O divă uitată

Marioara Voiculescu a fost mai mult decât o adevărată divă a teatrului românesc, a fost și ceea ce azi numim o antreprenoare în domeniu, a fost poate mai ales un caracter, valoare care nu se întâlnește foarte des cu marele talent. Nu au rămas de pe urma ei nici înregistrări video sau audio, nici prea multe fotografii. Doar niște cronici de spectacol, în presa vremii, în revista „Rampa”. Ar fi fost atât de necesar ca un regizor să realizeze în memoria ei un film artistic, sau măcar documentar, dar cazul acesta nu e singular, din păcate. În colecția „Biografii romanțate” a Editurii Polirom, o excelentă idee editorială care face cunoscută publicului mai larg o serie întreagă de personalități artistice românești, a apărut recent o carte despre Marioara Voiculescu scrisă de Alina Nelega.

Alina Nelega este regizoare de teatru, autoare dramatică și romancieră. Nici nu se putea cineva mai potrivit pentru a reînvia personalitatea atât de carismatică a Marioarei Voiculescu, rămasă totuși de mult în umbră, în pofida faptului că a trăit până la 90 de ani(1976). A fost atât de înzestrată, încât a învățat, cu dispensă, la Conservatorul de Artă Dramatică de la vârsta de 14 ani, apoi a jucat la Teatrul Național, a fost adorată de public, a înființat o companie privată de teatru, a încercat să facă și filme artistice în anii de început ai cinematografiei, a fost apropiată de Regina Maria a României, nu a făcut compromisuri politice și astfel, după Al Doilea Război, a refuzat să mai joace și a trăit în sărăcie până târziu, alături de fiul ei, Paul, singurul care nu a părăsit-o niciodată.

Este uimitor cum din puținele materiale documentare pe care le-a avut la dispoziție, Alina Nelega recreează nu doar viața celebrei actrițe, dar și epocile pe care aceasta le-a traversat. Nu este o biografie, ci un adevărat roman, datorat talentului de romancieră, dovedit deja, de către Alina Nelega. Din antebelic, trecând prin cele două războaie mondiale, apoi prin epoca stalinistă, volumul e structurat în niște episoade care marchează momente cruciale din traiectoria de viață și a carierei Marioarei Voiculescu. Până la dosarul de urmărire de către Securitate, în anii '60…

În fiecare capitol, autoarea intră direct în atmosfera epocii prin detalii de viață mărunte, dar care, singure, pot plonja cititorul în spațiul și timpul evocate. Fraza este lungă, antrenantă, acumulând fapte, vorbe, gesturi din tumultul vieții marii actrițe. Acesta este, de altfel, cuvântul-cheie pentru viața ei, tumult. Actrița trăiește într-o vârtej de întâmplări și mai ales într-o intensitate a sentimentelor care e, de fapt, firească pentru un actor. Nicio clipă de răgaz, nicio trăire banală, totul la Marioara Voiculescu se petrece sub semnul excepționalului și al pasiunii, care aduce atât bucurie, cât și suferință. Măritată de doua ori, divorțată și văduvă, Marioara Voiculescu iubește cu dăruire totală doar teatrul și pe fiul ei și e cât se poate de conștientă de valoarea ei artistică. Vorbește de la egal la egal cu directori de teatru sau diverși potentați, e vulcanică și foarte sinceră într-o vreme în care femeile nu se exprimă liber prea mult.

Așa cum am menționat deja, epoca sau mai exact epocile descrise sunt nu doar un fundal pentru biografia actriței, ci lumea unui adevărat roman care se citește cu sufletul la gură. Inutil de precizat că dialogurile pe care Alina Nelega le vede și le aude cu ochii minții între actriță și diverse personaje ale vremii, artistice sau nu, sunt foarte credibile și au farmecul pe care nu îl putea crea decât tot un om de teatru, care are înnăscute și apoi cultivate intuiția și empatia necesare pătrunderii atât de verosimil în spiritul personajului și al vremurilor lui.

Marioara Voiculescu se luptă adesea cu dezinvoltură cu regizorii, cu directorii de teatru, câștigă bani mulți, apoi îi pierde, apoi câștigă iar, construiește săli de teatru, se plimbă și face cumpărături cu nonșalanță, inclusiv pentru teatrul ei, la Paris, se duce vara cu Regina Maria la Balcic, devine pentru scurtă vreme proprietara unei vițe-de-vie, viața ei e un montagne-russe. Există, desigur, invidii și conflicte în lumea teatrului, dar artiștii sunt mereu dornici să joace și tot ce e rău pălește în frenezia care îi cuprinde când ajung pe scenă și după aceea, când primesc noiane de scrisori, flori și cadouri de la admiratori. După 1947, actrița refuză să joace în piese „cu teză”, e părăsită, e „turnată” la Securitate de câțiva dintre tinerii studenți la Teatru cărora le e mentor în anii ’50, își vede fiul făcând închisoare politică, ajunge singură și bolnavă, dar e mereu lucidă.

