O narațiune îngrozitor de coerentă

Confuzia, debusolarea sunt probabil notele cele mai evidente în profilul românului de azi. Pe stradă, figurile – cu deosebire în marile orașe – sunt marcate de proastă dispoziție, oboseală, crispate și chinuite de o grabă fără obiect. Altminteri, în jur totul zace, trenează în infinite stadii intermediare. Un petic de stradă decopertat rămâne așa cu săptămânile, nu se înțelege de ce. La farmacie, sistemul informatic al CNAS merge cu intermitențe imprevizibile, când nu stă cu totul. Un document de identitate ți se promite peste trei săptămâni, deși legea spune că ar trebui să-l ai în maximum șapte zile. La orice ghișeu, te concentrezi din răsputeri pentru că știi, din experiență, că vei primi explicații din trei în trei, pe ton agasat, că orice clarificare ulterioară te costă altă coadă, în care vei fi din nou scufundat zeci de minute în cazanul cu nervi comunitari. Spectacol zilnic: părinții își însoțesc în mod mecanic copiii preșcolari sau școlari, nu vorbesc cu ei, sunt cu gândul la grijile de peste zi sau care îi așteaptă acasă. Aproape nimeni nu zâmbește și aproape toată lumea se refugiază în ecranul telefonului mobil.

Năuceala se îngroașă acasă, ecranată de tirul monoton al știrilor TV invariabil proaste. Voci răstite în familie, vacarm de vorbe, reporteri mestecând surcelele indigeste ale vocabularului prefabricat. Suprapunere bezmetică de titluri „breaking news“, „news alert“. Orice urmă de simț de orientare a pierit. Nu ai unde să fugi, molima neîncrederii a atins tot. Nimeni nu mai crede nimic, dar toată lumea se hrănește compulsiv cu „minciunile“ zilnice, le digeră pe îndelete, conștiincios, pavlovian.

Ce se întâmplă? De unde vin toate astea?

Volumul colectiv alcătuit prin colaborarea a cinci semnături competente, inteligente și captivante stilistic (în ordine alfabetică: Vitalie Ciobanu, Sabina Fati, Valentin Naumescu, Ioan Stanomir și Marian Voicu) vine cu o explicație majoră la defecțiuni aparent minore: se întâmplă că „vin rușii“, că s-a activat o stare a lucrurilor potențial distructivă. E titlul unei asamblări de perspective care fug sistematic de amănuntele ronțăite zi de zi în căutarea desenului de dedesubt, tot mai limpede în ultima vreme. Luând câte ceva de la fiecare din cei cinci (și fără semnele citării), se obține o narațiune izbitoare, care lămurește, dar e departe de a liniști.

De mai bine de zece ani, lumea a intrat într-o altă etapă. Gata cu euforia „sfârșitului istoriei“, s-a risipit ușurarea de după încheierea Războiului Rece. Blitzkrieg-ul Rusiei în Georgia, în 2008, Donbasul și mai ales anexarea la fel de blitz a Crimeei reprezintă trasarea noii linii ce separă Occidentul de Rusia și ceea ce ea consideră că nu mai e dispusă să piardă.

România e puternic expusă, se regăsește din nou pe linia de demarcație în plin moment de autosabotare la nivel politic și diplomatic. Tot nu există o abordare coerentă a relației cu Rusia, există doar străvechea angoasă în fața pericolului rusesc, răs-grefată pe antirusismul vechi de aproape 200 de ani, de pe când Principatele Române bâjbâiau, cu regulamentele organice în brațe, către Apus. „Ex Occidente lux“, va spune mai târziu E. Lovinescu. Ar fi și singurul lucru rămas neatins: românul e din instinct antirus, prooccidental, proeuropean. În prezent, Uniunea Europeană se zbate să mai arunce din „lestul“ perturbator al unor state cu conduită incertă. România e unul dintre ele, dar (și nu e singurul paradox) aici susținerea față de UE continuă să rămână la cote uimitor de ridicate.

România stă așadar pe falie, nervoasă, cu o aripă frântă (Basarabia). Nu poate fi gândită nici dinăuntru, nici din afară izolat de problema Republicii Moldova (mai bine zis, a Transnistriei). Indecizia a devenit incertitudine, tehnica temporizării a evoluat de la perfid la pervers. Un moment dilatat, potrivit pentru analiză și cu vocația stagnării.

De ce și de când nu-i iubesc românii pe ruși? De ce totuși ei înregistrează pasiv expansiunea „hibridă“ a Moscovei? Cum se explică bizara alimentare de către Rusia, în acest moment, a unionismului? Care e, de fapt, „cântecul de sirenă“ al Moscovei? Cine e dincolo de Prut și ce va fi simțind de pe urma acestei așezări a lucrurilor?

Autorii volumului intitulat fără urmă de sfială Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase pun lucrurile în ordinea lecturii istorice (Ioan Stanomir), analitice (Sabina Fati), politologice (Valentin Naumescu), jurnalistice (Marian Voicu) și de rememorare personală (Vitalie Ciobanu). Totul e introdus de un foarte util tabel cronologic realizat de Ioan Stanomir, întregit cu explicații care mizează un pic prea mult pe cunoștințele prealabile ale cititorului și în care se merge spre începuturile relației sinuoase cu Moscova, la rădăcinile intercondiționării aproape fără leac, și se dezvoltă cu claritate sursa apetenței consecvente a românilor pentru valorile occidentale, de la „bonjuriști“, mereu prin elite, până la „căpșunari“.

