O plimbare la sud de Dunăre

Codrut Constantinescu | 05.01.2021

Alexandru Lascarov‑Moldovanu este un scriitor complet uitat astăzi.

Pe aceeași temă

Regatul Român și-a întemeiat pretențiile teritoriale asupra Cadrilaterului plecând de la cetatea Drâstor (rebotezată de turci Silistra), fost sediu de legiune romană, cetate stăpânită și de Mircea cel Bătrân și urmașii lui, pe care rușii reușiseră să o anexeze satelitului bulgar în 1878. Trebuie să înțelegm și contextul anilor 1912-1913, când România nu prea avea multe direcții de expansiune, având în vedere că se învecina cu două imperii care-i erau net superioare din toate punctele de vedere (Imperiul Austro-Ungar și cel Țarist). Cu Serbia existau relații prietenești, astfel încât singura posibilă direcție de expansiune era cea spre sud. Interesul opiniei publice din România față de Dobrogea de sud a dus la apariția unor lucrări, căci se cunoșteau mult prea puține lucruri despre Cadrilater (chiar nimic). Interesant este și faptul că scurta campanie din 1913 era prima la care era mobilizat soldatul-țăran român după răscoala din 1907. În 1915 apărea cartea unui participant la plimbarea Armatei Române din nordul Bulgariei din 1913, intitulată „Zile de campanie iunie-august 1913. Impresii, observații, caracterizări”, scrisă de Alexandru Lascarov-Moldovanu (1885-1971). Născut în Tecuci, Lascarov-Moldovanu este un scriitor complet uitat astăzi, dar care a fost foarte prolific (menționat chiar de George Călinescu și Eugen Lovinescu). A urmat cursurile Facultății de Drept, practicând inițial avocatura la Focșani. A fost mobilizat în 1913, în cadrul regimentului din Tecuci. A luat parte și la Primul Război Mondial, despre care a scris. În perioada interbelică a făcut politică iorghistă, fiind ales senator pentru scurt timp, în perioada 1931-1932. A mai lucrat la Direcția pentru Educația Poporului, la Fundația Culturală Principele Carol etc. Interesant este că în 1943 a publicat, destul de neinspirat, o carte de călătorii în Basarabia1, rod al mai multor vizite (aproape turnee) pe care le-a întreprins în regiune, în perioada 1941-1942, imediat după eliberarea ei de forțele armate aliate germano-române2. Previzibil, a fost pedepsit de noile autorități, astfel că nu i-a mai apărut nicio altă carte în timpul lungii sale vieți (moare în 1971).3

Fostul sublocotenent dedica volumul camarazilor cu care făcuse campania din sudul Dunării, în speranța că împreună vor dezrobi Ardealul (sentimentele lui antantofile fiind cât se poate de clare). În toate aceste relatări ale campaniei din 1913 se pomenește de un mare entuziasm popular care ar fi cuprins țara, greu de crezut acum, având în vedere inexistența unor teritorii locuite compact de români la sud de Dunăre (nu vorbim despre aromâni) și care să fi avut o istorie comună (cum erau Ardealul, Bucovina sau Basarabia). Regimentul său a trecut Dunărea pe la Corabia, după ce fusese debarcat la Giurgiu și pus să mărșăluiască, cărând ranițe cântărind 40 de kilograme, pe o căldură sahariană și fără apă. Nu-i de mirare că unii soldați se prăbușeau în șanțuri de oboseală. A doua zi, o furtună avea să le facă înaintarea imposibilă, udându-i până la piele. În apropiere de Corabia, regimentul moldav a trecut Dunărea pe un pod de pontoane, de 1.156 m, la care fuseseră folosite 156 de pontoane, intrând în Bulgaria, unde observă praful, ciulinii, seceta, o recoltă firavă, doar femei pe marginea drumului, bărbații fiind mobilizați în Armată. În prima seară petrecută în Bulgaria, sublocotenentul a trebuit să se mulțumească și cu o masă foarte simplă, mămăligă și ceapă, intendența oferindu-i un cârnat uscat și o conservă de sardine, care nu i-au fost pe plac. Trupele au traversat râul Iskur/Isker, pe un alt pod de pontoane, cel vechi fiind dinamitat de bulgari, în retragere. Căldura era mare, iar militarilor nu li s-a asigurat apa de băut, ei luând cu asalt fântânile întâlnite în cale. Iar apa nepotabilă bulgărească avea să facă mult mai multe victime decât gloanțele vecinilor. Într-un sat de pe malul Iskerului, autorul a fost cazat în casa sărăcăcioasă a unor bătrâni, care erau distruși, căci atât un fiu, cât și ginerele muriseră în confruntările de la sud. Familiile bulgărești care pierduseră pe cineva în cele două războaie balcanice aveau atârnate la intrarea în casă o stofă neagră. Iar acestea erau numeroase. La Staverici, Alexandru Lascarov-Moldovanu află primele știri despre holera care se abătuse asupra trupelor române mai avansate: „Simțeam că și cu ea vom avea adevăratul război”. Profita de zilele petrecute în sat pentru a face instrucție cu soldații săi. „Singura clădire de seamă din Staverici era şcoala. În vasta murdărie de pe uliţe, şcoala părea că râde, luminoasă, stând curată şi încăpătoare pe-o muchie uşoară de deal. Pretutindeni am găsit localuri bune de școală. În ultimul timp, bulgarii, alături de preocupările lor războinice, au avut și o deosebită grijă de școală”.

