ale prinţilor locali şi îi transformase pe toţi nobilii în supuşi ai curţii. Ţaratul Moscovei era conceput ca un stat patrimonial, deţinut de ţar ca fief personal, iar nobilii erau definiţi juridic drept sclavii ţarului. Pentru serviciile sale, nobilul primea pământ şi şerbi, dar nu ca proprietate alodială sau absolută, ca în Occident, şi doar cu condiţia să-l slujească pe ţar.“

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1473.jpg

// ORLANDO FIGES

// Dansul Nataşei. O istorie culturală a Rusiei

// Editura Polirom, 2018, 560 pp.

 

 

Dintr-o anumită perspectivă, momentul 1917 (cu cele două etape distincte ale sale) a fost şi răzbunarea Rusiei profunde, neeuropenizate faţă de elita politico-culturală a Rusiei care a dominat Imperiul secole la rând şi care a cunoscut profunde transformări, pe care Figes le analizează foarte atent. „Pentru elitele educate ale Rusiei, Europa era mai mult decât o destinaţie turistică. Era un ideal cultural, sursa spirituală a civilizaţiei lor, iar atunci când călătoreai în Europa făceai de fapt un pelerinaj.“ Însă, chiar dacă această nobilime fusese constrânsă să se occidentalizeze, de cele mai multe ori această preluare era de faţadă, impusă de idealul de a se integra la Curte, de a-şi păstra poziţiile privilegate, căci în spatele pojghiţei sufletul rusesc supravieţuia nestingherit. „Aristocraţia din Rusia secolului al XVIII-lea era conştientă că îşi juca viaţa ca şi cum s-ar fi aflat pe o scenă. Nobilul rus nu era un european înnăscut, iar manierele europene nu îi erau fireşti. Era nevoit să le deprindă, aşa cum învăţa o limbă străină, într-o formă ritualizată, printr-o imitare conştientă a Vestului.“ Au fost şi nobili care s-au exilat, urându-şi moştenirea culturală rusă, făcând tot posibilul să se transforme în europeni. Este cunoscut şi tangajul între Sankt Pe­ters­burg, vitrina rusă spre Occident, poarta de intrare a Vestului înspre misteriosul tărâm rusesc, creaţia ambiţiosului şi refondatorului Petru cel Mare, şi Moscova, simbolizând trecutul oriental şi tradiţional al Rusiei. „Sankt Petersburgul însemna doar înşelătorie şi trufie, un dandy narcisist care îşi admira întruna propria imagine în râul Neva. Adevărata Rusie era în provincii, locuri fără pretenţii sau convenţii străine, unde erau păstrate virtuţile ruseşti simple.“ Cam la fel au stat lucrurile şi în cele două principate române două secole la rând, când elitele politice şi culturale erau fie grecizate, fie franțuzite, venind în contact cu mediul autohton rural doar când reveneau la întinsele lor moşii, baza puterii lor economice, chiar dacă prăpastia nu era chiar atât de mare ca în cazul rusesc.

 

Este lesne de imaginat şocul acestei elite nobiliare franţuzite după izbucnirea Revoluţiei Franceze din 1789 şi, mai ales, după 1812. Elita culturală şi politică rusească a început un adevărat proces de redefinire şi rusificare, ceea ce nu a fost deloc uşor pentru nişte oameni deprinşi să adopte orice modă venită de la Paris şi să dispreţuiască imensa masă rurală de şerbi, pe care-i deţinea direct. Factorul declanşator au fost ofiţerii (nobili) care luaseră parte la campaniile din ultimii ani ai domniei lui Napoleon (să nu uităm că războiul european a durat, cu intermitenţe şi pauze, din 1789 până în 1815). „Ti­nerii ofiţeri care s-au întors din Europa erau aproape de nerecunoscut pentru părinţii lor. Rusia în care reveniseră în 1815 era mai mult sau mai puţin aceeaşi Rusie pe care o părăsiseră. Însă ei se schimbaseră enorm de mult.“ Paradoxal, această elită s-a rusificat cultural (adoptând limba rusă, bădărănia ţăranului rus, mâncarea lui), dar se raporta tot la Euro­pa, la o Europă politică a drepturilor politice, în care regimurile tindeau spre democratizare, moda fiind cea a monarhiilor constituţionale. Chiar dacă ţarul Ale­xandru I părea a fi, în prima parte a domniei sale, unul mai deschis spre inovări politice, în cea de a doua parte regimul său a revenit la politicile conservatoare. O parte din tinerii generaţiei 1812, decembriştii, a luat parte activ la revoluţia avortată din 1825, trei dintre ei fiind executaţi, iar restul surghiuniţi pentru restul vieţii în Siberia, unde şi regimul lor penitenciar s-a îmbunătățit treptat, diferenţele între deportările sovietice sau internările în lagărele Gulagului fiind uriaşe.

