O partitură de istorie germano-română

Klaus Lang îşi propune să reconstituie pentru memoria instituţională a Filarmonicii din Berlin şi a publicului german rolul deosebit de important avut de Sergiu Celibidache în viaţa muzicală a oraşului în perioada critică de după capitularea necondiţionată a Germaniei naziste, începând cu mijlocul anului 1945 şi până la începutul anilor 1950.

Cartea lui Klaus Lang, Celibidache şi Furt­wängler. Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Berlin, este o lucrare de istoria muzicii, cu un caracter biografic şi etnografic mai degrabă de­cât teoretic şi muzicologic, a cărei acţiune se des­fă­şoa­ră în oraşul capitală de pe râul Spree, pe fondul ul­ti­mului mare război, al ocu­pa­ţiei, denazificării, îm­păr­ţirii şi reconstrucţiei Ger­ma­niei. Deşi subiectul său este relaţia complicată din­tre doi mari dirijori şi com­pozitori a căror carieră este legată de instituţiile muzicale berlineze din această perioadă, germanul Wilhelm Furt­wängler, pe de o parte, şi românul Ser­giu Celibidache, pe de alta, un al trei­lea important şi controversat nume în mu­zica de orchestră a secolului XX com­ple­tează în fundal această biografie în­cru­ci­şa­tă: dirijorul austriac Herbert von Karajan.

Ceea ce îşi propune de fapt Klaus Lang – valorificând fondul de arhivă Elizabeth Furtwängler, în special corespondenţa soţului aces­teia, şi izvoare de istorie ora­lă – este să reconstituie pentru memoria ins­tituţională a Filarmonicii din Berlin şi a publicului german rolul deosebit de im­portant avut de Sergiu Celibidache în via­ţa muzicală a oraşului în perioada critică de după capitularea necondiţionată a Ger­maniei naziste, începând cu mijlocul anu­lui 1945 şi până la începutul anilor 1950. Un rol care a fost eclipsat ulterior de în­toarcerea lui Wilhem Furtwängler la con­du­cerea Filarmonicii berlineze, în mai 1947, şi de alegerea ca succesor a lui Her­bert von Karajan la moartea acestuia din­tâi, în noiembrie 1954: „... atunci când Ser­giu Celibidache nu e menţionat în şi­rul dirijorilor principali ai Filarmonicii din Berlin (Bülow-Nikisch-Furtwängler-Karajan-Abaddo-Rattle), după cum se întâmplă deseori, istoria este deformată, iar românului i se face o mare ne­drep­tate“ (p. 38).

Născut în 1912, la Roman, într-o familie din protipendada locală, renegat de tatăl său – ofiţer de cavalerie şi prefect! – pen­tru că interesele sale filozofice şi artistice decepţionau proiecte filiale privind o ca­rieră diplomatică şi politică, boemul Ser­giu Celibidache ajunge la Berlin în anul 1936, cu un ocol prin Paris, după eclectice stu­dii universitare la Iaşi şi Bucureşti, la îndemnul compozitorului Heinz Tiessen, căruia îi trimisese o lucrare proprie după ce îi ascultase la radio o compoziţie. Aici se înscrie la Facultatea de Muzică a Uni­ver­sităţii Friedrich-Wilhelm (Conser­va­to­rul din Berlin), unde urmează cursuri ca student străin, pe durata războiului, fiind scutit în ţară de serviciul militar. Lo­cu­ieşte în casa celebrului sociolog Werner Som­bart, a cărui soţie era – întâmplător sau nu – româncă, în Grünwald, afluenta sub­urbie din vestul oraşului şi, la fel ca în Ro­mânia, îşi câştigă existenţa ca ins­tru­men­tist de ocazie. Mai mult, se interesează de matematică şi se preocupă de filozofie, cunoscând în această ultimă privinţă chiar o iluminare zen după ce face cunoştinţă cu un guru budist pe nume Martin Stein­ke: „După cum povesteşte Nicolaus Som­bart [fiul lui Werner Sombart] în 1997, el a apărut în chip de dandy zazou, după o modă pariziană excentrică din anii ’30. Din garderoba sa făceau parte cincizeci, mai apoi o sută de cravate colorate. Pe lân­gă acestea, avea un sin­gur sacou şi o singură pe­reche de pantaloni: «Vroia să fie un domn, şi arăta ca un ţigan român [sic!]», spune Sombart“ (p. 19).

Când Filarmonica din Ber­lin – reunită de dirijorul Leo Borchard în clădirea in­tactă a Cinematografului Ti­tania-Palast imediat du­pă încheierea Bătăliei Ber­li­nului – rămâne fără intrepidul ei con­ducător, în urma unui incident din 23 au­gust 1945 (soldat cu împuşcarea lui Bor­chard la un punct de control american, în timp ce se întorcea în maşina unui colonel britanic me­loman la locuinţa sa din sec­torul ru­sesc), Sergiu Celibidache este cel care preia frâ­ie­le orchestrei metropolitane berlineze şi, fi­ind „un imaculat politic“, el devine cu acordul autorităţilor celor pa­tru puteri de ocupaţie şeful ei de facto şi dirijor prin­ci­pal pro tempore. O ascen­siune ful­mi­nan­tă, dar totuşi nu tocmai de invidiat în con­diţiile paupere şi dificile ale Berlinului din anii 1945-1946-1947, pentru un dirijor a că­rui experienţă se reducea la o serie de con­certe cu orchestra stu­den­ţească a Con­ser­vatorului, cea a radio­di­fu­ziunii şi mai ales cea de amatori a ora­şu­lui, Orchester Ber­li­ner Musikfreunde (ca­re a inclus în pro­gra­mul din toamna anu­lui 1942 şi Di­ver­tismentul românesc al lui Sabin Drăgoi).

