O metaforă a inocenței inutile

Tania Radu | 01.10.2013

Pe aceeași temă

Parohia lasă un efect neobișnuit de satisfacție holistică. Foarte poetic pentru un roman, e totuși prea solid construit pentru un poem de mari dimensiuni.

Parohia, un roman de mici dimensiuni, plin de suavități asimetrice și de abisuri ver­tiginoase camuflate în grotesc, îl așază pe Dan Coman în „echipă“ cu Adrian Chivu. Amândoi sunt ma­eștri în descrierea lumilor închise ale dereglării in­fan­tile. Mai evidentă decât la autorul Caietului de desen, miza catharctică sare în ochi din straniile în­tâm­plări ale romanului lui Dan Coman. În pubertatea anor­mal încremenită a per­so­na­jului narator, care susține constant că are treizeci de ani, deși se dă huța pe poartă în ziua în ca­re e „pețit“, e de citit mai degrabă un boi­cot violent, dislocat și întors spre înlă­un­tru, al legilor comunității. Titlul, ilustrat inspirat de editor printr-o copertă care pre­lucrează fotografic două tablouri ce­le­bre, împinge și, simultan, extrage su­biec­tul din zona gravitațională a localismului și religiosului, ca să indice o altă direcție. Într-acolo, drumul trece probabil și prin Cei trei copii Mozart de Alexandru Eco­voiu.

După acel Irezistibil (2009) greu de digerat, despre care s-a spus că nu e decât un pas lateral, cam strâmb, către proză, Pa­rohia îl consacră în sfârșit pe prozator, cu tot cu formula lui foarte per­sonală, care nu abandonează poezia, ci doar îi sparge embrionic învelișul. E ace­lași gen de „harakiri“ salvator care a făcut din poetul Mircea Cărtărescu cel mai im­portant prozator de după 1990. Păstrăm proporțiile, bineînțeles, dar nu lăsăm deo­parte coincidența de declic creator, pen­tru că ea tinde să facă școală, și cu folos.

În Parohia, Dan Coman a scris un poem, punând la lucru organul poeziei și, în ace­lași timp, un manifest de rebeliune in­ti­mă, cu uneltele inteligenței de prozator. Su­prapunerea celor două tehnici func­țio­nează ca o schemă de evadare, în plan per­sonal, dar și spre deplina eliberare de con­strângerile de gen literar. Rezultatul e cu­rios, fermecător și neliniștitor, în felul în ca­­re asiști la o ședință echivocă - anam­ne­ză, psihanaliză ori interogatoriu - de din­co­lo de geamul care te ascunde ca pri­vi­tor.

Parohia depliază un spațiu rural, centrat pe familia preotului și privit prin ochii bă­iatului cel mare - cel care are mereu 30 de ani. Inițial, întâmplările curg fără timp, dar sunt plasate ulterior, cam forțat, în ul­timii ani sub Ceaușescu (tot vine vorba des­pre niște camioane misterioase, înfri­coșătoare, care urcă în munte, iar după trecerea lor râul se umple de cadavre, pes­te care pământul sună altfel decât peste morții din sat; ultimul capitol face referire la ziua de 22 decembrie 1989).

Preotul e un bărbat timid, împins de sis­te­mul sărac de referințe al consătenilor lui, so­ția y compris, în postura de năuc-pâi­nea lui Dumnezeu. Ca tată, „se hrănea se­parat, îndelung, lângă geam“ și asista re­semnat la metodele educative ale tiranicei consoarte. Se scoală din pat la orice che­mare a enoriașilor, își cântă slujbele cu o voce de care și nevasta, și fiul mai mare „se rușinează“ (e prea sonoră? e afonă? nu se știe). Își scurtează nopțile stând în târ­naț, în frig, să asculte la radio. E pa­sionat de fotbal, dar în realitate mersul la oraș pentru vreun meci pe stadion pare prilej de alte dedesubturi, mai degrabă po­litice. E hărțuit de milițianul satului să devină informator. Rezistă, deși nevasta îl împunge fără milă: „Ce e așa greu să spui acolo două vorbe. Are și Mârza dreptate“. Când vin să-l scoată din parohie, să­tenii îl ascund în biserică, îl prind pe milițian și-l târăsc, cu energia gloatei me­dievale, la râu, unde-i toarnă în cap sângele unei oi sacrificate. Peste câmp trece „o femeie numai pie­le și os alergând ca ne­bu­na și strigându-și ie­pu­re­le, cu o claie de păr roșcat întors în toa­te părțile, de parcă atunci s-ar fi trezit“. Semn rău, spune cineva, iar preotul cel nou părăsește scena cu oaia jupuită în brațe. „Nu mai ieșeau aburi din ea“ - în­cheie Dan Coman acest tablou în stil Bosch, deformat postmodern prin Moar­tea căprioarei.

DAN COMAN, ParohiaEditura Cartea Românească, 2012, 157 pag.

În buna tradiție matriarhală a prozatorilor noștri clasici, în centrul lumii/familiei/pa­rohiei domină mama. Aici - ca energie pe­depsitoare, în veșnică așteptare de re­van­șă pentru destinul ei de doi bani: bărbatul e moale, fiul cel mic e redus mintal, cel mare are 30 de ani și se dă huța pe poar­tă.

Pe retardat îl leagă cu sfoara de picior de câte-un pom, în curte sau la câmp, pen­tru ca restul familiei să-și poată vedea de treburi. Cât îl ține sfoara, copilul face în­truna ca mașina în marșarier ori se mas­turbează inocent. Udă așternutul noaptea, iar trezitul lui forțat, ca să se evite măcar din când în când rușinea, devine o scenă grotescă, de luptă cu un Goliath în iz­mene. Pe deasupra, amărâtul mai e și priapic.

