O Românie mai bună decât noi

Cele şapte vieţi ale lui Felix K. e o carte senină şi plină de haz, despre ani afurisiţi la culme. Oricum ai lua-o, nu poţi rata emoţionanta ei dragoste pentru o Românie mai bună decât noi.

Odihnitor lucru poate fi uneori să te laşi vă­­zut de ochii altuia.

După atâta delir autodefăimător, românii şi-au pierdut seninătatea şi priceperea de sine. Sunt înecaţi în frus­trările demotivante ale ri­si­pirii morale şi sufocaţi de ma­nia de a atribui vina ne­a­părat celuilalt ori, dacă nu, unui „noi“ indefinit. Lite­ra­tura ultimelor două decenii (proza, în orice caz) se re­simte din plin de această eclip­să a jovialităţii, pe ca­re o duce la limita nevrozei şi, uneori, chiar dincolo de ea. Deriziunea ca antidot administrat fără mare încredere, damnarea, distilarea mi­zeriei ca unică materie vitală, explorarea ci­nismului ca unghi de fugă, dizolvarea eşecului individual în parabolă şi istorie sau - mult mai des - frecventarea până la impudoare a superficiei egocentrate sunt faţetele cele mai aglomerate ale literaturii de azi. Unde să fugi? Jan Koneffke des­chi­de o uşă salvatoare, cu un roman în care îi „citeşte“ pe români ca pe o poveste, pe care chiar o crede frumoasă.

Jan Koneffke nu aparţine literaturii române nici măcar cât româno-el­veţianul Cătălin Dorian Florescu, cu cei 13 ani de copilărie bănăţeană, sau cât Gregor von Rezzori, român doar prin laptele doicii şi graţie unei con­torsiuni pasionante şi crude a istoriei. Jan Koneffke nu este însă nici genul de călător prin Ţările Române, tolerant, dar obiectiv, deci fatalmente critic. Este pur şi simplu un neamţ coborât cu pasiune spre lumea colorată şi schimbătoare a latinităţii noas­tre balcanice. Vorbeşte româneşte pentru că are o soţie româncă, poate şi pentru că i-a cunoscut de timpuriu pe Hertha Mül­ler şi pe Rolf Bossert. Dar mai ales pentru că, acum, trăieşte deopotrivă în România şi în Austria. E un scriitor pe val, un mare povestitor, din această generaţie ne­aş­tep­tată care i-a dat şi pe Orhan Pamuk, pe Jérôme Ferrari sau pe Tracy Chevalier. Fa­cultatea lui ficţională trebuie că s-a îm­bo­găţit imens prin curiozitate simpatetică. Ca şi eroul lui din Cele şapte vieţi ale lui Felix K., are aerul că tot ce i s-a întâmplat mai bun în viaţă s-a legat de România. Es­te sau nu adevărat nu contează. Fapt e că portretul făcut românilor în această carte cicatrizează miraculos şi împacă.

„Noi, românii, suntem un popor vesel, n-am aflat încă ce înseamnă melancolia şi înţelepciunea. N-am domnit niciodată peste alţii şi n-am învăţat niciodată să con­ducem un imperiu. Asta se vede în firea noastră. Ne bucurăm de viaţă ca niş­te co­pii. Aşa cum alţii se scaldă în bani, noi ne scăldăm în timp.“ Sunt cuvintele lui Ha­ralamb Vona, raisonneur-ul romanului, un arhitect rasat şi generos, în care se stră­ve­de vag modelul Bezuhov. Într-un interviu acordat în România, prozatorul detaliază: „Românii nu sunt mai leneşi decât nem­ţii sau alte popoare. Dar ştiu să se bu­cu­re de viaţă mai bine. Iar asta se da­to­rează manierei diferite de a se raporta la timp“. Şi ca să fie clar de tot, în Cele şap­te vieţi..., un personaj povesteşte ce-a păţit la Bucureşti într-o vară din anii ‘30 un reprezentant conştiincios al firmei Krupp. Avea de semnat un contract important. Nu doar că nu reuşeşte să-l semneze, dar nici nu mai pleacă! Se însoară, deprinde gus­tul serilor la grădină şi drumul ca­zi­no­u­rilor. Devine, adică, şi el „bogat în timp“. Cele două pagini despre balcanizarea ac­celerată a scorţosului specialist sunt din­tre cele mai savuroase.