 

Calitatea sintezei este dată şi de încercarea de a descoperi Rusia şi poporul rus prin prisma marilor ei scriitori, iar cei din secolul al XIX-lea au reprezentat vârful culturii ruseşti (vorbim despre Dostoievski, Gogol, Cehov, Tolstoi), iar prin această direcţie de cercetare descoperim dilemele lor, răspunsurile lor la nenumăratele probleme care afectau societatea ţaristă. Dacă raportarea la Europa era esenţială pentru fiinţa rusă, mult mai problematică a fost pentru societatea şi cultura rusă raportarea la influenţa istorică asiatică, mai ales cea mongolă, având în vedere subjugarea cnezatelor ruseşti de către Hoarda de Aur. Mitul rezistenţei ruseşti în faţa invadatorului, care ne este destul de cunoscut şi nouă, este mai degrabă o construcție modernă, realitatea istorică fiind aceea că în Rusia cnejii au acceptat rapid să plătească tribut hanilor tătari, astfel încât nu multe oraşe ruseşti medievale au avut de suferit distrugeri ample. Mongolii s-au retras din centrul Rusiei pentru că au preferat regiunile cu păşuni, vitale pentru stilul lor de viaţă seminomad. Renaşterea politică a rușilor a fost posibilă şi pentru că Hoarda de Aur s-a scindat în trei hanate (Hanatul Crimeei - 1430, cel cu care aveau de-a face domnitorii români; Hanatul Kazanului, 1436; Hanatul Astrahanului, 1466). Ţarii ruşi le-au învins separat (Ivan al IV-lea cel Groaznic supunând Astrahanul şi Kazanul). Odată ce Hoarda de Aur s-a destrămat, iar statul ţarist s-a extins spre est, mulţi dintre mongolii care îi slujeau pe hani au rămas în Rusia şi au intrat în slujba curţii țarului Moscovei. Multe familii nobiliare ruse se puteau mândri că aveau sânge tătăresc, fapt ce era considerat foarte chic în secolul romantic, secolul al XIX-lea. Şi influenţa culturală nu a fost deloc de neglijat, limba rusă preluând multe cuvinte de origine mongolă, din domeniul vestimentaţiei, alimentaţiei etc.

 

Relevante în multe direcţii sunt informaţiile oferite de istoricul britanic despre celebrul băut al vodcii la ruşi. Arta distilării a ajuns în secolul al XVI-lea în Rusia din Occident, ajungându-se ca la ocazii festive oamenii să bea aparent foarte mult. „Băutul era ceva social - nu se bea niciodată de unul singur - şi era asociat cu sărbătorile comunităţii (...) în general consumul de vodcă nu era aşa de mare (într-un an existau 200 de zile de post în care alcoolul era interzis). Dar când bea, rusul bea îngrozitor de mult.“ În timpul nunţilor şi la alte petreceri, comesenii puteau ajunge să închine şi până la 50 de pahare de vodcă, participanţii la competiţie fiind obligaţi să dea paharul peste cap, cel care rezista acestui calvar şi nu ajungea în comă alcoolică fiind declarat „ţarul vodcii“. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nobilii au început să înfiinţeze şi administreze distilerii private, care au mărit de câteva ori producţia de vodcă. Cum statul s-a retras parţial din viaţa locală, după reforma din 1775, lăsând-o pe seama nobililor locali, nu a avut mecanisme să intervină. „Dintr-o dată au apărut magazine cu vodcă în fiecare orăşel, cârciumi pretutindeni şi, în afara interdicţiilor de ordin religios, băutul nu avea limite.“ În secolul al XIX-lea, o bună parte din veniturile statului provenea tocmai din acest flagel naţional, abia după izbucnirea Primului Război Mon­dial statul rus şi-a regândit politica, devenind brusc adeptul cumpătării, interzicând vodca. Însă populaţia era deja dependentă, aşa că a început să consume parafină şi alte rachiuri ilegale. De altfel, alcoolismul a migrat fără probleme în sistemul comunist, care a fost forţat să se raporteze la vodcă în aceleaşi extreme: era o defulare, care-i aducea venituri substanţiale, dar, în acelaşi timp, distrugea populaţia şi diminua substanţial speranţa de viaţă.

