O tara ca o maladie

 Trebuie sa spunem din capul locului ca romanul  Vasiliu, foi volante, de Ion Vianu, al doilea volum din ciclul Arhiva tradarii si a maniei (din care au mai aparut Caietele lui Ozias, în 2004, tot la editura Polirom), nu este o lectura usoara.

 Greu de categorisit, ca multe alte romane contemporane, care ies din normele în care vor sa le prinda teoreticienii literari, acest roman îsi proclama din titlu o (falsa) modestie:  "foi volante", adica texte fara pretentia unei coerente de constructie si poate chiar de logica. Texte, pur si simplu, pe care cititorul este liber sa le îmbine si sa le interpreteze. In realitate, avem de-a face, ca si în cazul altor romane contemporane, cu o de-constructie a romanului clasic, în favoarea unui tip de roman mai captivant la lectura, pentru zilele noastre. O epoca recenta, Romania de dupa al doilea razboi mondial, este evocata dintr-o perspectiva inedita. Desi punctele de vedere sunt multiple, toate apartin unui registru al maladiei, maladie a mintii si a sufletului. Medicul psihiatru Vladimir Vasiliu si pacientul sau, Laban, sunt cei doi poli de rezistenta ai romanului, iar în jurul lor se învarte o serie întreaga de personaje care consolideaza un tablou de epoca ce se doreste sumbru si fara drept de apel.

 Personajul care face legatura între acesti eroi este Dan Naidin, întors din exil, pe urmele propriei identitati. El reuneste  textele, foile volante, de jurnal, ale dr. Vasiliu, ca si marturiile verbale, acumuland vizite. Se contureaza un cerc al confesiunii în care rolurile nu au valoarea lor consacrata: daca dr. Vasiliu se confeseaza lui Naidin si Laban lui Vasiliu, adevarata confesiune, terapeutica, o face dr. Vasiliu propriului sau pacient, Laban. Naratiunea balanseaza între locuinta dr. Vasiliu, pensionar, în Romania postcomunista, si spitalul de psihiatrie de la Rastoaca Melcilor, înainte de 1989, cand Vasiliu era director acolo.

 Vladimir Vasiliu este un personaj original în literatura romana postcomunista: el este  comunistul... ratat! Este racolat, în adolescenta, în 1944, în reteaua de curieri ai Partidului, de catre Misu Ionescu, cel care se plange, în tinerete, ca e obosit pentru ca "toata noaptea a batut", la Securitate. Misu Ionescu va reveni, programatic, în existenta doctorului, ca un fel de diavol cu care acesta, odata ce a facut un pact, nu îl mai poate rupe... din convingere, de altfel! Cand Vasiliu, întors din Occident, unde nu a putut ramane, doreste sa fie "reintegrat", Misu Ionescu (diavolul are un nume atat de comun!) îi ofera conducerea spitalului de dincolo de lume, de la Rastoaca. In fine, dupa 1989, cand doctorul nimereste, pe strada, într-o manifestatie care, dupa spusele lui, nu-i apartine, tot Misu Ionescu îl va salva din mainile Politiei. Este imposibil de imaginat o transfigurare a eroului în conditiile acestui pact evident cu... diavolul.

Vasiliu îl admira, fara margini, timp de o viata, pe Stalin si moare într-o stare de extaz, pe punctul de a-i rosti numele, dar nerostindu-l, ca si cum rostirea ar fi diminuat aura celui din care îsi facuse un zeu.

La Rastoaca se afla, aparent, un mic iad, peste care domneste mai ales infirmierul Moasesefa. In realitate, 60 la suta dintre pacienti se dovedesc, dupa 1989, cand evadeaza, a fi fost închisi acolo din motive politice. Autopsiera Mina va da foc Arhivei, la îndemnul Generalului (de Securitate), cu care se culca, asa cum face cu aproape toate personajele romanului! Exista multe, prea multe povesti chiar, pentru un roman care se doreste fresca si este, totusi, prea scurt...

Complotul care va pune capat dictaturii comuniste, în decembrie 1989, are un pandant în revolta (esuata!) a pacientilor de la Rastoaca, gruparea formata din Delon, Gasca, Hritcu si Laban. Comploturile se desfasoara paralel, iar planul de la spital este sa fie ucisi Moasesefa si Vasiliu. Nu va fi ucis nimeni, în cele din urma, din lipsa de coordonare; doar dr. Vasiliu va fi nevoit sa demisioneze. O imagine în oglinda, care reflecta evenimente mai ample, cu sarcasm...

 Umanitatea lui Vasiliu palpaie, am spune, doar în vizitele pe care le face, o vreme, la Manastire, unde un portret al unuia dintre ctitori, o femeie de vita nobila, seamana cu sotia lui, Pauna, emigrata în Franta, personaj ambiguu, cu care Vasiliu are, de altfel, un mariaj scurt si  alb. Ceva din fiinta lui Vasiliu moare, iremediabil, în copilarie, cand, vazand cadavrul - expus într-un cort - al unei balene, are viziunea sexului mamei sale. Ca si în povestea tanarului Ionut Atanasov, batjocorit si ucis de militieni într-un ritual salbatic, complexul oedipian e nu numai prezent aici, dar i se da si o încarcatura prea mare si neverosimila. Formatia de psihiatru a scriitorului îsi spune cuvantul!

 Mult mai verosimila este descoperirea dr. Vasiliu, care, autoanalizandu-se, îsi descopera esenta feminina, care justifica, de altfel, si fanatismul sau ideologic, în care Stalin este figura unui Tata visat, fantasmatic. Cel care îi faciliteaza revelatia este acelasi Misu Ionescu:  "Am simtit ca aveam un mers unduitor de reptila (ma vedeam din afara, ca si cum as fi fost un altul). Mersul acesta era semnul unei incurabile feminitati. Langa mine el era un falus, capatana lui un balanus congestionat. Nu mi-era frica ca o sa ma violeze. Pur si simplu alaturi de el eram femeie. Atata tot".

