O stare... incalificabilă a lucrurilor

Raluca Turcanasu | 14.05.2024

Avem multă treabă și, până la urmă, nu ăsta e contractul social? Împărțirea foloaselor și a responsabilităților sociale, pentru binele comun. Iar treaba se numește simplu: educație.

Pe aceeași temă

Observațional pe cât posibil, asumat subiectiv, dar încercând pe cât pot să nu calific – aceasta e cheia în care scriu aceste rânduri și în care vă invit să parcurgeți acest text-macrame de expoziții și experiențe. Scriu din Dublin, dintr-o cafenea intitulată „Eat Well, Live Well” – acest imperativ constant al wellnessului, o presiune de a trăi bine 24/7 și pentru aceia dintre noi care nu s-au născut în locul potrivit.

 Mă gândesc la „Ce este munca”, tema aleasă de Ciprian Mureșan pentru proiectul României de la Bienala de la Veneția, din contextul acestui oraș „boiling point” de migranți și/sau expați în căutarea unor cariere mai promițătoare și mai bine plătite. Oraș și context în care am simțit mai mult ca oricând „privilegiul românesc”, de care cred că mulți nu suntem conștienți: de a nu avea nevoie de viză, de a putea călători cele patru ore până acasă o dată la câteva luni, față de o dată la câțiva ani pentru colegii latino-americani, de exemplu. Competitivitatea este, desigur, foarte mare, mai ales în urma Brexitului, iar dacă eu am reușit – după un proces anevoios – să obțin un job „white collar”, colegul meu de apartament turc lucrează pentru depozitul central al unui lanț de supermarketuri. Este obligat să poarte pe mână un device patentat de Amazon mult înaintea smartwatch-urilor, care îi comunică sarcinile, îi contorizează timpul cu care încarcă paleți sau dacă întârzie din pauză; la două întârzieri de 1 minut ești concediat, la fel dacă ai o eficiență de sub 85% timp de 3 luni. Doar acum câteva luni am aflat pentru prima dată de acest device de măsurare a productivității, în cadrul expoziției masive „The Irreplaceable Human – Conditions of Creativity in the Age of AI” de la Louisiana Museum of Contemporary Art (Danemarca). „Averi de neimaginat sunt acumulate de companiile care au înțeles termenii paradigmei de creștere: trebuie să facem, întotdeauna, mai mult. Pentru acestea, oamenii sunt atât o resursă, cât și o potențială problemă, pentru că nu toți avem aceeași abilitate de a face față presiunii (...) Elementul uman este o provocare pentru cei care își doresc controlul total, predictibilitate și stabilitate”, conform textului de sală care însoțea lucrarea (expoziția a fost curatoriată de Mathias Ussing Seeberg). Soluția este să ne „turborapidizăm” viitorul prin intermediul diferitelor aplicații AI, ca să putem – nu să ne relaxăm și să ne îngrijim familiile și comunitățile – să facem mai mult, mai repede. Ironică, dar cât se poate de reală, este lucrarea lui Ben Grosser, „Orders of Magnitude”, ce prezintă un fragment dintr-un discurs al lui Mark Zuckerberg în care repetă obsesiv „mai mult”, „mare”, „creștere”, „milioane”, „miliarde”.

Ce este, așadar, munca? Și, mai ales, cine întreabă și cine răspunde?

Pentru că în spatele unei simple întrebări se desfășoară o întreagă rețea de putere și supunere, care modifică structura comunităților de pretutindeni, construind noi și noi Babeluri, atât futuriste, cât și inechitabile. Lucrarea lui Lee Wan „Proper Time: Though the Dreams Revolve with the Moon” (2017), văzută tot la Louisiana, reprezintă fix falia „Time is Money” – doar că timpul-ban se scurge diferit pentru un contabil din India, un arhitect din Portugalia sau un taximetrist din Noua Zeelandă. Un perete cu 30 de ceasuri arată cât trebuie să lucreze diferiți lucrători pentru a-și putea permite o masă, în funcție de situarea lor geografică și de puterea de cumpărare din respectiva țară – cu cât limbile ceasului se mișcă mai rapid, cu atât respectivul lucrător poate mânca mai curând.

În acest an electoral global, trei expoziții mi-au atras atenția în Dublin: IMMA „Self-Determination: A Global Perspective”, The Complex – „A Sod State” – o instalație in situ centrată pe o lucrare video a lui Eoghan Ryan (curatoare: Marysia Wieckiewicz-Carroll) și Photo Museum „The Memories of Others” – expoziție din arhiva japonezului Akihiko Okamura. În modalități diferite, însă intrând în dialog, cele trei expoziții aduc în discuție conceptele valiză de identitate și opresiune, în contextul Irlandei, dar și global, în cazul Self-Determination.

 O cercetare de trei ani stă la baza expoziției de la IMMA, o scanare artistică a miturilor naționale care au stat (și stau) la baza apariției statelor-națiune după Primul Război Mondial. Lucrări moderne – video, pictură – reprezentând mari proiecte de infrastructură, precum baraje sau termocentrale, „discută” despre tehnologie ca factor de putere, așa cum azi este inteligența artificială.