Povestea vieţii aventuroase a lui Felix Kannmacher, ali­as Johann Gottwald, este to­tal neverosimilă. Tânărul de 28 de ani fuge din Ger­mania nazistă. Complet lip­sit de mijloace, face de toa­te în România. E „guver­nantă“, chelner de ca­zi­nou, muritor de foame şi trăitor la azilul de noapte, secretar dactilograf, mare coureur, deţinut politic în preajma anilor ‘50, frontierist norocos, apoi profesor de pian şi pianist în Austria, ca să revină la 93 de ani, în Bucureştiul anului 2000, pen­tru ultima întâlnire cu iubirea vieţii lui. Autorul a mărturisit la un moment dat că a inventat totul ca posibilă biografie pen­tru un unchi, dispărut în mod misterios din Germania, în 1933.

Marea surpriză a cărţii lui Koneffke este spec­taculoasa înţelegere a României in­terbelice, cu răsturnările şi contorsiunile ei politice, dar şi cu incredibila ei vita­litate, în care toleranţa stă la masă cu ne­bunia, luxul ia locul falimentului şi invers, de la o zi la alta, la infinit. Anii tulburi alear­gă printre oameni de toate felurile, de multe naţii, care se îmbucă între ei într-o simbioză inexplicabilă şi indes­truc­tibilă. Suita de portrete din Cele şapte vieţii ale lui Felix K. ar merita, cu sigu­ran­ţă, un popas mult mai lung. Nu e loc decât de o selecţie de personaje episodice foarte tari: Iosif şi Rut Rosenheim, un cu­plu de evrei bătrâni, care se iubesc cu du­ioşie de poveste, Fatma, un fel de preo­teasă tătăroaică a Balcicului, Emilie, o lo­godnică pomerană evanescentă, Alfred Heise, un diplomat nazist, cu atributele ge­nului îngroşate, cârciumarul Avram din Dudeşti, fiu de rabin etc.

Cum se va fi descurcat scriitorul german cu toate sertarele complicatelor decenii des­pre care scrie? (Mult mai palizi însă, tre­buie spus, anii instalării comunismului în România.) Cu zece ani de documentare, după cum a mărturisit, dar mai ales lă­sându-se îmbibat de poveştile locului. Aşa a dobândit o mare abilitate în a ocoli blo­cajele, glisând la timp spre contrafactual sau ficţiune. Rezultatul este un roman fas­tuos, cu parfum de epocă, exact în datele istorice pe care le întrebuinţează, dar in­ventiv cât cuprinde în ceea ce priveşte is­toria mică. O carte în care deguşti în­de­lung vitalitatea păguboasă a unui Mihail Se­bastian, nesaţiul epic din spiţa lui Mir­cea Eliade şi o elegantă „frivolitate“ amin­tind de melancolicul sangvin Radu Tu­do­ran. O tuşă de umor aparte salvează totul de senzaţia de făcătură. Cum naratorul es­te un neamţ refugiat dintr-o Germanie a dictaturii, privirea i se opreşte cu detaşare pe dramele locului. Lipseşte sentimentul atât de românesc al captivităţii în chingile unui destin potrivnic. Aici, nimic nu pare ireparabil. Şi aşa, tot ce ar fi putut ali­menta cronica noastră lamentaţie despre defectele românilor scapă pe toboganul dezinhibării.

Ce căuta neamţul în România? Felix K. fă­cea pe pianistul în cabaretul ţinut de un evreu. În seara când trupele de asalt ale lui Hitler (SA) năvălesc în local, dă să-şi apere patronul, e bătut, bocancii ofiţerului îi zdrobesc degetele cu care cânta la pian. Ar fi ajuns curând într-un lagăr de con­centrare, dacă nu-l scotea din ţară un pi­a­nist român, Victor Marcu. Artist cu mare trecere în ţara lui, i-a fabricat tânărului o nouă biografie şi actele potrivite: de acum va fi Johann Gottwald, sas din Braşov. În loc de altceva, îl angajează „bonă“ pentru fiica lui de 13 ani, Virginia, orfană de ma­mă şi frustrată de îndelungatele turnee ale tatălui. Herr Kannmacher o ajută la lecţii şi o învaţă germana. Virginia îl învaţă în schimb româneşte, dar cu sila, adică prin­tr-un procedeu neobişnuit: îl obligă să-i inventeze poveşti, sub ameninţarea că-l va monta pe taică-său să-l dea afară din slujbă.

