Pe aceeași temă
Cum oare putea fi scutit Filip Florian de scarmanari cartitoare dupa succesul bulversant al cartii lui de debut (Degete mici, 2005)? Dupa trei ani si mai bine, inca nu e complet eliberat din plasa perfida a laudelor si premiilor asezate straturi-straturi peste intrarea sa, nitel buimaca, in arena literara. Cum intre timp a mai si fost tradus in strainatate (si nu oriunde, ci la Suhrkamp, in Germania, si la Magveto, in Ungaria), va traversa, probabil, multa vreme de aici incolo printre sirurile criticilor pro si contra, aliniati in pozitie de lupta si obisnuiti sa piarda repede din vedere miza bataliei, tocmai buna de strivit din nebagare de seama, ca motanul Siegfried, despre care vine vorba in noul sau roman Zilele regelui*. Deocamdata, e laudat (Carmen Musat, Paul Cernat), dar si minimalizat cu morga (Mihai Iovanel). Va mai urma, cu siguranta.
Proba de foc a celei de-a doua carti a fost, insa, trecuta. Zilele regelui e un roman clar ca o fereastra bine stearsa, fermecator, aerisit (fata de stufosenia dantelata din Degete mici), imbibat de acea jubilatie a scrisului, atat de rara la scriitorii romani din zilele noastre. Oricat ma gandesc, nu gasesc un altul pentru care un motto precum „Lui Luca, baiatul meu, care stie ce e bucuria†sa sune atat de emblematic.
In scepticismul intelept al realistului, moralistul destul de imbutonat care e de fapt Filip Florian infige ferm tarusii principiilor: in Degete mici, adevarul si fetele lui prea alunecoase; aici, onoarea si insemnele ei inconfundabile. De deasupra ploua intotdeauna surprinzator o teribila seninatate. Fojgaiala istoriei, cu straturile ei decopertate la rece in ambele carti, ajunge sa fie privita de sus, de foarte sus, de unde capata farmecul inegalabil al geometriilor in care se retrag pana si cele mai sinistre tinuturi.
O carte despre vremea regelui Carol I - regele civilizator - nu are cum sa nu joace pe contrastul dintre rigoarea teapana, misionara a tanarului monarh si indaratnicia spectaculoasa a neamului pe care-l pastoreste. Filip Florian nu se fereste de locul comun in care-si asaza tabara de prozator. Pana la final, pune in scena un spectacol amuzant si pilduitor deopotriva, in care domnitorul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen paseste cumva pe varfuri si numai prin spatele scenei, pe drumul ce desparte domnia acceptata in 1866 de incoronarea sa ca rege la 10 mai 1881. La rampa, un dentist neamt, cumsecade, usor ticnit, si familia lui, cu tot cu motanul Siegfried, adus de la Berlin in cos de rachita si distribuit in rolul de depozitar al tuturor misterelor care nu trec granita dintre istorie si fictiune. Intre Palatul Regal si cabinetul incropit de Joseph Strauss la parterul unei cladiri darapanate de pe strada Lipscani se intinde Bucurestiul pestrit si zgomotos, cu zidari smecheri si puturosi, cu veselie pentru toata lumea. O capitala turtita in noroaie, cu porci plimbandu-se liberi pe la ferestrele resedintei domnesti, dar visand sa propaseasca prin patimi politice teribile, lasate la vedere cu acel curaj brutal al unui neam care nu are nimic de pierdut.
Totul incepe cu doua pagini exceptionale: petrecerea de despartire a lui Joseph Strauss, dentist din Berlin, de chefliii de la Der Grosse Bär si de fetele de la bordelul Unspe tate, botezat asa dupa sanul urias al Rosei, retezat de un husar beat. Fragment antologic, cu niciun cuvant de prisos, o goana lenta, euforica spre o noua viata, caci doctorul fusese invitat de capitanul de dragoni Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen sa-l insoteasca de tot in Romania, o tara de nu se stie unde, care-l dorea drept rege. De ce sa-l fi insotit? Simplu: pentru ca viitorul rege suferea intruna de dinti, iar odata procurata solutia, succesul misiei politice era ca si asigurat.
Pe pamant romanesc, dentistul va ajunge cu peripetii, incognito, dupa un drum nesfarsit cu trasura de posta, cu trenul si cu vaporul. In cosul de rachita, la mare pret, un motan hatru si fermecat, care va trai saptesprezece ani si multe va vedea si cugeta in tot acest timp.
Bucurestiul neamtului e ca un reportaj facut de BBC: pelicula comentata, schimb permanent de lentile, doar-doar se va dezvalui chichita acestui neam sucit si fericit, pentru care ziua de maine nu-i decat un alt rasarit. In timp ce Carol civilizeaza cu greu -, iluminatul stradal, calea ferata, cu afacerea Strousberg cu tot, noul vad regularizat al Dambovitei, Societatea Academica, Universitatea, pavajele, prima statuie, a lui Mihai Viteazul, apoi Palatul Regal, Pelesul si celelalte - Joseph Strauss isi invata rabdator pacientii sa nu-si mai scoata maselele la barbier cu dalta si cu clestele de cuie, isi fura nevasta din serviciul unui baron sarb, isi chiverniseste sub scandura podelei bani albi pentru zile negre. Din cand in cand, tot mai rar, se ingrijeste de dintii domnitorului, ba chiar si de altele, inca mai trupesti: il duce in patul Lincai, o copila oarba si curatica dintr-un bordel modest, caci tanarul Carol risca sa-si ruineze sanatatea prin abstinenta. Din vizitele secrete in patul cu saltea de fan (de pe urma caruia viitorul rege stranuta minute in sir) avea sa rasara Petre, un baietel cu nas coroiat si barbia despicata si cu o claie de par nestrunit. De existenta lui nu va mai sti decat dentistul, paznic devotat al unei intelegeri barbatesti, si Siegfried motanul, martor desigur indulgent. Secretul ramane secret pana la ultima pagina a cartii, in care e vorba despre ceremonia incoronarii ca rege si regina a lui Carol si a sotiei lui Elisabeta. Sub ploaia de flori si in vacarmul ovatiilor, batranul Siegfried se va hotari sa iasa din scena, coborand intempestiv sub rotile unei trasuri.
