Pe aceeași temă
Parohia lasă un efect neobișnuit de satisfacție holistică. Foarte poetic pentru un roman, e totuși prea solid construit pentru un poem de mari dimensiuni.
Parohia, un roman de mici dimensiuni, plin de suavități asimetrice și de abisuri vertiginoase camuflate în grotesc, îl așază pe Dan Coman în „echipă“ cu Adrian Chivu. Amândoi sunt maeștri în descrierea lumilor închise ale dereglării infantile. Mai evidentă decât la autorul Caietului de desen, miza catharctică sare în ochi din straniile întâmplări ale romanului lui Dan Coman. În pubertatea anormal încremenită a personajului narator, care susține constant că are treizeci de ani, deși se dă huța pe poartă în ziua în care e „pețit“, e de citit mai degrabă un boicot violent, dislocat și întors spre înlăuntru, al legilor comunității. Titlul, ilustrat inspirat de editor printr-o copertă care prelucrează fotografic două tablouri celebre, împinge și, simultan, extrage subiectul din zona gravitațională a localismului și religiosului, ca să indice o altă direcție. Într-acolo, drumul trece probabil și prin Cei trei copii Mozart de Alexandru Ecovoiu.
După acel Irezistibil (2009) greu de digerat, despre care s-a spus că nu e decât un pas lateral, cam strâmb, către proză, Parohia îl consacră în sfârșit pe prozator, cu tot cu formula lui foarte personală, care nu abandonează poezia, ci doar îi sparge embrionic învelișul. E același gen de „harakiri“ salvator care a făcut din poetul Mircea Cărtărescu cel mai important prozator de după 1990. Păstrăm proporțiile, bineînțeles, dar nu lăsăm deoparte coincidența de declic creator, pentru că ea tinde să facă școală, și cu folos.
În Parohia, Dan Coman a scris un poem, punând la lucru organul poeziei și, în același timp, un manifest de rebeliune intimă, cu uneltele inteligenței de prozator. Suprapunerea celor două tehnici funcționează ca o schemă de evadare, în plan personal, dar și spre deplina eliberare de constrângerile de gen literar. Rezultatul e curios, fermecător și neliniștitor, în felul în care asiști la o ședință echivocă - anamneză, psihanaliză ori interogatoriu - de dincolo de geamul care te ascunde ca privitor.
Parohia depliază un spațiu rural, centrat pe familia preotului și privit prin ochii băiatului cel mare - cel care are mereu 30 de ani. Inițial, întâmplările curg fără timp, dar sunt plasate ulterior, cam forțat, în ultimii ani sub Ceaușescu (tot vine vorba despre niște camioane misterioase, înfricoșătoare, care urcă în munte, iar după trecerea lor râul se umple de cadavre, peste care pământul sună altfel decât peste morții din sat; ultimul capitol face referire la ziua de 22 decembrie 1989).
Preotul e un bărbat timid, împins de sistemul sărac de referințe al consătenilor lui, soția y compris, în postura de năuc-pâinea lui Dumnezeu. Ca tată, „se hrănea separat, îndelung, lângă geam“ și asista resemnat la metodele educative ale tiranicei consoarte. Se scoală din pat la orice chemare a enoriașilor, își cântă slujbele cu o voce de care și nevasta, și fiul mai mare „se rușinează“ (e prea sonoră? e afonă? nu se știe). Își scurtează nopțile stând în târnaț, în frig, să asculte la radio. E pasionat de fotbal, dar în realitate mersul la oraș pentru vreun meci pe stadion pare prilej de alte dedesubturi, mai degrabă politice. E hărțuit de milițianul satului să devină informator. Rezistă, deși nevasta îl împunge fără milă: „Ce e așa greu să spui acolo două vorbe. Are și Mârza dreptate“. Când vin să-l scoată din parohie, sătenii îl ascund în biserică, îl prind pe milițian și-l târăsc, cu energia gloatei medievale, la râu, unde-i toarnă în cap sângele unei oi sacrificate. Peste câmp trece „o femeie numai piele și os alergând ca nebuna și strigându-și iepurele, cu o claie de păr roșcat întors în toate părțile, de parcă atunci s-ar fi trezit“. Semn rău, spune cineva, iar preotul cel nou părăsește scena cu oaia jupuită în brațe. „Nu mai ieșeau aburi din ea“ - încheie Dan Coman acest tablou în stil Bosch, deformat postmodern prin Moartea căprioarei.
DAN COMAN, Parohia, Editura Cartea Românească, 2012, 157 pag. |
În buna tradiție matriarhală a prozatorilor noștri clasici, în centrul lumii/familiei/parohiei domină mama. Aici - ca energie pedepsitoare, în veșnică așteptare de revanșă pentru destinul ei de doi bani: bărbatul e moale, fiul cel mic e redus mintal, cel mare are 30 de ani și se dă huța pe poartă.
Pe retardat îl leagă cu sfoara de picior de câte-un pom, în curte sau la câmp, pentru ca restul familiei să-și poată vedea de treburi. Cât îl ține sfoara, copilul face întruna ca mașina în marșarier ori se masturbează inocent. Udă așternutul noaptea, iar trezitul lui forțat, ca să se evite măcar din când în când rușinea, devine o scenă grotescă, de luptă cu un Goliath în izmene. Pe deasupra, amărâtul mai e și priapic.