 

Istoricul Orlando Figes prezintă curentul narodnicist al proto-socialiştilor ruşi (slujitori ai poporului, adepţii norodului) care idealiza mediul rural rus. Studenţii de origine nobiliară au fost cuprinşi şi de această pasiune, în vara anului 1874 mii dintre ei au luat drumul satului rusesc autentic. Însă ţăranul nu prea i-a înţeles pe domnişorii de la oraş, de multe ori tocmai el fiind cel care îi denunţa poliţistului local. Au existat numeroşi ţărani care au rămas şocaţi când li s-a spus că în noua Rusie nu va mai exista ţar. „Cum să trăim fără ţar?“, ar fi întrebat ei şocaţi. Una dintre şansele prosteşte irosite de ţarism a fost torpilarea zemstve-lor, un fel de consilii locale conduse de notabilități (multe liberale), care, după 1861, s-au implicat cu entuziasm în procesul amplu de îmbunătăţire a vieţii de la ţară, construind drumuri, şcoli, spitale. Dupa asasinarea lui Alexandru al II-lea şi preluarea administrării imensului imperiu de către Alexandru al-III-lea, sistemul a fost supus unei presiuni autocratice din ce în mai mari. Rusia profundă se manifesta nu numai pe tărâm social, fiind categoric majoritară, având în vedere diferenţa dintre populaţia care trăia în mediul urban şi mediul rural, dar şi din punct de vedere religios exista o disidenţă însemnată faţă de Biserica Ortodoxă oficială, care, prin colaborarea ei cu statul, pierduse din prestigiu. Orlando Figes aminteşte de preotul gras, care era atât de diferit de mujicii ruşi, subnutriţi. Schisma a luat forma rascolnicilor, care refuzau orice înnoire a ritualurilor Bisericii oficiale, considerând că cele ruseşti erau chiar mai sfinte decât cele greceşti, „care îşi pierduseră harul, unindu-se cu Roma la Conciliul de la Florenţa din 1439“, fără să ia în considerare că această unire nu rezistase. Proporţiile schismei erau remarcabile. Chiar dacă nu se cunoaşte o cifră oficială, se estimează că, pe la începutul secolului al XX-lea, ea avea 20 de milioane de adepţi. Mulţi rascolnici au migrat voluntar către imensele spaţii nelocuite ale Siberiei, alţii au preferat să-şi dea foc în bisericile de lemn atunci când administraţia ţaristă, treptat, s-a apropiat, numai pentru a nu intra în contact cu aceasta. De altfel, unele dintre aceste comunităţi autarhice aveau să fie descoperite şi eliminate abia de regimul represiv comunist, în amplul său efort de extindere a Gulagului. Nu e de mirare că momentul 1914 şi, mai ales, 1917 avea să găsească Imperiul Ţarist într-o condiţie atât de fragilă, atât structura sa de rezistenţă, cât şi pereţii fiindu-i afectaţi de nenumărate fracturi.

 

