O magică Odisee valahă

Serenela Ghiteanu | 15.10.2019

Avem în Homeric un spectacol imens de civilizaţie orientală, cu toate excesele, cu viermuiala zilnică a pieţei, a mahalalei în general, cu moravuri neîmblânzite, cu manifestări de patimi dezlănţuite.

Pe aceeași temă

Ultimul roman al Doinei Ruşti, Homeric, apărut la Editura Polirom, întregeşte ceea ce se vede acum ca fiind un triptic balcanic, început cu Manuscrisul fanariot (2015) şi continuat cu Mâţa Vinerii (2017). Scriitoarea dăduse semne ale înzestrării speciale pe care o are pentru acest gen de proză încă de la romanul Zogru (2006). Lăsând cumva deoparte Fantoma din moară (2008), care evocă în mod foarte original vremea comunismului, romanele Doinei Ruşti sunt fie ancorate în prezent, fie, ca în cazul tripticului balcanic, în perioada fanariotă. Atât în cele care explorează cotidianul contemporan, cât şi în cele care ajung până acum 200 de ani, Doina Ruşti face dovada unui har narativ ieşit din comun, a unei imaginaţii debordante, a unei erudiţii rare la scriitorii de azi şi a unui umor nebun. Cele care o fac însă cu totul unică în peisajul literar românesc sunt cele a căror acţiune se petrece în trecut, ceea ce am numit tripticul balcanic, chiar dacă romanele nu au legătură directă între ele.

Homeric este plasat în vremea fanariotă, la Bucureşti, ca de obicei, mai exact în mahalaua Gorgani, lângă azi dispăruţii codri ai Cotrocenilor. Avem o frescă socială, aproape deloc politică, o re-creare a unui microcosmos în care latinitatea e pusă în surdină, iar orientalismul e ridicat la rang înalt. Zeci de detalii referitoare la viaţa cotidiană a oamenilor de atunci îl încântă pe cititor, care astfel plonjează imediat într-o lume de mult dispărută. Felul în care oamenii se îmbracă, ce mănâncă, ce activităţi şi spaime au, totul e înregistrat de scriitoare cu minuţie şi presupune o pregătire serioasă prealabilă, cu care de altfel scriitoarea ne-a obişnuit din Manuscrisul fanariot şi din Mâţa Vinerii. Romanul conţine inclusiv o hartă colorată a tărâmului descris, mahalaua Gorgani, pădurea Cotroceni etc., hartă realizată de graficianul Bogdan Calciu, indicându-i-se cititorului chiar numărul paginii la care găseşte un eveniment important.

Homeric este un roman exotic, istoric şi fantastic în acelaşi timp. La limită, are şi o tentă postmodernă, prin rolul pe care-l joacă volumul Iliada de Homer, un fel de model, de ideal al poveştii de bază. Este, în fine, şi o meditaţie asupra condiţiei umane şi asupra valorii Literaturii.

Două figuri feminine demne de graiul Şeherezadei, opuse însă una alteia, domină romanul: Despina Băleanu şi Mărmănjica. Eroii masculini centrali, farmacistul Lambru şi zugravul/pictor Pantelimon, sunt puţin palizi în comparaţie cu aceste femei. Scriitoarea ne furnizează şi o hartă a locului, pentru a-l apropia încă şi mai mult pe cititor de istoriile năstruşnice şi uimitoare pe care le va parcurge. Deci, în mahalaua Gorgani încep să dispară oameni, lăsându-şi în urmă hainele şi uneori chiar banii pe care îi aveau asupra lor, ceea ce stupefiază, pentru că astfel se înţelege că nu e vorba despre un jaf. Se crede că e vorba de un ucigaş, dar şi mai mult se crede că asasinul e vreo fantomă sau vreun monstru din pădurea Cotroceni. Loc foarte bogat simbolistic, pădurea e văzută aici ca topos esenţialmente malefic. Naraţiunea e asigurată de un erou a cărui identitate (fabuloasă) va fi dezvăluită abia la final.