Virginia este unul dintre cele mai frumoase personaje pla­sa­bile în ambianţa acelei epoci: ca­pricioasă, dulce, de o vioi­ciu­ne neobosită, va complica în cu­rând ecuaţia devenind o adolescentă fer­mecătoare. Trecerea ei efectivă prin viaţa lui Felix K. e reductibilă la mai puţin de doi ani: „dădăceala“, plus câteva săp­tă­mâni de relaţie incertă, peste câţiva ani. O singură noapte de dragoste, demnă de seria Enigma Otiliei - Ultima noapte de dra­goste, întâia noapte de război etc. Apoi, Virginia pleacă definitiv în Elveţia. La vârstă coaptă, patru încercări eşuate de a se revedea. În fine, revederea, în Bu­cureştiul anului 2000, într-o scenă pe cât de romanţioasă (la mijloc de drum între Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi Undeva, cândva), pe atât de frumos aleasă ca final de roman. Din fe­ri­cire, suficient timbrată literar ca să evite, la mustaţă, reproşul de dulcegărie.

Personajul tare al cărţii nu este însă Felix K. Şi nici Virginia. Nici chiar proteicul Victor Mar­cu, artistul generos şi ires­pon­sa­bil, amoral cu ingenuitate atunci când schimbă ipostaze in­com­pa­tibile: pianist adulat, apoi falit, poseur, om de casă al Regelui Carol al II-lea, sim­patizant al Gărzii de Fier, aproape agent al Securităţii comuniste, companion de vâ­nătoare al lui Gheorghiu-Dej etc.

Personajul tare al cărţii este pur şi simplu românul, sub toate aparenţele lui. Poate fi umbra Reginei Maria la Balcic. Poate fi loialul Haralamb Vona. Poate fi Aristide Şlo­movici, omenosul patron de cazinou, un evreu bogat care ştie încă să re­cu­noască foamea în gesturile unui tânăr. Ro­mân poate fi şi tătarul Akif, de la Balcic, care-i punea lui Felix la picioare baloturi de mătase drept argument în favoarea fii­cei Ratibe, atât de frumoasă încât... a tre­buit s-o respingă. Românească e şi ne­bu­nia subită a legionarismului (pictorul Nicu Matei), şi-n lichelismul dezgustător al im­presarului Bubi Giurgiucă, dar şi în ţic­neala plină de imaginaţie a atâtor alţii: Ca­tinca, o mătuşă obeză parcă scoasă dintr-un desen animat, se îndoapă nonstop cu dul­ceaţă; o văduvă îndurerată face dragoste în hambarul cu boabe de cafea rămas de la soţul ei, Haig cafegiul. În această Ro­mânie oamenii sunt loiali sau mint cu se­ninătate. Depinde. Arestat de Securitatea co­munistă, Felix K. va primi o con­dam­nare la moarte pe baza declaraţiilor elu­cubrante ale unui mare număr de foşti amici, Victor Marcu y compris.

Şi totuşi, lumea Bucureştiului în care Felix K. se scaldă în timp rămâne mereu lu­minată de soarele înflorit al Balcicului. Pentru el, soarta care atâta-i ne­mul­ţu­meşte pe români nu-i decât o vremelnică despărţire de rai. Iar raiul poate fi la ne­voie doar să trăieşti desculţ la malul mă­rii, spunând poveşti extraordinare unei copile de 13 ani. De citit cartea, măcar pen­tru povestea caşalotului de aur, cea a iscusitului hoţ din Constantinopol sau pentru pasajul de un comic irezistibil des­pre traducerea de-a-ndoaselea, şi in­ven­tată, a unui dialog între ataşatul Am­ba­sadei germane la Bucureşti şi liderul le­gionar Horia Sima.

Dacă englezoaica Olivia Manning şi-a scris Trilogia balcanică despre Bucureştiul ace­loraşi ani stând aici, ca soţie de diplomat, Jan Koneffke izbuteşte să prindă totul in­direct, peste timp, fără altă priză decât ta­lentul său şi lecturile. Cele şapte vieţi ale lui Felix K. e o carte senină şi plină de haz, despre ani afurisiţi la culme. Oricum ai lua-o, nu poţi rata emoţionanta ei dr­a­goste pentru o Românie mai bună decât noi. //

// JAN KONEFFKE

// Cele şapte vieţi ale lui Felix K.

    Traducere de Ana Popa, postfaţă de Ioana Pârvulescu

// Editura Humanitas, 2013, 322 pag.