Lucrarea „The Politicians” mi-a atras atenția în mod deosebit, o broderie ce reprezintă scene cu altercații violente din parlamente din lume; în partea inferioară ele se destramă și „curg” până în podea, sugerând destrămarea idealurilor sociale și democratice. Jasmina Cibic, artistă de origine slovenă, încheie epopeea cu o lucrare video pe două canale, comisionată de IMMA – o călătorie cinematică a opt femei care reiau verbal și muzical bucăți din discursul lucrătorilor culturali din Mișcarea de Nealiniere, îndemnând să continuăm să visăm și să creăm viitorul, într-o manieră comunitară, dezbărându-ne de complexe de inferioritate.

0

Dar se pare că binaritatea inferior-superior, bine-rău se aprofundează – la nivel individual jucăm multitudine de roluri sociale și suferim cu toții, mai mult sau mai puțin, de o anumită disonanță cognitivă: „Sunt un creștin, sunt un preot, sunt legea morală, sunt o victimă, sunt trecutul colonial, sunt un politician, sunt un artist, sunt agresorul, sunt statul-națiune”, spune marioneta-porc din „A Sod State” a lui Eoghan Ryan. Instalația video prezentată într-o fostă fabrică de fructe e un palimpsest de știri, sunete, bucăți de documentare subiective, bucăți de știri – o lucrare de artă contemporană pornind de la Troubles, revoltele din Nordul Irlandei, rizomatică: deschide ramificații și întrebări despre identitate, protest, comunitate, apartenență, sănătate mentală. „E o frază în film care vorbește despre „trecutul colonial”, dar mie mi se pare că nu e vorba de trecuturi coloniale, ci doar de prezenturi coloniale”, scrie Maria Fusco, scriitoare și artistă din Irlanda de Nord, în albumul expoziției. Poate că trecutul a trecut, dar el configurează prezentul, care, la rândul lui, redefinește modurile în care privim în urmă. Cert e că autoritarianismul, într-o formă ușor diluată sau așezat departe de privirile noastre, este încă aici – „mulți oameni par să creadă în marele tătic zeu. Și poate asta e iubirea adevărată. Poate iubirea adevărată este iubirea față de autoritate și autoritarianism”1.

 „Celălalt”, japonezul Akihiko Okamura, privește blând revoltele din anii '60-'80 din Nordul Irlandei, în expoziția foto „The Memories of Others”. Găsim o caldă intimitate a compasiunii în cadrele lui, care ajută, în general, apropierea de un subiect al violenței sociale. The Troubles sunt privite prin bulele de pace, momente aproape domestice, pline de candoare, în care simțim empatia fotografului. Mai mult, o nostalgie a unor vremuri pe care nu le-am trăit, ci doar le-am auzit, sticlele de lapte, oamenii îngrămădiți la un camion de pâine conduc la banala observație: trăim din nou și din nou aceleași episoade, colorate ușor diferit. Poate e timpul să ieșim din acest „Mean-time”, din această perioadă a cârtiței.

 În contextul pre și post-Brexit, se fac simțite radicalizări similare cu sentimentul din anii Troubles, întrucât Irlanda de Nord a fost practic expulzată din Uniunea Europeană, deși regiunea votase majoritar NU. Și astfel, este binevenită emergența unui discurs care să reactualizeze perioada, dar și să o așeze într-un context mai larg – al migrației constante versus reacționismul inoculat prin rețelele sociale și grupuri de chat. Chiar când scriu aceste rânduri, un amic brazilian îmi spune că un preot brazilian, care împărțea mâncare celor fără adăpost (astfel de acțiuni au loc în fiecare seară în Dublin) a fost înjunghiat în gât. Detestarea celuilalt, rasismul, clasismul coexistă cu progresul, cu wellnessul, cu mindfulnessul... în numele diversității?

 În Dublin mi-am conștientizat corporal și culoarea pielii: dacă irlandezii sunt extrem de prietenoși cu mine pe stradă, îmi zâmbesc, mă salută, fac glume, nu aceeași este situația față de colegi cu pielea mai închisă; mergeam într-un cartier liniștit, cu trei prieteni indieni, și am simțit cât se poate de material acea diferență a privirii de care tot vorbim în studiile (post)coloniale – oamenii nu numai că nu ne zâmbeau, dar își întorceau privirea dinspre noi, ne/îi invizibilizau practic, ne excludeau din câmpul lor vizual.

 Avem multă treabă și, până la urmă, nu ăsta e contractul social? Împărțirea foloaselor și a responsabilităților sociale, pentru binele comun. Iar treaba se numește simplu: educație. A da mai departe din ceea ce știm, din ceea ce experimentăm, celorlalți.

 Până una-alta, AI ajunge să consume cât o mică țară, estimează Alex de Vries[3], sau bazine întregi de apă sunt folosite zilnic pentru răcirea infrastructurii IT, deși aceste estimări nu pot fi foarte acurate, deoarece companiile nu sunt obligate să le publice, iar diferitele aplicații sunt create diferit. În același timp, comunități din zone deșertificate sau din zone supuse războaielor trebuie să supraviețuiască cu poate și sub 1 litru de apă pe zi, precum cei din Congo, de unde se extrage o bună parte din metalele necesare mașinilor electrice.

Atenție, accelerăm! Viitorul sună și bine, și rău, depinde cine ești și de unde privești.

1. Din lucrarea lui Eoghan Ryan, „A Sod State” – trad. autoarei.


Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22