Din căsătoria paharnicului Băleanu cu cântăreaţa Muşa se naşte Haralambie, zis Lambru, apoi Muşa fuge cu un alt bărbat, iar boierul Băleanu se va trezi cu un personaj straniu, care, dintr-o trăsură, îi va întinde un coş în care se află un bebeluş. E vorba de copilul Muşei, o fetiţă, viitoarea Despina, pe care bătrânul Băleanu o adoptă. Ea creşte ca o fată bogată, alături de fratele ei vitreg, şi, adolescentă fiind, îl surprinde pe foarte tânărul zugrav Pantelimon pictând, scena având rolul fatal a ceea ce un critic francez numea „iar ochii lor se întâlniră“ (Jean Rousset). Episod care dă naştere la o iubire pătimaşă, iraţională, ca orice iubire-pasiune, cu un deznodământ consternant.

După acea primă întâlnire, anii trec, iar după ce Despina călătoreşte prin Italia şi la Stambul cu fratele Lambru, al cărui iubit, Iane, se va ocupa şi de educaţia Despinei, frumoasa fiică a cântăreţei năbădăioase Muşa se va întoarce la Gorgani. Acolo îl găseşte pe Pantelimon însurat şi tată, în plus. Ca în vechile tragedii, privirea are un rol ucigător în Homeric, fie că e vorba despre privirile pătimaşe ale Despinei către Pantelimon, care cade ca secerat de iubire, fie că e vorba de căutătura încruntată a Mărmănjicăi, de care fuge toată lumea.

Dacă Despina şi Pantelimon încep să se iubească pe ascuns, Mărmănjica, în schimb, e preocupată să găsească o plantă rară, sângele-dracului, care te face să vezi viitorul. Rămasă singură după moartea Doctorului, un soi de alchimist încropit, care murise, după ce o învăţase câte ceva despre leacuri, licori şi alifii, Mărmănjica îl târăşte după ea pe Mutul, personaj beckettian, şi îşi face apariţia peste tot, părând că nu doarme niciodată, ca o spioană, lipsită de viaţa proprie, dar foarte preocupată de viaţa celorlalţi. E ca o hoaşcă din basmele populare, numai că nu e bătrână, ci tânără!

Avem în Homeric un spectacol imens de civilizaţie orientală, cu toate excesele ei, cu viermuiala zilnică a pieţei, a mahalalei în general, a comerţului sălbatic, cu moravuri neîmblânzite, cu manifestări de violenţă şi de patimi dezlănţuite, cu o explozie de culori şi de miasme, dar şi de parfumuri pregnante. Totul e în mişcare, totul e strident şi totul vociferează în această lume balcanică. Superstiţiile sunt atotputernice, iar în casa în care a murit un boier, numită mai apoi La Morţi, oamenii sunt convinşi că văd noaptea, la ferestre, nişte siluete mişcându-se. Pantelimon însuşi e convins că vede din când în când, pe lângă el, stafia fratelui său Luca, mort prematur. Toţi locuitorii din Gorgani ştiu că o stafie bântuie mahalaua, venită din pădure, iar unii au văzut-o efectiv. Nu apare vreo figură de preot, ci ghicitoarea Ciptoreanca e cea pe care o consultă toţi, de la bogaţi la săraci, pentru ceva neînsemnat, ca şi pentru lucruri grave. Nu există vreo rigoare a legii, iar cel care ar trebui să o apere, căpitanul agiei, Manciu, este primul care o încalcă, într-un mod copios. Deşi se vorbeşte enorm şi toţi se pândesc unii pe alţii, încă rămân secrete între ei, care îi macină şi îi împing să rişte ca să le afle taina. E lumea tipic orientală a lucrurilor ascunse, în ciuda unei exhibări permanente a unor aparenţe, un joc perpetuu între provocare şi disimulare. Există multă gândire magică la aceste personaje, dar şi multă şmecherie tipic balcanică.