Nu numai că totul se explică, dar are și părți oarecum amuzante. Probă, portretul de picaro ingenuu-sinistru, la modul oriental, al lui Grigore Ivanovici Cotovschi, inventatorul identității moldovenești, pe care-l reconstituie Marian Voicu, așa cum s-a păstrat în vulgata locului. E vorba de pușcăriașul de acum o sută de ani dintr-un sat basarabean, care s-a remarcat pe front și apoi i-a pus sub nas lui Stalin ideea unei republici a moldovenilor. De unde, peste ani, RSS Moldovenească și toată trena de complicații geopolitice din burta ei. De citit povestea codificării „științîinice“ a limbii moldovenești.

Și după ce ne-am „destins“, chipurile, ni se livrează tabloul fără speranță al tendințelor iliberale ale lumii de azi. Valentin Naumescu explică temeinic și calm de ce ne clătinăm cu toții pe planetă, cum „ofensiva hibridă a Rusiei a început să dea primele rezultate“: Marine le Pen, Berlusconi, Alternativa pentru Germania intrată în Parlamentul de la Berlin, naționalismul radical al lui Geert Wilders în Olanda, Viktor Orbán et alii. În același stop-cadru se vede însă și că România a reușit să treacă dincolo, prin „fereastra de oportunitate“ care s-a închis brusc în urma ei și a celor 12 state central-europene aderate la Uniunea Europeană până în 2007.

Cel mai dramatic text din volum rămâne cel al Sabinei Fati, pentru că prin el se coboară la „cestiune“: unirea cu Moldova. Un scurt scenariu proiectiv, bazat pe extrapolare, și nu pe ipoteze, arată pe două pagini de ce unirea e o mișcare imposibilă, de ce șpagatul geopolitic pe care îl tot schițează România rămâne suspendat între patetic și iresponsabil și, mai ales, de ce îl pompează pieziș tocmai Moscova.

„Ce s-ar întâmpla dacă, prin absurd, Bucureștiul ar intra în jocul unionist și ar prelua Republica Moldova cu tot cu Transnistria (cu toate că acest teritoriu nu a aparținut niciodată României) fără acceptul marilor puteri occidentale?  

S-ar trezi dintr-o dată cu forțe de ocupație rusești pe teritoriul său, cu o minoritate ucraineană de aproape jumătate de milion de oameni și cu 360.000 de ruși (...) mașina de spălat bani rusești de la Chișinău se va extinde, încet-încet, până la București. (...) Televiziunile și ziarele rusești vor pătrunde pe piața media românească în mod inteligent, jucând cartea comercială, pompând bani mulți, recrutând jurnaliști cu ștaif (...) Lumea va începe să fredoneze în autobuze șlagărele rusești, care se difuzează la radioul public. Va apărea un partid rusesc, după modelul UDMR, care va cere drepturi pentru minoritatea rusească. Statul român va fi nevoit să finanțeze școli și licee în limbile rusă și ucraineană (...) Rușii din România vor deveni, la fel ca celelalte diaspore rusești din lume, instrumente de politică externă ale Kremlinului. (...) La Ateneu vor veni să cânte orchestrele cele mai bune din Rusia. Piața burselor universitare va deveni generoasă și mulți tineri talentați vor fi stipendiați să învețe mai ales istorie, științe politice și relații internaționale la vestitele universități de la Moscova și Sankt Petersburg. Acolo vor cunoaște lume interesantă, iar la întoarcerea în țară vor fi împinși în funcții din ce în ce mai importante. NATO nu va mai avea încredere să-și împărtășească informațiile cu România și în 20 de ani elita românească nu va mai fi proamericană și nici proeuropeană.“ Concluzia Sabinei Fati ghilotinează („de aceea unirea României cu Republica Moldova nu e încurajată“), dar continuă să plutească, vast acuzator, în impersonal. Jurnalismul ei sagace și neconcesiv mai aruncă încă un subiect fierbinte: poziția în zig-zag a unui personaj politic forte, Traian Băsescu, față de Rusia și de Republica Moldova. Niciun menajament, nici pentru cel în cauză, nici pentru sine (căci își refuză răsfățul unei ipoteze cap-coadă), nici pentru cititor (care trebuie să judece cu mintea lui).

Este interesant cum punctul final i-a fost rezervat lui Vitalie Ciobanu, cu o reflecție personală, sensibilă despre experiența în cel puțin trei regimuri: cel comunist, regimul Voronin și fierberea mocnită post-Voronin. De la el vine și titlul, ca o notă obsedantă, prezentă deopotrivă și în armonie, și în cacofonie.

Vin rușii! e o întreprindere de conștiință și de conștientizare, o încercare de a descurca logic claia de manipulări capabile de multiplicare malignă. Scurt, calm, discret, modest chiar, acest volum cu titlu provocator își revendică fără să vrea adevăratul statut: o cheie de folosit urgent. //