Momentul loviturii de stat bolşevice şi preluării puterii de către Lenin şi Troţki avea să fie resimţit din plin de întreaga societate rusă, inclusiv de elita ei culturală, chiar dacă iniţial nimeni nu credea în posibilitatea comuniştilor (sau a maximaliştilor, cum erau cunoscuţi mai degrabă în epocă) de a se şi menţine la putere. Prăbuşirea vechiului sistem a însemnat automat şi cea a vechii ordini culturale, căci comunismul nu a reprezentat doar o schimbare de guvern, ci și de paradigmă societală. Interesante sunt detaliile despre mişcarea proletcultistă originală, exportată şi în România după 1945. Aceasta susţinea că artistul „trebuia să cultive noi forme de viaţă socială“ şi se trăgea din gruparea Înainte (Vpred) a social-democraţilor ruşi, din care făceau parte, printre alţii, Gorki, Bogdanov şi Lunacearski, şi care dorea dezvoltarea culturală a clasei muncitoreşti, intrând în conflict, la un moment dat, cu Lenin, care nu vedea cu ochi buni această tendinţă, care ar fi redus importanţa intelectualilor revoluţionari de profesie. Totuşi, după 1918, Lenin şi restul conducerii bolşevice aveau alte mari priorități (pacea separată cu puterile centrale şi apoi lungul război civil), astfel încât lui Bogdanov i s-a permis să înfiinţeze şi conducă organizaţia Proletkult. „La apogeul său, în 1920, Proletkultul număra mai bine de 400.000 de membri în cluburile şi teatrele sale, atelierele sale de creaţie literară şi de artă, corurile şi formaţile sale muzicale din fabrici, organizaţi în circa 300 de filiale răspândite pe teritoriul sovietic.“ Paradoxal, Lenin era un conservator în ceea ce priveşte cultura şi definirea frumosului în artă şi a rămas stupefiat când a observat manifestările aşa-zisei noi culturi sovietice constructiviste, printre care concertele în fabrici unde, în loc de instrumentele clasice, se foloseau sirene, ciocane, linguri, oale etc. La un astfel de concert „a fost un asemenea vacarm disonant produs de toate sirenele şi claxoanele, încât nici măcar muncitorii nu au reuşit să recunoască ceea ce trebuia să fie imnul civilizaţiei lor proletare - Internaţionala“.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-codrut-1473.jpg

Gorki citindu-i lui Stalin - detaliu dintr-o pictură de Anatoli Yar-Kravcenko (1951)

 

Anii 1930 au fost extrem de duri pentru viaţa culturală sovietică, care a suportat con­secinţele dictaturii lui Sta­lin, ca şi restul societăţii. Pe­rioada NEP încheiată, scriitorilor li s-a cerut să nu fie nimic altceva decât hagiografi şi reporteri servili care să îmbărbăteze masele, să consemneze măreţele realizări, orice urmă de originalitate sau simţ critic putând fi plătite aspru, preţ în sânge. În 1928 a apărut Asociaţia Rusă a Scriitorilor Proletari (RAPP), înfiinţată ca aripă literară a Planului Cincinal al lui Stalin, dulăul de pază al stalinismului în domeniul cultural. Critica realităţii a început să fie considerată de-a dreptul antisovietică. Un bun exemplu al noului destin al scriitorului în raiul comunist a fost mărirea şi decăderea lui Maiakovski. Alăturând-se iniţial bolşevicilor, iubind distrugerea vechii orânduiri, în 1929 deja a cunoscut declinul, scrierile sale (piese de teatru) fiind violent atacate de autorităţi. Moartea lui, ambalată drept sinucidere, ar fi putut fi la fel de bine o crimă a OGPU, având în vedere că amanta scriitorului era agent OGPU, dar şi soţia unui critic de stânga (Osip Brik). Destinul lui Gorki este mult prea cunoscut pentru a-l mai aduce în discuţie. „La începutul anilor 1930, orice scriitor cu o voce personală era considerat suspect din punct de vedere politic“, printre ei numărându-se Andrei Platonov, Mihail Bulgakov, Pilniak (preşedintele Consiliului Uniunii Scriitorilor Ruşi). La o adică, Planul Cincinal putea fi descris sau impulsionat de cei 10.000 de „scriitori de şoc“, selectaţi din rândul clasei muncitoare, instruiţi/antrenaţi în atelierele RAPP şi trimişi pe frontul producţiei. În cadrul Primului Congres al Uniunii Scriitorilor din 1934, Stalin avea să-şi impună punctul de vedere: „artistul trebuia să zugrăvească viaţa sovietică nu aşa cum era ea în realitate, ci aşa cum trebuia să devină“. Pe Stalin chiar îl interesau chestiunile culturale, viaţa culturală din URSS, fiind la curent cu ceea ce scriau sau încercau să publice cei mai de seamă scriitori sovietici ai momentului. Avea însă capriciile lui. Dacă, de exemplu, pe Bulgakov şi Pasternak i-a tolerat şi nu a permis arestarea şi uciderea lor de către NKVD, chiar dacă amândoi au scris mari romane care putea lesne fi citite în notă antisovietică, în schimb, mulţi alţii au dispărut în Gulag. Din cei 700 de scriitori sovietici participanţi la congresul din 1934 au supravieţuit, pentru a lua parte la cel de al doilea, organizat după moartea lui Stalin, în 1954, doar 50. Osip Mandelştam era unul dintre cei mai mari poeţi sovietici ai momentului, însă faptul că a scris o poezie necruţătoare la adresa lui Stalin avea să-l coste viaţa. Arestat iniţial în 1934 şi trimis în exil la Voronej, la 400 de kilometri de Moscova, în 1937, când Stalin a început marea curățenie, a fost rearestat şi condamnat la 5 ani de Gulag în Kolîma, practic o condamnare la moarte, având în vedere starea de sănătate a poetului. Care le spusese prietenilor: „Poezia numai la noi e respectată. Nicăieri nu se mai ucide pentru poezie“. Mandelştam nici nu a mai ajuns la Kolîma, murind într-un lagăr de tranzit de lângă Vladivostok, în aşteptarea navelor NKVD care îi transportau pe deţinuţi (transportul terestru fiind imposibil). Varlam Şalamov a descris în Povestiri din Kolîma episodul ultimelor ore din viaţa poetului, chiar dacă este improbabil ca Şalamov să fi asistat la sfârşitul lui Mandelştam, el deja fiind în Kolîma.