Intriga micului roman sta in mica istorie apocrifa de alcov, caci anii trec pentru Joseph Strauss nu doar facand bani putini, ci si incercand sa-l puna la curent pe Carol cu copilul nedorit. N-a fost sa fie: o data, intr-o audienta obtinuta cu greu dupa sase luni de zile, dentistul a trebuit sa vorbeasca-n dodii unui consilier al lui Carol. A doua oara, pe frontul de la Plevna, in razboiul de independenta, o seara tacuta in doi, in cortul de campanie, se incheie fara nicio marturisire si pe resemnarea lui Joseph Strauss: a venit pesemne in Romania si ca sa tina la adapost o asemenea taina.
Zilele regelui se tine foarte aproape de cronologia acelei felii de istorie, folosind-o strict ca pe o canava. Pare sa fie din prudenta, un fel de ancora, caci mesajul romanului nu e legat de istorie, ci de omenescul din ea. Suntem facuti partasi la actul indelung si feeric al unui metisaj de mentalitati, caci - sugereaza Filip Florian - e ceva erotic in aceasta augusta inginerie sociala care a fost introducerea monarhiei in Romania, ceva ce tine de explicatia ultima a „miracolelor†care fac, de cateva veacuri, supravietuirea tarii. Subtil polemic, romanul poate fi citit si ca o antiistorie a intervalului, dar si ca o reflectie neostentativa pe tema natiunii. Restul e doar placerea fictiunii, care nu se sprijina neaparat pe portrete, in sensul clasic al cuvantului. Unul singur se decupeaza ferm pana acum, in cariera prozatorului: calugarul Onufrie din Degete mici. Celelalte - de acolo si din acest proaspat Zilele regelui - sunt umbre cu suflet. }ii minte mai degraba descrierea unui sold (vezi afectuoasa orgie de ramas bun de la Unspe tate, cu care incepe cartea) sau a unui rictus decat un chip. Cateva tuse grabite ne spun ca dentistul era slab si balan la par, ca Elena Ducovici, apriga lui sotie sarboaica, era bruna si cu talpile mici, ca regele era maruntel, cu nas coroiat si ochi luminosi si cam atat. Tot restul tine de launtrul personajelor. Cerebral sensibil si artist, Filip Florian innobileaza fizicalitatea fiintei, ca receptacol de insufletit.
In Zilele regelui, totul merge cu atat mai usor cu cat figurile istorice - in fapt, doar Carol si Elisabeta - sunt preluate pur si simplu livresc, fara ambitii de rescriere. Centrul de greutate e altundeva, in atmosfera si in detalii. Ca un tablou de Breugel cel Batran, Romania de dupa unirea Principatelor e o idila inselatoare. Sub lupa, caricatura dezminte ludicul, miscarea vine dintr-o energie surd amenintatoare, de care se salveaza doar ochiul privitorului de foarte sus.
Nu-mi plac din cale-afara nici romantic-stangacea involburare amoroasa dintre Strauss si viitoarea lui nevasta, nici scrisorile de amor ale motanului catre pisica Rita, scrijelite cu ghearele in stofa scaunelor candva impecabil tapitate (un cronicar le-a taxat deja drept kitsch). Umorul tandru se tine, insa, scai dupa Joseph Strauss, prin toate zarghelile lui inofensive, mai ales in povestea cu tabloul din dormitor, mutat de doua ori pe zi, pe muteste, cand intr-o pozitie, cand intr-alta, de doi soti care se iubesc, dar au pareri exploziv diferite.
Dentistul neamt reuseste fara probleme sa ocupe centrul scenei. Un singur regret: nu are nimic din cel pe care-l cunoscusem in preambulul de doua pagini al cartii. Din insul senzual iresponsabil, ale carui degete cantau pe harfa trupurilor scanteietoare, a iesit, la Bucuresti, un brav tata de familie, sentimental si temeinic, pretuind onoarea mai mult decat orice. Bun si-asa si poate ca asta e chiar lectia scontata.
Cu aceeasi pofta de a scrie, cu amportarea inconfundabila a indragostitului (de scris), Filip Florian face figura aparte in proza de azi. Jubilativul exigent, fictionar de vocatie, si-a facut deocamdata un imens cadou: a doua carte frumoasa.
P.S. Dupa ce am produs textul de mai sus, am constatat cu amuzament ca recenzia lui Daniel Cristea-Enache, proaspat aparuta în Romania literara, se oprise nu doar la acelasi verdict, dar pe alocuri în chiar aceleasi cuvinte! Semn ca ne place amandurora Filip Florian si ca, pe romaneste, bucuria unei carti frumoase suna cam la fel.
* Filip Florian, Zilele regelui,
Polirom, 2008, 267 pag.