Deşi plin de accente tari, acest microcosmos este cuceritor graţie umorului nebun al scriitoarei. Felul în care sunt portretizaţi nu doar boierii, dar şi oamenii simpli, lumânărarul Tudorici, luntraşul Ioniţă, cafegiul Marin, Ahmet turcul şi felul în care este descrisă isteria lor de după dispariţiile misterioase reprezintă o comedie de cea mai bună calitate. Sunt surprinse gesturi, priviri, sunt redate replici savuroase, în dialog, ceea ce dă un caracter aproape teatral, uneori, naraţiunii.

Pictând aceste personaje pe zidul măcelăriei, Pantelimon oferă o primă oglindă a comunităţii în care trăieşte. Lumea se amuză văzându-se reflectată astfel, ceea ce întăreşte ideea de teatru, de scenă a Lumii. Cartea Iliada de Homer, în care e ascunsă planta sângele-dracului, e o altă oglindă, cultă de data aceasta, aluzivă, subtilă, a istoriei zbaterii unei lumi care, pe cât e de vioaie, pe atât e de precară, de trecătoare.

Aici romanul Doinei Ruşti face un salt uluitor. Spre final, naraţiunea se mută în spaţiul bălţii de dincolo de pădure, unde trăiesc nişte creaturi stranii. Acestea, dacă intră în „ciocnire“ cu oamenii, se întâmplă ceva care îţi taie răsuflarea. Eroul principal, personaj mitic, va dezvălui ceea ce rămăsese misterios în prima parte a romanului. Vocea lui e impresionantă pentru că avem confesiunea unei creaturi din altă lume, despre un fel de viaţă năucitor, epatant.

Surprize de proporţii va avea cititorul cu câteva personaje care se vor dovedi a fi altceva decât au părut la început: Despina, cafegiul Mărin şi chiar Mărmănjica. Acelaşi joc între aparenţă și esenţă.

Deşi în Homeric apare un personaj uriaş şi există trimiteri la credinţe păgâne, obiceiuri, ritualuri primitive etc., nu există asemănări fundamentale între proza Doinei Ruşti şi cea a lui Mircea Eliade. La Eliade miza fantasticului este întotdeauna deschiderea către Sacru, în vreme ce acesta lipseşte din romanele Doinei Ruşti. De asemenea, unul dintre punctele forte ale prozei Doinei Ruşti este umorul, care lipseşte la Eliade.

Trebuie spus că Doina Ruşti are un har aparte de a transforma în miraculos ceva cât se poate de banal: ca să-şi aducă înapoi soţul fugit, Firanda duce în casa La Morţi un sac cu 24 de greieri, „rude cu dracul“. Explicaţia e pe cât de excentrică, pe atât de amuzantă: „Dacă îţi intră în casă un greiere, unul singur, eşti ca şi mort: nu te lasă să dormi, nu te lasă să speri. Te învăluie într-o ceaţă groasă, aducătoare de boli şi de moarte. Lumina zilei dispare şi începi să păşeşti prin lume ca într-o pădure în care te-ai rătăcit, iar gândul că nu mai ştii unde eşti îţi rupe splina în două, te scutură plânsul. De dimineaţa şi până seara îţi curg lacrimile, uneori şiroaie lungi, care inundă totul în jur, făcându-te iască. Unii ajung un fel de păstaie uscată, din care s-a scurs viaţa, iar într-o zi pocnesc, despicându-se de la cap şi până la noadă“.

Romanul Homeric poate fi citit şi ca naraţiune orientală, şi ca roman de aventuri, şi ca frescă fanariotă, şi ca roman fantastic, dar este toate acestea la un loc şi mai mult decât suma lor. Este, asemeni epopeii la care face un clin d’œil, o poveste magică despre Lume, despre destine tumultuoase din care, cu timpul, se alege praful. Iar Naratorul, care, deşi trăieşte sute de ani, ajunge şi el să îmbătrânească, recunoaşte că ceea ce poate dura este numai... Povestea, adică Literatura. //

DOINA RUŞTI

Homeric

Editura Polirom, 2019, 336 pagini

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22