Fiul cel mare are însă 30 de ani și șutează la poartă în zidul casei. Totuși, i se repetă mereu: „Că măcar tu, dacă frate-tău“.
Cei trei bărbați ai familiei sunt îmbăiați sâmbăta ca la cazarmă, sub supravegherea mamei. Băieții - controlați cu lanterna în fund dacă sunt curați, „măcar să nu vă mănânce viermii de vii“. Pe mâna mamei, cel mare e angajat profesor suplinitor, ceea ce scoate din el alt fel de viermi: o agresivitate tâmpă față de copiii înrolați la PTAP („Pregătirea Tinerilor pentru Apărarea Patriei“, pentru cine nu mai știe) și o lipsă de discernământ hrănită de o mare și confuză sete de răzbunare. Pentru milițianul Mârza, nu e greu deloc să-l facă informator, astfel încât ajunge să-și toarne chiar tatăl.
Dar curioasa proiecție de sine a personajului narator - are mereu 30 de ani! - are și un revers. Pe partea cealaltă, e dragostea pentru Ninia, șchioapa satului, o copilă din flori, pe cât de sălbatică, pe atât de gingașă.
„Dacă mișcam mai aproape unul de celălalt, pământul uscat făcea sub noi ca un șoarece.“
Altminteri, fata apără entuziast poarta pentru șuturile prietenului ei, primește în dar buchețele de trifoi, trag clopotul împreună la biserică și fumează pe ascuns. Bărbatul imatur îi caută prezența cu o disperare senină, în ciuda ocărilor mamei, sau poate tocmai din pricina lor. Începutul cărții, în vers (a cărui segmentare o păstrăm), trasează și intriga, atâta câtă e:
„Șchioapa naibii, șuiera mama printre dinți când treceam
pe lângă ea, să intru în casă.
Șchioapa naibii.
Tocmai împlinisem 30 de ani. Nu spusesem încă nimănui, dar pregătirile erau în toi:
ajunsesem s-o chem pe Ninia tocmai până la gard, stre-
curându-i repede printre scânduri
pietricele rotunde și mici buchețele de trifoi.
Reușeam chiar să-i spun și câteva vorbe până apărea
mama și-o alunga cu mătura.
Hâși-hâși! striga.
Hâși-hâși! alergând după ea până departe pe drum“.
Pentru simetrie, trebuie citat și finalul, ghilotină rece peste unul dintre cele mai frumoase capitole de proză din câte știu: nunta celor doi. „Dormi, dormi-o-ai!“, șuieră necruțătoarea mamă lângă patul unei mirese siluite în grabă, de dragul cearceafului însângerat ritualic.
Pe aceeași parte catifelată a lumii din Parohia („proză psihedelică“, dar „de un autism atroce“, după cum bine s-a spus) stau misterioasele animale ale Niniei. Neindentificate, diafane, „cu miros de pufuleți“. La un semn al ei, se făceau „grămăjoare“, se zbenguiau „prin clopotnița strâmtă, făcând salturi ușoare unele peste altele și plutind secunde bune prin aer, de-a lungul dungilor de fum și lumină care intrau printre crăpăturile dintre scânduri. Alunecau printre picioare, făceau mici valuri înspumate peste podeaua de ciment“. Iarna, „începeau să sune. La început, doar alea mari, și doar scurt, ca o morișcă de jucărie învârtită de o rafală de vânt“. „Sunau moale, ca o căpiță de fân răsturnată într-un car.“ În ziua nunții, mirele le va înghesui într-un sac, cu promisiunea că i le va înapoia miresei după cununie. O să uite, iar vietățile fără nume vor muri în coteț. Metaforă sfâșietoare a inocenței inutile, a cruzimii fără metanoia. Literar vorbind, tentația unui pandant (pentru că mediat de poeticitatea Parohiei) la celebra scenă de pe cuptor din Ion al lui Rebreanu.
Romanul lui Dan Coman a fost citit și ca o „falsă monografie a satului românesc“. Nu cred că țintește cu adevărat într-acolo, dar cu siguranță transmite intenționat ceva din frigul absurdului. Sub efectul lui, realitatea se cristalizează haotic, pe alocuri malign, alteori ludic. Scena mult remarcată a televizorului cocoțat în copac, în căutarea unei captări mai bune de semnal, are haz, dar e „din alt film“. Îi prefer tenta bizară cu care autorul impregnează fiecare scenă, modul în care rupe în bucăți disparate timpul narațiunii, aducându-l la monotonia democratică a unei auto-incantații, acel legănat anormal, de angoasă și stres profund, care se simte în mișcarea tuturor personajelor acestei lumi defecte. Doar în contrast cu ea suavitățile devin angelice și formulează o improbabilă salvare.
Parohia lasă un efect neobișnuit de satisfacție holistică. Foarte poetic pentru un roman, e totuși prea solid construit pentru un poem de mari dimensiuni. Plin de mici defecte la o cercetare sub lupă, e plin de calități dacă îl iei în întregime. Inutil să le așezăm în liste separate, pentru că, oricum, rămâne una dintre cele mai interesante apariții ale anului trecut. //