Nu relatează practic nicio faptă de arme remarcabilă din înaintarea din nordul Bulgariei. Încă nu știm dacă au avut loc cu adevărat confruntări între bulgari și români în 1913. Regimentul a ajuns în satul Brenitsa, aflat la 40 de kilometri sud de Dunăre, în provincia Plevna, unde a stat între 16 și 31 iulie 1913. Pentru a trece timpul mai ușor, făcea instructie dimineața cu soldații pe tăpșanul comunal. La amiază se trăgea un pui de somn, căldura fiind atroce, iar seara aveau loc discuții libere, ascultând un cor improvizat. A avut o viață liniștită, câmpească, dar destul de plictisitoare.

Autorului îi era clar că nu mai aveau să se îndrepte către Sofia și nici nu aveau să o cucerească. Totuși, militarii au aflat de răspândirea holerei la alte regimente, din alte zone de ocupație, de aceea s-a început procesul de curățare exemplară a curților țăranilor bulgari, unde erau cantonați, spre marea uimire a acestora, care, normal, nu s-au împotrivit. Alexandru Lascarov-Moldovanu face și un elogiu țăranului român, pe care mulți intelectuali-ofițeri români îl cunoșteau cu adevărat doar când trebuia să-l conducă în campaniile militare, poate și de aceea exista o idealizare a lui. La o șezătoare, și-a întrebat soldații ce le plăcea în Bulgaria, iar unul, mai curajos, i-a răspuns – pământul. În Bulgaria de Nord exista mult pământ nelucrat și pe fondul depopulării, spre deosebire de Vechiul Regat, unde țăranii români nu prea aveau. În plus, o mare parte din suprafața arabilă era deținută de mari moșieri care-și aveau originile în vechea boierime moldo-valahă. În Bulgaria, după cinci secole de ocupație otomană, aceștia nu existau. Regimentul său a fost atins de holeră mai târziu, dar nu a scăpat – panica a cuprins trupele, dar și comandamentele. Trupa a fost scoasă din casele bulgărești și i s-a ordonat să-și organizeze bivuacul pe fostul teren de instrucție, probabil în ideea de a fi mai puțin expusă la holeră. La 3 august 1913 au primit ordinul de retragere și de plecare spre Nicopole, „un orășel turcesc, vechi, dărâmat și noroios”, aflat pe Dunăre. A urmat un alt marș lung, de 40 de kilometri, efectuat în douăsprezece ore, pe căldură, fără apă. Trupele au traversat fluviul înapoi în România pe un alt pod format din pontoane, în dreptul orașului Turnu-Măgurele. De aici, ele au fost îmbarcate pe câteva șlepuri, care le‑au transportat pe Dunăre, către Galați, regimentul fiind din Moldova. Moralul s-a prăbușit, pentru că sutele de militari au fost îngrămădiți în cala șlepurilor, prost aerisite, ca niște cuptoare (era luna august). Chiar în șlepul unde se afla el a apărut un caz de holeră. Convoiul fluvial a trecut și prin dreptul Turtucaiei și Silistrei, unde deja flutura tricolorul românesc. După ce a debarcat la Galați, Lascarov-Moldovanu și-a însoțit trupa în carantină, la marginea orașului Tecuci. Prefectul de Tutova (care avea capitala la Bârlad) nu a avut curajul să-și întâmpine trupele victorioase din cauza holerei. Însă rudele militarilor au aflat de revenirea lor în țară și au încercat să ia legătura cu soții sau fiii lor. Tabăra era înconjurată de un cordon de jandarmi neîndurători, care nu ezitau să folosească metode brutale pentru a împiedica o posibilă extindere a epidemiei în țară. Militarii români au avut și ghinionul ca o ploaie încăpățânată să se abată asupra taberei lor de corturi, udându-i până la piele. Carantina a durat cinci zile. Într-un final fericit, regimentul a intrat în Tecuci, iar autorul observa privirile îngrijorate ale oamenilor, atât de diferite față de entuziasmul războinic de la începutul verii, când plecaseră la război.

Și regimentele prahovene au luat parte la această campanie. Întoarcerea lor în județ a pus însă probleme autorităților prahovene, după cum rezultă dintr-un document aflat în fondul arhivistic al Prefecturii Prahova. Militarii au fost plasați în carantină, pentru a se preveni răspândirea flagelului. Unii notau cu amărăciune că atunci când au plecat la război au fost conduși cu fanfare, cântece patriotice, în entuziasmul general al populației, dar la întoarcere, toată lumea îi privea cu suspiciune și teamă. Prefectul de atunci era informat de către jandarmeria rurală că jandarmii au efectuat paza în jurul bivuacurilor unde se aflau trupele întoarse din Bulgaria, înaintându-se Prefecturii Prahova o listă cu 29 de nume de jandarmi care trebuiau plătiți suplimentar de către Prefectură. În amintirea acestei campanii victorioase, fiecare participant a primit o medalie în care se accentuează misiunea pacificatoare a trupelor române (de la Dunăre spre Balcani).

Detaliile din carte dezvăluie și proasta organizare a Armatei Române și numai faptul că bulgarii erau concentrați deja pe trei fronturi sudice (împotriva sârbilor, grecilor și otomanilor, care au profitat și au reluat controlul Adrianopolului) a făcut ca aceasta să nu fie scump plătită de români. Dacă s-ar fi tras semnale de alarmă atunci, probabil că Brătianu ar fi fost mai prudent în 1916. O astfel de prudență l-ar fi putut împiedica să intre în războiul mondial, iar România Mare să nu mai apară. //

-------------------

1. Cutreierând Basarabia dezrobită.

2. A vizitat în detaliu regiunea, ținând conferințe învățătorilor și profesorilor moldoveni chiar din Transnistria, ajungând la Tiraspol, vizitând și Odesa. A se citi remarcabilul studiu al Liviei Ciupercă despre acest personaj, apărut la Editura Doxologia, Iași, 2013.

3. Câteva din cărțile lui au fost reeditate „recent la Editura Doxologia.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22