O moarte suportabilă

Lesley Lawson este o Tanti Roz adevărată. N-am îndrăznit încă să o întreb câţi oameni a văzut murind, dar cred că mii: de toate vârstele şi de toate culorile. Sunt sigură că a vorbit cu toţi, i-a ascultat, le-a şters lacrimile, le-a zâmbit şi le-a făcut ultimele zile suportabile, poate chiar normale. A fost una dintre cele două asistente medicale cu care un spital pentru bolnavi în stadiu terminal s-a deschis la începutul anilor ’80, undeva, într-un orăşel din Africa de Sud. Ne scriem uneori şi mă gândesc la ea de fiecare dată când mi se întâmplă ceva ieşit din comun.

I-am scris şi în seara când m-am întors de la unul dintre primele avanpremiere ale Teatrului Bulandra (Sala „Toma Caragiu“) cu Oscar şi Tanti Roz, un spectacol profund, puternic şi tulburător despre viaţă şi moarte.

Chris Simion, consecventă liniei personale de a descoperi cărţi minunate pe care le pregăteşte pentru scenă, a dramatizat un roman neobişnuit semnat de Eric-Emmanuel Schmitt, scriitor francez contemporan strălucit, care nu încetează să-şi provoace cititorii cu întrebări esenţiale, dar trasate simplu. Romanul său Oscar şi Tanti Roz, publicat şi în România în 2006, este o colecţie de zece scrisori adresate lui Dumnezeu, scrise de Oscar - un copil internat într-un spital. Între „Dragă Dumnezeu“ şi semnătura de final: „Te pup. Pe mâine!“ este documentată viaţa unui copil de zece ani, care îşi trăieşte ultimele zile, după o operaţie de transplant de măduvă nereuşită. Scrisorile începe să le scrie la îndemnul lui Tanti Roz, o soră medicală în vârstă, a cărei meserie e aceea de oferi sprijin, grijă şi dragoste micului muribund, abandonat în spital de părinţii prea îndureraţi şi, poate, prea laşi să-şi vadă copilul în ultimele sale momente. Roz e culoarea halatului pe care asistentele medicale le poartă, parcă obligate şi prin vestimentaţie să înveselească atmosfera sumbră de spital.

Tanti Roz ştie totul despre moarte, despre viaţă, dar şi despre anii netrăiţi. Îl pregăteşte pe Oscar şi pentru moarte, dar şi pentru viaţă. Fiecare zi din cele câteva rămase pot fi trăite ca şi cum ar însemna 10 ani de viaţă de om. Astfel Oscar cunoaşte tot ceea ce ar fi cunoscut dacă ar fi supravieţuit bolii: se îndrăgosteşte de Peggy Blue, o altă fetiţă cu grave probleme medicale din salonul vecin, se răfuieşte cu Bacon, un băieţel de la secţia de arşi al cărui spate seamănă cu o bucată de şuncă presată pe grătar. Iar dincolo de viaţă, Tanti Roz îl îndreaptă spre Dumnezeu, o convertire subtilă şi cuminte. Oscar moare, dar sfârşitul său aproape naiv readuce credinţa în viaţa sorei medicale, care semnează şi ea o scrisoare pentru Dumnezeu.

Romanul însă, dramatizat şi adus pe scenă, capătă o forţă uimitoare. Ceea ce citit pare o acceptare fără revoltă, o înşiruire de momente de descoperire importante pentru rezultat, în spectacol devin o celebrare a vieţii de care trebuie să te agăţi, chiar şi în ultima clipă. Energia din jurul fiecărei mici descoperiri, fiecărei noi situaţii pune accentul pe devenire, pe transformare, pe prezenţă, ca şi cum viaţa înseamnă a reuşi să treci, cu intensitate, prin toată gama de sentimente.

Scena este un salon de spital, o cameră excesiv de mare pentru că proporţia obiectelor este văzută din perspectiva copiilor internaţi. Pereţii sunt acoperiţi cu desene, iar coridoarele austere, cu uşi imense, dau impresia unui labirint în care fiecare cameră are locul ei precis pe harta supravieţuirii. Adina Mastalier, scenografa spectacolului, a reuşit să ridice într-un spaţiu limitat o construcţie elaborată, cu numeroase compartimente secrete, care sunt revelate publicului puţin câte puţin, schimbând perspectiva privitorului şi povestind în imagini şi lumini rutina dură a vieţii de spital.

Nu ştiu cum şi-a ales Chris Simion actorii pentru cele patru roluri, dar după spectacol nu există chip să te îndoieşti că a născocit formula cea mai densă cu putinţă. Oana Pellea (Tanti Roz) este o combinaţie de fragil şi forţă, de tandreţe şi iubire necondiţionată care de la început te cucereşte. Cuplul pe care-l face cu Marius Manole (Oscar) are o chimie aparte, o sinceritate care lucrează organic asupra spectatorului. Cristina Casian (Bacon) şi Antoaneta Cojocaru (Peggy Blue) sunt două prezenţe care în ecuaţia spectacolului spun povestea speranţei. Ambele actriţe interpretează copii bolnavi, iar jocul lor este atât de sincer şi bine documentat încât emoţionează chiar şi în intervenţiile mute, când apar în scenă scurt şi cu totul întâmplător, ca într-o joacă de-a v-aţi ascunsa.

Nu, nu este un spectacol trist, deşi la aplauze spectatorii se grăbesc să-şi mascheze ochii trişti. E pur şi simplu un spectacol de teatru care rezonează în fiecare spectator. Nu este un spectacol pentru adulţi. Sunt sigură că până şi un copil de 10 ani ar înţelege şi ar urmări atent toată desfăşurarea. Cine ar merge pentru prima dată la teatru şi ar vedea acest spectacol ar fi iniţiat corect în tot ritualul scenic. Şi ar şti de la început că menirea teatrului şi a actorilor este de a spune adevărul.