Un laitmotiv este imaginea eroului ca animal, si înca unul respingator: nevertebrat, insecta, miriapod, spune Vasiliu însusi si revine mereu, în jurnalul sau, la ideea propriei decaderi din regnul uman. Stalin este idolatrizat la modul kitsch, dr. Vasiliu tinand în birou o poza de-a dictatorului, tot mai îngalbenita, cu trecerea timpului. Tatal autoritar, visat, temut si obiect de fascinatie, nu l-a condus pe Vasiliu la actiuni extremiste, din cauza naturii introvertite pe care am vazut-o.

 Din neadecvare mai degraba decat din naivitate, dr. Vasiliu este un marginal în regimul comunist, pentru ca ia în serios ideologia! La o Plenara, tov. Pantecus îl întreaba daca e evreu, pentru ca, îi argumenteaza el doctorului,  "te tot aud cu materialismul, cu dialectica, cu nu-e-da / da-e-nu, chestii din astea". Vasiliu întelege prea tarziu ca efortul de "a parveni prin idei e inutil, e pierdere de timp"! Barbatii carismatici, am putea spune, din viata lui Vasiliu, Ioil, Rudra sau printul Balduin, palesc în fata lui Laban, martirul nebun. Fiu de familie nobila, Laban ramane orfan, e recuperat de la o groapa de gunoi de o tiganca, crescut de tigani, devine muncitor-erou al muncii socialiste, apoi, denuntat, i se retrag decoratiile proletare, devine criminal fara voia lui, pacient la Psihiatrie, de unde evadeaza în 1989 si, în final, judecator moral al dr. Vasiliu.

 Laban traieste între real si imaginar sau, mai corect spus, boala, savarsind în fiecare noapte un ritual în care rezista tentatiilor a doua femei diabolice, pentru a se dedica unicei Maria si crede ca hraneste, cu propriile-i excremente, lumea de Jos a unui iad personal. Laban vorbeste prea putin, în roman, si nu are, ca personaj, forta dr. Vasiliu, caruia ar trebui sa-i fie pereche, într-un tandem maniheist, în care Adevarul e rostit, cum altfel?, de un nebun. Cand Laban îi spune doctorului:  "eu am fost mereu unu" si "eu am fost înselat, dar niciodata n-am mintit. Nici pe mine, nici pe altii... orgoliul meu vine din puterea mea. A trebuit sa mor de nu stiu cate ori si am avut puterea sa traiesc. Sa supravietuiesc. Asta n-o datorez nimanui", Laban este învestit cu o aura de credibilitate pe care i-o putem admite cu greu.

 Intregul teritoriu al romanului este unul al maladiei, cel mai mare bolnav fiind, desigur, însusi doctorul Vasiliu, al carui suflet este bolnav iremediabil. In jurnalul sau, el scrie:  "dintre toti cei pe care-i vedeam, pacienti si oameni sanatosi, Laban era singurul care ma umplea. Creierul meu, un soi de manatarca uscata, se îmbiba, se umfla. Mi-era, de el, frica. Il uram, îl invidiam. Chiar si mila pe care mi-o inspira îmi dadea avant. Cand scriu, în clipa de fata, pot sa fiu lucid. Dar nu simt nimic. Totul este o schema: o formula matematica, o pasare împaiata. Dupa scena din cortul cu balena, nu am mai fost decat proprietarul unei scheme. Viu am fost cu Laban doar". Dr. Vasiliu întelege ca Laban nu-l va ucide, pentru ca mai dura este pedeapsa suportarii umilintei, si se va sinucide, în fata lui Dan Naidin, facand un ultim elogiu lui Stalin.

Scena finala este, însa, oarecum artificiala: Laban, metamorfozat din bolnav mintal în martir, rostitor de adevaruri si judecator moral, nu este foarte verosimil.

 Nu exista nici urma de iubire (iubirea lui Laban nu apartine nici realului, nici fantasticului, ci maladivului) si, desigur, nu exista nici urma de umor în lumea evocata de Ion Vianu în romanul  Vasiliu, foi volante.

 Fenomenul colaborationismului e descris ca reflex aproape automat, reflex al unor fiinte care, colportand diverse informatii despre semenii lor, nu acceseaza nici o secunda constiinta, presupunand ca au asa ceva. Nu întelegem de ce scriitorul foloseste cuvantul  "Organe" pentru Securitate, desi spune "Partid", pentru Partidul Comunist, iar Ceausescu este numit "Galgota". Cum romanul nu este scris înainte de 1989 si nu are nimic dintr-o alegorie, ci este de un hiperrealism tulburator, aceste apelative par ciudate.

 In fine, trebuie spus ca  Vasiliu, foi volante este un roman foarte original. Romane despre comunism si postcomunism, romane ale deznadejdii, toate, s-au mai scris, dar recrearea acestui trecut apropiat, facuta exclusiv în registrul maladivului (de un specialist în domeniu, în treacat fie spus), nu s-a mai facut pana acum. Grila aceasta a maladiei spiritului unei epoci, despre care ne întrebam "cum a fost cu putinta" si-i tot inventariem sechelele, este convingatoare. Este greu sa o acceptam, azi, gandind ca maladia a infestat tot organismul nostru spiritual, dar este necesar sa luam în considerare si aceasta viziune, oricat de sumbra. Ea este cel putin o parte din raspuns.

 Ion Vianu,  Vasiliu, foi volante,  Ed. Polirom , 2006