Fiul cel mare are însă 30 de ani și șutează la poartă în zidul casei. Totuși, i se repetă mereu: „Că măcar tu, dacă frate-tău“.

Cei trei bărbați ai familiei sunt îmbăiați sâmbăta ca la cazarmă, sub supravegherea mamei. Băie­ții - controlați cu lanterna în fund dacă sunt curați, „măcar să nu vă mănânce viermii de vii“. Pe mâ­na mamei, cel mare e angajat profesor su­plinitor, ceea ce scoate din el alt fel de viermi: o agresivitate tâmpă față de copiii înrolați la PTAP („Pregătirea Tinerilor pen­tru Apărarea Patriei“, pentru cine nu mai știe) și o lipsă de discernământ hră­nită de o mare și confuză sete de răzbu­nare. Pentru milițianul Mârza, nu e greu deloc să-l facă informator, astfel încât ajun­ge să-și toarne chiar tatăl.

Dar curioasa proiecție de sine a perso­na­jului narator - are mereu 30 de ani! - are și un revers. Pe partea cealaltă, e dra­gos­tea pentru Ninia, șchioapa satului, o co­pilă din flori, pe cât de sălbatică, pe atât de gingașă.

„Dacă mișcam mai aproape unul de ce­lălalt, pământul uscat făcea sub noi ca un șoarece.“

Altminteri, fata apără entuziast poarta pentru șuturile prietenului ei, primește în dar buchețele de trifoi, trag clopotul îm­preună la biserică și fumează pe ascuns. Bărbatul imatur îi caută prezența cu o disperare senină, în ciuda ocărilor mamei, sau poate tocmai din pricina lor. Începutul cărții, în vers (a cărui segmentare o păs­trăm), trasează și intriga, atâta câtă e:

„Șchioapa naibii, șuiera mama printre dinți când treceam

pe lângă ea, să intru în casă.

Șchioapa naibii.

Tocmai împlinisem 30 de ani. Nu spu­sesem încă nimănui, dar pregătirile erau în toi:

ajunsesem s-o chem pe Ninia tocmai pâ­nă la gard, stre-

curându-i repede printre scânduri

pietricele rotunde și mici buchețele de tri­foi.

Reușeam chiar să-i spun și câteva vorbe până apărea

mama și-o alunga cu mătura.

Hâși-hâși! striga.

Hâși-hâși! alergând după ea până de­parte pe drum“.

Pentru simetrie, trebuie citat și finalul, ghi­lotină rece peste unul dintre cele mai frumoase capitole de proză din câte știu: nunta celor doi. „Dormi, dormi-o-ai!“, șu­ieră necruțătoarea mamă lângă patul unei mirese siluite în grabă, de dragul cearceafului însângerat ritualic.

Pe aceeași parte catifelată a lumii din Pa­rohia („proză psihedelică“, dar „de un au­tism atroce“, după cum bine s-a spus) stau misterioasele animale ale Niniei. Ne­indentificate, diafane, „cu miros de pu­fu­leți“. La un semn al ei, se făceau „gră­mă­joare“, se zbenguiau „prin clopotnița strâm­tă, făcând salturi ușoare unele peste altele și plutind secunde bune prin aer, de-a lungul dungilor de fum și lu­mină care intrau printre crăpăturile din­tre scânduri. Alunecau printre picioare, făceau mici valuri înspumate peste po­deaua de ciment“. Iarna, „începeau să su­ne. La început, doar alea mari, și doar scurt, ca o morișcă de jucărie învârtită de o rafală de vânt“. „Sunau moale, ca o că­piță de fân răsturnată într-un car.“ În ziua nunții, mirele le va înghesui într-un sac, cu promisiunea că i le va înapoia mi­resei după cununie. O să uite, iar vietățile fără nume vor muri în coteț. Metaforă sfâ­șietoare a inocenței inutile, a cruzimii fără metanoia. Literar vorbind, tentația unui pandant (pentru că mediat de poeticitatea Parohiei) la celebra scenă de pe cuptor din Ion al lui Rebreanu.

Romanul lui Dan Coman a fost citit și ca o „falsă monografie a satului românesc“. Nu cred că țintește cu adevărat într-acolo, dar cu siguranță transmite in­tenționat ceva din frigul absurdului. Sub efectul lui, realitatea se cristalizează hao­tic, pe alocuri malign, alteori ludic. Scena mult remarcată a televizorului cocoțat în copac, în căutarea unei captări mai bune de semnal, are haz, dar e „din alt film“. Îi prefer tenta bizară cu care autorul im­preg­nează fiecare scenă, modul în care rupe în bucăți disparate timpul narațiunii, adu­cându-l la monotonia democratică a unei auto-incantații, acel legănat anormal, de angoasă și stres profund, care se simte în mișcarea tuturor personajelor acestei lumi defecte. Doar în contrast cu ea suavitățile devin angelice și formulează o improbabilă salvare.

Parohia lasă un efect neobișnuit de sa­tis­facție holistică. Foarte poetic pentru un roman, e totuși prea solid construit pen­tru un poem de mari dimensiuni. Plin de mici defecte la o cercetare sub lupă, e plin de calități dacă îl iei în întregime. Inutil să le așezăm în liste separate, pentru că, oricum, rămâne una dintre cele mai in­teresante apariții ale anului trecut. //

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22