 

Venirea războiului a fost privită de scriitorii sovietici cu uşurare, căci aparent scăpau de teroarea stalinistă difuză. În realitate, a fost doar un respiro şi Stalin s-a folosit de patriotismul lor rusesc, permiţându-le să scrie sau să compună pe teme patriotice, dar folosind aceste producţii artistice în interes propriu, mobilizând oamenii pentru salvarea propriului regim de teroare. Oricum, după 22 iunie 1941, toţi ruşii au fost puşi în faţa unei dileme morale foarte spinoase: apărând Maica Rusie îl salvau pe tiranul Stalin. În contextul Războiului Rece, paranoia lui s-a accentuat, iar represiunea împotriva acelor scriitori care supravieţuiseră Marii Terori şi războiului s-a reluat. Anna Ahmatova a fost din nou cenzurată, urmărită permanent, având fiul arestat din nou, torturat (dat cu capul de pereţii închisorii), condamnat la Gulag, de unde avea să revină în 1956, cu raţia alimentară retrasă. Nici pe Zoşcenko Stalin nu l-a avut la inimă pentru că, în povestirea Lenin şi straja (1939), Zoşcenko, curajos, „îl înfăţişează pe Lenin în compania unui tip sudic, necioplit şi nerăbdător, cu mustaţă, pe care Lenin îl tratează ca pe un puşti“. Avea să plătească pentru acest curaj, chiar dacă nu cu preţul suprem, interzicându-i-se doar să mai publice, fiind forţat să revină la meseria sa de bază (era cizmar) pentru a nu muri de foame. A fost reprimit în Uniunea Scriitorilor Sovietici abia după moartea lui Stalin, dar nu a mai scris nimic important până la moarte (1958).

 

Responsabilul cultural al regimului stalinist în domeniul culturii postbelice a fost Jdanov, la un moment dat presupusul succesor al lui Stalin (murind însă înaintea lui, în 1948, chiar dacă era mai tânăr decât el). Doctrina culturală Jdanov a supravieţuit, chiar şi după moartea lui Stalin. „Teroarea statului era acum îndreptată îndeosebi împotriva intelectualităţii, în scopul de a impune tuturor artelor şi ştiinţelor o supunere orwelliană faţă de ideologia partidului.“ A apărut şi s-a dezvoltat şi mai mult un antioccidentalism profund. Dacă erai acuzat de o astfel de influenţă, îţi puteai pierde rapid locul de muncă, iar familia putea cunoaşte multe alte necazuri. Jdanovismul a fost un fel de xenofobie ambalată în marxism.

