Pe aceeași temă
In anul 1990 lua nastere in Institutul de Istorie "Nicolae Iorga", la initiativa profesorului Serban Papacostea, programul de studii consacrat istoriei Marii Negre. Initiativa avea drept scop, la acea data, revitalizarea unei directii de cercetare in care istoriografia romana excelase in perioada interbelica. Reinnodarea legaturii cu traditia intemeiata de Nicolae Iorga si Gheorghe I. Bratianu presupunea insa mai mult decat identificarea unei teme. Era nevoie de formarea unor specialisti, de aducerea la zi a bibliografiei, de racordarea la metodele istoriografiei occidentale si, nu in ultimul rand, de valorificarea rezultatelor cercetarii. Toate aceste precizari par de o banalitate extrema, dar, pentru cei care cunosc cat de cat contextul in care s-a "dezvoltat" cercetarea umanista in Romania postdecembrista, proiectul propus in 1990 poate parea supradimensionat. Cu toate acestea, la aproape doua decenii de la lansare, rezultatele justifica eforturile depuse. Sub indrumarea profesorului Papacostea s-a format o noua generatie de istorici care acopera un larg evantai tematic si un vast interval cronologic (din veacul al XIII-lea pana in secolul al XX-lea); cercetarile acestora, in arhive si biblioteci, s-au concretizat intr-un numar de volume care, in ciuda vicisitudinilor de tot felul, au continuat, an de an, sa apara; in sfarsit, efortul de a integra munca specialistilor romani intr-o retea de cercetare internationala s-a materializat printr-o serie de manifestari stiintifice si, mai ales, prin publicarea la Roma, in conditii grafice de exceptie, a revistei Il Mar Nero. La acest bilant se poate adauga recentul volum elaborat de Serban Papacostea in colaborare cu Virgil Ciociltan, Marea Neagra, raspantie a drumurilor intercontinentale (1204-1453), publicat la Editura Ovidius University Press din Constanta.
Volumul a avut ca punct de pornire prelegerile pe care cei doi autori le-au sustinut de-a lungul anilor la Facultatea de Istoriea Universitatii "Ovidius"din Constanta. Lucrarea constituie insa mai mult decat un curs universitar; este, in egala masura, un bilant al cercetarii istorice romanesti, o prezentare sintetica a unui subiect de mare actualitate si, nu in ultimul rand, o introducere in atelierul istoricului, prin publicarea unei consistente anexe documentare menite sa-i familiarizeze pe studenti si masteranzi cu tipul de documente specific domeniului, cu problemele puse de acestea.
Limitele cronologice ale lucrarii marcheaza doua momente cruciale din istoria medievala a Marii Negre. Anul 1204 a insemnat prabusirea Imperiului Bizantin sub loviturile cruciadei a IV-a si inceputul perioadei de transformare a bazinului pontic intr-o "placa turnanta" a comertului euro-asiatic. Anul 1453 a marcat, in schimb, punctul final al "perioadei de aur" din istoria medievala a Pontului Euxin si inceputul instaurarii hegemoniei otomane. Sfertul de mileniu care separa cele doua repere temporale este disecat cu minutiozitate de cei doi autori, cititorul fiind purtat de-a lungul drumurilor comerciale, terestre si maritime, din zona gurilor Dunarii si a Marii Negre pana in orasele celor 1001 de nopti(Samarkand, Buhara, Tabriz) si de aici pana in Extremul Orient.
Primele capitole identifica principalii factori care au contribuit la transformarea spatiului pontic intr-o rascruce a drumurilor comerciale euro-asiatice. Dintre acestia, autorii insista pe drept cuvant asupra intalnirii dintre agentii marelui comert (negustorii italieni) si factorii politici capabili sa asigure desfasurarea in siguranta a schimburilor (hanatele mongole). Din aceasta simbioza a rezultat un sistem comercial care a inclus retele de drumuri la distanta scurta, medie si lunga, centre comerciale cu o dezvoltare exploziva (Caffa, Tana, Trapezunt, Pera, Chilia, Cetatea Alba), flux constant de marfuri si metale pretioase. Comertul a generat, pentru fiecare partener implicat, politici comerciale. Daca pentru riverani esentiala a fost atragerea unui cat mai mare numar de negustori in centrele Pontului Euxin, fapt ce ar fi asigurat implicit venituri sporite pentru vistierii, pentru oamenii de afaceri genovezi si venetieni primordiala a fost excluderea oricarei concurente.
Acest obiectiv a generat numeroase tensiuni intre cele doua republici si trei mari conflicte pentru suprematie. Cartea insista mai putin pe desfasurarile militare simai mult pe consecintele acestor ciocniri militare pentru comertul regiunii. Aceasta abordare are avantajul de a surprinde dinamica sistemului. In opozitie cu alte lucrari care au insistat pe ideea ca toate conflictele susmentionate s-au incheiat prin paci "albe", care nu au modificat cu nimic raportul de forte anterior, lucrarea de fata analizeaza in detaliu felul in care genovezii au cautat permanent sa compenseze pierderile provocate de desfasurarea razboaielor prin ajustarea permanenta a parghiilor comerciale, prin adaptarea la modificarile de conjunctura. Astfel, cartea surprinde felul in care republica ligura a trecut de la simpla implantare in anumite puncte de pe litoralul pontic la directa administrare a unor intregi segmente de tarm (exemplul cel mai elocvent fiind zona cuprinsa intre gurile Dunarii si Peninsula Crimeea) si apoi la crearea unor noi rute comerciale catre interiorul continentului. Analiza politicii venetiene nu lipseste, dar plasarea intr-un plan secund este datorata nu unei lipse de interes, cat a unei situatii de fapt. Cu toate eforturile diplomatice si militare depuse, Venetia nu a reusit in secolele XIII-XV sa puna sub semnul intrebarii hegemonia genoveza in Marea Neagra.
Ultimele capitole ale cartii analizeaza factorii care au dus la declinul comercial al zonei pontice. Dintre acestia se detaseaza ascensiunea otomana, factor de putere care isi va impune, pentru o lunga perioada, controlul asupra regiunii. Domnia lui Mehmed al II-lea a insemnat nu numai cucerirea Constantinopolului in 1453, dar si inceputul procesului de cucerire a inregiuni pontice, obiectiv dus la indeplinire, in 1484, de sultanul Baiazid al II-lea. Intrarea Marii Negre intr-o noua epoca "imperiala" a generat deseori dezbateri in privinta regimului aplicat patrunderii negustorilor occidentali in acest spatiu. Indiferent daca acceptam sau respingem sintagma "Marea Neagra, lac otoman", evident este un lucru: dupa 1453 regimul comertului in aceasta zona nu a mai fost stabilit de negustorii occidentali, ci de sultan.
Pe langa aspectele politice, o atentie aparte este acordata problemelor instrumentelor negotului, precum si aspectelor privind navigatia la sfarsitul Evului Mediu. Acestea, impreuna cu anexa de documente care ilustreaza multe dintre aspectele analizate de autori si ghidul cronologic, completeaza in chip fericit o lucrare ce constituie, deopotriva, o foarte buna sinteza si o introducere intr-un subiect transformat de Gheorghe I. Bratianu, dintr-o tema marginala, intr-o problema de istorie universala. In final, se cuvine remarcata calitatea grafica excelenta a lucrarii, datorata editurii Editurii Ovidius University Press.
Serban Papacostea si Virgil Ciociltan, Marea Neagra, raspantie a drumurilor intercontinentale (1204-1453), Editura Ovidius University Press,Constanta.
