O vacanță pe fugă

Catalina Florina Florescu | 25.08.2020

Dorința de a fi într-o sală de teatru a fost mult mai mare decât orice! Trebuia să fiu acolo pentru a-mi da speranța că acest coșmar pandemic se va termina, că viața există și în aceste condiții.

Pe aceeași temă

Nu am zis nimănui că voi pleca, pentru că nu am crezut că voi putea urca într-un avion în această vară. După două încercări eșuate de a călători spre România (una în care mi se zicea să stau într-un aeroport din Germania 20 de ore fără să ies, fără să am acces la vreun lounge decât dacă sunt deja membră a vreunui business club și cea de-a doua încercare pur și simplu prin anulare de zbor), mi‑am zis: ce-o fi o fi!

Cu cât se apropia data plecării, cu atât mă pregăteam să primesc un e-mail: „Due to C-19, we are sorry to...”. Uber-ul ne aștepta. Am pășit într-un van jumătate îmbrăcat în țiplă... Nu era plexiglas, era o folie transparentă luată en gros de undeva. Șoferul avea mască. Noi aveam mască. Bagajele mele aveau multe măști de unică folosință, spray dezinfectant și alte produse de... sezon. Cum mă uitam pe geam, începând să simt bucuria că ajung la aeroport și acolo mai vedem ce este, mă gândeam la taxiurile pe care le comand, de regulă, în Capitală, în țară, când la unii se simte puternic mirosul de țigară, când unii chiar fumează lângă tine, deși tu stai pe bancheta din spate, când se deschid toate geamurile decât să se apese butonul de aer condiționat. Oare acum taxiurile și Uber-urile sunt echipate corespunzător? Șoferii poartă mască? Oare toți pasagerii sunt rugați să stea pe bancheta din spate, în față nefiind posibilă distanțarea socială? (O să îmi răspundă cineva răutăcios în comentarii...)

Am ajuns la aeroport. De cum intrai puteai vedea cum amplasaseră dispozitive de dezinfectat pentru mâini. Predăm bagajul și mergem la control. Trecem și de el. Mergem spre poarta de îmbarcare. Tot mi se pare că sunt într-un vis, acum poate și pentru faptul că aeroportul este pustiu. Câțiva oameni care lucrează la standurile de suc și ziare, unii care fac curat pe jos, niște polițiști. Cum așteptăm avionul să vină, se aud brusc multe, foarte multe voci și deodată aeroportul se inundă de oameni. Nu cred că am mai văzut atât de mulți oameni de la proteste și mă gândeam ce-o fi. Din ce se anunța prin PA system, avionul lor către Puerto Rico se stricase numai bine ce fuseseră îmbarcați. Distanțarea socială nu era posibilă acum. Spre deosebire de puținii pasageri pe ruta noastră, cei către Puerto Rico erau cam cum sunt pasagerii pe o cursă transatlantică, pre-C-19. Engleza a făcut loc spaniolei și atmosfera era de fiesta. Oamenii râdeau, poate încercând să proceseze ce li s-a întâmplat, în loc de take off, hai, jos din avion, așa mă gândeam eu făcând „scenario” poate și pentru că, spre contrast, am fost doar o singură dată rugați să coborâm dintr-un avion după ce decolase, pentru că unul dintre motoarele lui explodase sau nu funcționa cum trebuie.

Reușesc să găsească rapid alt avion pentru cei către Puerto Rico, râsetele și limba spaniolă dispar la fel cum apăruseră, ne întoarcem la așteptat și la liniște. Vine și ora noastră de îmbarcat. Cu biletele în mână, simt că sunt în al nouălea cer. De cum intrăm ne întâmpină o stewardesă cu un șervețel dezinfectant sigilat. În avion constat că este dat la maximum AC. Mă felicit că am pe mine ceva lung și o geacă. Este un zbor de patru ore și altfel aș fi înghețat.