 

Captivant este capitolul despre emigraţia culturală rusă de după 1918, care a numărat câteva personalităţi de prim-plan, uneori chiar uriaşe, fie că vorbim despre scriitori (Nabokov, Bunin, Nina Berbe­ro­va, Marina Ţvetaeva) sau compozitori (Stra­vinski, Rahmaninov, Prokofiev). Exi­lul, de cele mai multe ori definitiv, nu a fost uşor, din multe motive. Primul ar fi faptul că ruşii sunt extrem de sentimentali şi iraţional ataşaţi de Rusia. Poate la fel de mult precum irlandezii, având aceeaşi notă comună, erau popoare agrare, chiar dacă marea majoritate a exilaţilor ruşi cunoscuseră mediul rural rusesc doar din postura de mici sau mari moşieri. Al doilea, greutăţile materiale pe care le-au cunoscut aproape toţi exilaţii, chiar dacă unii dintre ei, nobili, mai norocoşi, reuşiseră să plece din Rusia cu anumite valori (monede, tablouri etc.) pe care le-au vândut, încetul cu încetul, pentru a supravieţui, pentru că cei mai mulţi nobili erau obişnuiţi cu un trai pe picior mare. Unii nici nu au conştientizat faptul că ruptura era definitivă. După o perioadă au fost nevoiţi să se angajeze în slujbe mai degrabă umile. Iniţial, emigraţia rusă albă, numărând trei milioane de oameni, a ales să se stabilească în Berlin, care, după înfrângerea din 1918, era un oraş relativ ieftin. Odată cu depăşirea acestui moment şi cu revenirea economică, Berlinul a devenit un oraş prea scump pentru ruşi, care au preferat în anii 1930 Parisul, şi pe fondul ascensiunii politice a naziştilor. Iar, de aici, nu a mai fost decât un pas până la exilul final în America. Evident, nu toţi ruşii albi au fost atât de prevăzători, unii rămânând în Franţa ocupată de germani, chiar oferindu-se voluntari în Armata lui Vlasov, sfârşind fie executaţi de NKVD, fie în minele din Kolîma.

 

Interesantă a fost evoluţia lui Vladimir Nabokov, unul dintre puţinii exilaţi ruşi care au cunoscut succesul în Occident. S-a născut în 1899, într-o familie importantă a aristocraţiei liberale din Sankt Petresburg, tatăl său fiind unul dintre liderii de vază ai cadeţilor (Partidul Constituţional-Democrat). După lovitura de stat bolşevică, familia a părăsit fosta capitală a lui Petru cel Mare ajungând, într-o primă etapă, în Crimeea, ultimul bastion al forţelor albgardiste. Cum forţele baronului Vranghel nu au reuşit să se menţină nici aici, Nabokov a ajuns în Anglia, unde a studiat la Trinity College din Cambridge (1919-1922). Ulterior s-a alăturat mamei sale la Berlin, unde a scris primul său roman (Maşenka). Însă la Berlin a trăit în sărăcie, Nabokov neavând cum să trăiască din scris, de aceea dădea meditaţii de franceză şi engleză, iar soţia sa, Vera (care era evreică), era secretară. În 1938 familia s-a mutat la Paris şi, doar cu două săptămâni înainte ca nemţii să ocupe Parisul, în iunie 1940, familia Nabokov a traversat Atlanticul, stabilindu-se definitiv în America, unde a cunoscut succesul. Nabokov nu a cochetat niciodată cu comunismul şi nici cu întoarcerea acasă, spre deosebire de alţi ruşi albi, mult mai labili şi naivi decât el - iar această slăbiciune a fost din plin exploatată de serviciile secrete ale regimului stalinist. „Convingerile politice antisovietice ale lui Nabokov se aflau în centrul americanismului său. Considera că McCarthy avea probabil dreptate când spunea că există spioni comunişti în guvernul Statelor Unite. Îi dispreţuia pe liberalii care simpatizau cu Uniunea Sovietică. A refuzat să aibă de-a face cu Rusia sovietică - chiar în toiul celui de-Al Doilea Război Mondial, când era aliata Vestului.“ Cultura are nevoie ca de aer de libertatea de creaţie, iar exemplul rus este elocvent şi în această privinţă, căci istoria culturală nu a reţinut nici măcar unul dintre cei 10.000 de scriitori de şoc care au scris despre Planul Cincinal.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22