O Florence Nightingale a României

Volumul Spitalul „Inima Reginei“ este consemnarea unei impresionante labor of love pe care Principesa Ileana a României o face pentru o posteritate insuficient animată de vocația de a ajuta fără dorința răsplății. Mărturie a celor patru ani petrecuți la Bran, în epoca turbulentă a sfârșitului războiului, textul redă fericitul mariaj dintre datoria de fiică și vocația spirituală ale celei ce avea să devină Maica Alexandra.

Soarta micului spital este mângâiată de Providență, de la construirea sa, în vara lui 1944, pe un teren ce a aparținut Reginei Maria și până când, în ianuarie 1948, își vede stăpâna plecând în exil. În nenumăratele episoade dramatice desfășurate în mijlocul său, chiar în și cele marcate de impas și de pericol, intervenția divină, căreia Principesa nu încetează să-și arate recunoștința, se afirmă indeniabil. Însuflețită de legatul moral transmis de către mama sa, credința este elementul care îi alimentează Ilenei convingerea că unicul serviciu pe care îl poate aduce poporului său este îngrijirea suferinzilor, indiferent de clasa lor socială și de opțiunile ideologice. Doar câteva cursuri de îngrijire medicală, precum și un curs de prim ajutor organizat de Crucea Roșie Română reprezintă fundamentul medical propriu-zis al deciziei Principesei de a ridica și administra un spital în satul Bran, înzestrarea nativă dominând, după cum ea însăși mărturisește, calitatea dobândită care o califică pentru dificilul rol de asistentă medicală.

Fără a demonstra talentul stilistic al Reginei Maria, Ileana manifestă, însă, darul narativ care transformă textul într-o relatare de un dinamism intens, asigurat nu doar de evenimentele ce par fragmente de ficțiune, ci și de o galerie de personaje, care se extinde de la un capitol la altul. Referindu-se la cele mai multe dintre ele prin pseudonime, pentru a le proteja de eventualul pericol, sub regimul comunist, Ileana le așază, cu tandrețe, la adăpostul acelorași amintiri, unde educația medicilor și a unora dintre pacienți se învecinează natural cu înțelepciunea țăranilor și simțul practic al celorlalți angajați. Din echipa medicală se remarcă prezența fidelă a chirurgului Radu Pușcariu, fiul academicianului Sextil Pușcariu. Calitățile sale profesionale o impresionează pe Principesă, care dedică mai multe pagini descrierii unei spectaculoase operații de construcție a vezicii urinare în cazul unei tinere țărănci născute fără acest organ.

Sensibilă și la detaliile logistice, autoarea menționează toate elementele necesare administrării unui mic, dar complex spital, de la echipamentele sălii de operații la obiectele din bucătărie. Este relevant un episod consumat chiar înaintea inaugurării centrului, atunci când, surprinzând-o îngrijorată de lipsa totală a cearșafurilor – materialele fiind rechiziționate de către Armată –, un producător de textile, aflat în trecere prin Bran, îi oferă un generos stoc de lenjerie și de ștergare. Gestul o îndeamnă la reflecție – „De atunci n-am mai pus prostește la îndoială puterea lui Dumnezeu de a lucra prin oameni“.

Ileana consemnează, de asemenea, scene intense în care se regăsește ca unic sau principal însoțitor al muribunzilor, către ultima poartă a vieții. Astfel, relatând mai întâi serenitatea unui tânăr țăran credincios, apoi agonia unui comunist ateu, dispus, în ultimele ore de viață pământească, să își schimbe crezul, în speranța vieții de apoi, Ileana înregistrează, fără a se risipi în judecăți ample, dihotomia credință-ateism, invitând, subtil, cititorul să abordeze și alte potențiale laturi metaforice.

Însă empatia și generozitatea pe care le împarte nediscriminat – unui soldat sovietic îi acordă același tratament ca și cel rezervat românilor – nu îi slăbesc vigilența și intuiția. După ce află de perfidul plan al directorului comunist al unei fabrici, dornic să-și aproprieze spitalul, Ileana elaborează cele mai puternice mecanisme defensive, devenind o stăpână neașteptat de exigentă și de riguroasă, mereu atentă la orice posibil defect ușor de speculat de către autorități.

Merită menționată definiția pe care ea o furnizează comunismului, după mai multe întâlniri cu un medic profund dezamăgit de convingerile sale ideologice, la câțiva ani după înscrierea în partid:

„Comunismul nu este o mișcare de masă, așa cum se crede adesea. Este credința intelectualilor care și-au pierdut echilibrul spiritual sau nu l-au avut niciodată. (...) Oricâte idealuri s-ar lega de mantia în care se înfășoară comunismul, el are la bază o premisă clară – inexistența lui Dumnezeu; această negare în sine lipsește comunismul de orice urmă de adevăr sau de bine“.

La cinci ani de la plecarea în exil, imaginea icoanei și a candelei din holul Spitalului „Inima Reginei“ se află, intactă, în memoria Principesei Ileana, care, de pe celălalt mal al Atlanticului, dobândește înțelegerea profundă a sensului autentic al muncii ei la Bran, aproape de stânca în care, pentru un timp, a odihnit inima Reginei Maria. //