Nu se poate și nici nu trebuie rezumată viața Marioarei Voiculescu așa cum o vede Alina Nelega, trebuie citită. Rămân în memoria cititorului nu doar geniul artistei, ci și umanitatea ei superbă. Iată un monolog interior imaginat de scriitoare și care e confirmat dacă citim și cartea de memorii a actriței, „Jurnal - Memorii. Marioara Voiculescu”, apărută abia în 2011 la Editura Fundației Camil Petrescu:

Până la urmă, artiștii de scenă sunt niște copii: se bosumflă repede, dar când îi momești cu acadeaua unei piese noi, uită de ranchiune, iar după ce se urăsc de moarte, se pot iubi la fel de intens, însă numai dacă se joacă împreună. Culisele sunt culise, dar scena e altceva- fiindcă nu poți să-ți urăști partenerul, trebuie să găsești ceva ca să-l iubești, să-l ierți și să mergi mai departe, alt­fel nu iese spectacolul și publicul simte. Să duci ura pe scenă înseamnă să-ți tai craca de sub picioare, așa că ea n-o să facă asta, nici măcar în afara scenei: o să fie generoasă cu toți cei care au complotat împotriva ei, pentru că acum e din nou puternică, are din nou admirația și dragostea publicului. (…) Ființe paradoxale sunt actorii, ca apa limpede, mișcătoare în bătaia vântului, dar în adâncul căreia mâlul și brădișul te cuprind, iar îmbrățișarea lor te trage la fund. Dar nu așa e oare și omul, porc și înger, tăvălindu-se în noroi și‑apoi înălțându-se, curat, spre lumină - și oare cum ar putea ei să dea expresie atâtor caractere dacă n-ar avea înlăuntrul lor toate aceste fețe ale lumii, luptându-se  unele cu altele să răzbată la suprafață?

Marioara Voiculescu a jucat în epocile antebelic și interbelic, în care teatrul avea o importanță infinit mai mare decât în zilele noastre. În lipsa televiziunii și la începutul cinematografiei, trebuie să ne imaginăm Teatrul nu doar ca pe un loc de divertisment, dar și de artă, singurul accesibil publicului mai larg, față de Operă sau o expoziție de pictură. Tot ce se lega de acest spațiu avea o semnificație enormă, atât pentru artiști, cât și pentru public. Cronicile din ziare erau urmărite cu atenție pentru că ele puteau ridica sau coborî un artist, patimile puse în joc erau covârșitoare într-o lume în care scena era un loc unde viața palpita la fel de puternic ca în afara ei. Numai cei care au trăit acele timpuri au măsura fidelă a investiției emoționale și intelectuale a creatorilor de teatru, care simțeau că au o misiune înaltă, aceea de a plăsmui Arta drept cadou pentru public. Iar publicul îi iubea pe artiști ca pe niște zei.

Nu se va mai putea atinge niciodată amploarea trăirilor de atunci, atât pe scenă, cât și alături de ea, în sală. Alina Nelega ne restituie deci nu doar portretul unei artiste imense, ci ne revelează valoarea unei arte din vremuri apuse, în care Teatrul era loc de Frumusețe, dar și de Educație. Marioara Voiculescu se ceartă mult și furtunos cu regizorii și cu directorii de teatru, dar după aceea conflictul se stinge brusc în lumina reflectoarelor. Ea a trăit doar pentru teatru și autoarea o imaginează pe terasa Institutului „Ana Aslan”, ruminând, la senectute, cu spiritul clar și liber, așa cum l-a avut mereu:

Eu, una, niciodată nu m-am prefăcut nici în viață, nici pe scenă, e drept că nici nu m-am destăinuit pe deplin cuiva. Cum aș putea? Sunt actriță, întotdeauna în mine se luptă mai multe fețe, iese la iveală doar una dintre ele și nu întotdeauna alegerea e a mea. Vreun nesăbuit ar putea crede că mă prefac –, da, e adevărat, dar am nevoie să mă prefac ca să pot fi sinceră. Atunci înseamnă că nu mă prefac când mă prefac. Căci neprefăcându-mă nu aș putea fi onestă. Nici cu mine și nici cu ceilalți. (…) Nu, nimeni n-o să știe vreodată adevărul, nici despre mine, nici despre vreo altă actriță sau vreun alt actor. (…) Fotografiile, ca o iluzie a prezenței, momente care nu ne definesc. Nicio fotografie nu spune mare lucru despre Marioara Voiculescu. Nici nu sunt eu aia. Eu sunt Salomeea, Lulu, Doamna Alving. Dama cu camelii. Sunt Peer Gynt. Sunt propriul meu personaj.

Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc de Alina Nelega este restituirea unei artiste imense și în același timp un roman frenetic, suculent despre teatru în prima jumătate a sec. XX. //