Pe aceeași temă
Bogdan Răileanu a publicat până acum un volum de proză scurtă, Tot spaţiul dintre gândurile mele, şi trei romane: Dinţii ascuţiţi ai binelui, Teoria apropierii şi Să nu laşi moartea să te găsească.
Recent, a patra sa carte este un volum de proză scurtă intitulat Picioare de lotus.
Într-un scurt Cuvânt-înainte, autorul oferă o explicaţie pentru titlul volumului, cu atât mai mult cu cât niciuna dintre prozele acestuia nu are acest titlu. El ne spune că, în China şi Japonia de altădată, tinerele aristocraţiei erau victimele unui act barbar: de mici, le erau rupte picioarele, apoi înfăşate extrem de strâns, pentru ca în câţiva ani tălpile picioarelor lor să fie foarte mici. Acest lucru le dădea o şansă mai mare unei căsătorii reuşite. Mărimea piciorului era, deci, semn de statut social şi erau numite „picioare de lotus”. Extrapolând, autorul spune apoi că putem numi astfel trauma care ne face „speciali”, pe fiecare dintre noi, pentru că fiecare ascundem cu grijă o traumă, care ne face să fim „ceea ce suntem”.
Povestirile din Picioare de lotus surprind câteva personaje – dintre care unul e eroul principal – în diverse situaţii de viaţă, în cadre banale, cum e scara unui bloc, în interiorul apartamentelor, cadre în care însă apare brusc ceva neobişnuit: eroul îşi închipuie că face roata pe un pian vechi, ca să se calmeze, o vecină pare să facă videochat, dar are în maşină romanul „Idiotul” de Dostoievski şi face acte de caritate, un altul se duce să îşi însuşească un cuier vechi şi abandonat, la care râvnise ani întregi, mătuşa unui alt personaj principal vrea cu orice preţ, după moartea unei bunici, „tablouaşul” cu portretul lui Ceauşescu, un pictor e obsedat să asiste la o disecţie de la Morgă pentru a studia mai bine muşchii unei gambe şi, în cea mai spectaculoasă, o familie se trezeşte în apartament cu un bărbat cu aspect modest care susţine că este Iisus. Restul rămân de descoperit de către cititor.
Dacă unele povestiri conţin momente de umor, majoritatea însă au un aer destul de trist. Acel ceva neobişnuit care apare este şi neliniştitor. Puse una lângă alta, povestirile creează un puzzle despre viaţa din zilele noastre. Personajele funcţionează cu traume ascunse sau cu o capacitate destul de eficace de a se adapta la bizareria perturbantă care le iese în cale sau pe care o conţin. Nu se revoltă, protestează mărunt, e aproape ca în teatrul lui E. Ionesco, în care apare dintr-o dată ceva nelalocul lui şi îşi face tot mai mult loc.
Din multe motive, lumea ultimilor ani nu mai este una „aşezată”, ci deraiată în fel şi chip. Această deraiere lasă urme tot mai adânci în psihicul personajelor. Ei nu sunt nişte eroi, sunt oameni simpli şi reuşesc să supravieţuiască în lumea noastră anomică, globalizată, dominată de cultul gadgeturilor şi de lumi virtuale, de corupţie şi de corectitudine politică. Că suntem cu toţii mult mai nevrozaţi decât au fost bunicii şi părinţii noştri, în cazul în care avem măcar vârsta de 40 de ani, este o evidenţă. Bogdan Răileanu ne spune, deci, poveşti despre oameni singuri, nefericiţi, care trăiesc într-o lume ajunsă disfuncţională, şi ne pune în faţă o oglindă. Nu e uşor să ne recunoaştem în ea, dar povestirile din Picioare de lotus ne oferă o imagine credibilă. //