Adevăratul şi incon­testabilul şef al Filarmonicii din Berlin ră­mânea însă Wilhelm Furt­wän­gler, un dirijor unanim admirat pentru calităţile sale artistice şi profesionale, atât în Germania, cât şi în străinătate, care se refugiase înainte de sfâr­şitul războiului în Elveţia şi care făcea acum obiectul unor acuzaţii ambigue de nazism, mai ales din partea emigranţilor americani conduşi de Thomas Mann şi fii­ca acestuia Erika, fiind pus sub inter­dicţie de a dirija până la clarificarea dosarului în comisiile aliate de denazificare. De fapt, Furtwängler nu fusese un nazist, ci – dacă ne este îngăduit a proiecta în contextul post­nazist al Germaniei de la mijlocul se­colului o sintagmă care a făcut carieră în România postcomunistă a sfârşitului de secol – un „rezistent prin cultură“. Într-o ţară şi un spaţiu în care muzica de or­ches­tră reprezintă într-un grad mai mare no­ţiu­nea de cultură decât literatura şi cons­tituie un fel de chintesenţă a identităţii naţionale, Furtwängler a ales să continue să îşi practice meseria după instalarea re­gi­mului nazist, ultimul său concert din Ber­lin datând din 23 ianuarie 1945, dar pres­tigiul său a fost folosit în scopuri pro­pa­gandistice de către Goebbels, chiar dacă în decembrie 1934 el renunţase în mod oficial la o serie de funcţii publice, in­clu­siv cea de dirijor principal al Filarmonicii din Berlin, dobândită încă din 1922, cu care fusese copleşit după venirea lui Hitler la putere, în semn de protest faţă de ata­curile ideologice la adresa compozitorului Paul Hindemith.

Sergiu Celibidache, cel care re­pu­ne pe picioare Filarmonica din Berlin dirijând un număr im­pre­sionant de concerte între anii 1945-1950, este un locţiitor loial al lui Furtwängler, pe care îl admiră şi căruia îi recunoaşte autoritatea spirituală asupra orchestrei, depunând mărturie în fa­voarea sa în comisiile de denazificare şi ţinând cont de observaţiile sale trimise de la distanţă, până la reîntoarcerea defini­tivă a maestrului în funcţia de dirijor prin­cipal, la începutul anului 1952. Cu toate acestea, între Celibidache – care devenise între timp un dirijor cu un profil propriu, in­vitat să concerteze alături de diverse or­chestre europene, nord şi sud-americane – şi Furtwängler – omul care întruchipa în ochii publicului muzica germană şi via­ţa muzicală berlineză – se produce o rup­tură ireconciliabilă între sfârşitul anului 1951 şi începutul anului 1952, pe fondul nemulţumirilor nutrite de membrii orches­trei cu privire la stilul de conducere auto­ritar, critic şi perfecţionist al dirijorului român. Despărţirea de Filarmonica ber­li­neză, şi chiar de lumea muzicală germană, pentru câteva decenii, va fi cimentată de de­cizia orchestrei autoguvernate – în acord cu dorinţa mai veche exprimată sotto vo­ce la nivelul Senatului metropolitan şi al administraţiei oficiale – de a-l ocoli, doi ani mai târziu, la succesiunea conducerii Filarmonicii, în favoarea lui Herbert von Karajan, marele rival al lui Furtwängler, utilizat propagandistic împotriva acestuia de către Goebbels, la Opera de Stat din Ber­lin, în 1938.

Se va întoarce în mod oficial în Germania abia în 1979, ca director principal al Fi­lar­monicii din München până la sfârşitul vie­ţii, după o carieră internaţională de dirijor călător, care îl va readuce şi în România postcomunistă, unde este declarat în stilul festivist şi lipsit de conţinut împământenit în aceste locuri membru de onoare al Aca­demiei Române, în 1992, cetăţean de ono­are al Iaşiului şi Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă (azi Universitate) din Iaşi, în 1996. Abia în anul 2012, la cen­te­narul naşterii lui Sergiu Celibidache, dece­dat în 1996 la Neuville-sur-Esonne, lângă Paris, s-a organizat în Bucureşti – şi nu în Roman, al cărui potenţial turistic de ce­ta­te domnească medievală, din nefericire în­gropată, vechi scaun episcopal, încă vi­zibil şi pitoresc de mic orăşel moldav l-ar recomanda, în principiu, să devină un vii­tor Bayreuth sau Verbier muzical ro­mâ­nesc – o primă ediţie a unui Festival Ser­giu Celibidache, care nu a mai fost repe­ta­tă în 2014, din cauza dezinteresului şi a promisiunilor neonorate ale autorităţilor publice, conform iniţiatorului Serge Ioan Ce­libidache, fiul dirijorului şi compo­zi­to­ru­lui Sergiu Celibidache.