DECOLĂM! Pilotul ne mulțumește de nu știu câte ori că am ales să zburăm „în aceste timpuri” și ni se dau biscuiți și apă, și ăștia sigilați. Mă uit pe geam și, deși am călătorit de când eram adolescentă în țară, zborul acesta este aparte. Nu este unul spre Est, așa cum fac în fiecare vară, ci spre Vest. Nu este peste Oceanul Atlantic, ci pe teritoriul SUA. Când ne apropiam de Denver, Colorado, pe geam observ niște petice verzi în formă de cerc. Nu sunt cele de lângă Otopeni, nu sunt în formă dreptunghiulară, ci rotunde. Avionul coboară și peticele devin mai mari, le pot vedea un pic mai bine și mă întreb ce se crește/cultivă acolo și de ce sunt în formă de cerc (Mi se transmite, în glumă, marijuana, pentru că statul CO este primul care a legalizat-o recreațional.)

Aterizăm!!! Luăm mașina de închiriat și ajungem la hotel. Ca și la aeroport, hotelul ne întâmpină cu dispozitivele de dezinfectat automate. Recepționera vorbește de după un plexiglas și cu masca pe față. Este atâta liniște în hotel! Pe de o parte, asta este un semn bun... mai puțini oameni, mai puțin trafic/contact, dar, de fapt, este o tăcere sinistră. Nu doar că vorbești cu recepționera de după acest plexiglas, dar și uitându-te în jur constați că foaierul hotelului, spațios, elegant, păstrează dovezi că odată lumea stătea la mese, că barul de acolo, acum închis, cândva avea un barman care îți pregătea un cocktail, deși nu era ora de cocktail, ce conta, erai turist, erai afară din casă, o băutură ținută în mână avea alt sens, pentru că nu erai stresat să te uiți în jur să pândești, să te ferești de cei care nu au mască, să îți muți mereu corpul astfel încât să fie cât mai departe de alți oameni. Atunci nu îți păsa de distanțarea socială... Ce timpuri!

Nu era niciun barman. Nu era nimeni la nicio masă. A doua zi m-am dus să iau micul dejun inclus în prețul camerei. Recepționera mi-a arătat cu mâna spre o măsuță unde erau niște pungi de hârtie maro. M-a bufnit râsul, pentru că de 22 de ani, de când sunt în SUA, am asociat aceste pungi cu ipocrizia de a bea din pungă bere sau altă băutură alcoolică. Nu mă simțeam brusc rebelă, îmi trebuie mult mai mult ca să ajung în starea aia, mi se părea doar amuzant, deși înțelegeam de ce fusese făcută această alegere. În pungă era o portocală, o brioșă și ceva dulce. Și cum duceam eu pungile în cameră, în lift, m-am dus înapoi în timp la puținele tabere de vară la care am fost și la care, la drumul cu trenul înapoi către părinți, ni se dădeau merinde.

Prima oprire din excursie a fost în aer liber. La Red Rocks Denver Amphitheater, un loc unde odinioară se țineau spectacole (https://www.redrocksonline.com/). Acum erau câțiva oameni care urcau treptele până la cea mai de sus și admirau priveliștea. Fiind în aer liber, mă gândeam la teatrele antice din Grecia, șterse din vacanța mea pe anul acesta, când, în sfârșit, îmi programasem să le văd. Nu eram lângă Dionis, dar mintea mea poate ajunge repede acolo via trenul expres al imaginației.

De la Denver, Colorado, am călătorit cu mașina până la Jackson Hole, Wyoming. A fost o călătorie de 8 ore pe Google Maps și cam tot pe acolo ne-a ieșit și nouă că am oprit mai puțin. Ne-am cazat la o cabană și, ca și la primul hotel, serviciul cameristelor fusese oprit pentru a reduce la zero interacțiunea lor cu turiștii - ceea ce e OK. Nu îmi trebuie să mi se facă patul și pot să arunc singură deșeurile menajere care se strâng peste zi.

De la Jackson Hole până la una dintre intrările lui Yellowstone National Park sunt cam 60 de minute (https://www.nps.gov/yell/index.htm). Parcul se întinde sau/și se împarte între trei state: Wyoming, Montana și Idaho. Când am ajuns la Old Faithful (https://www.yellowstonepark.com/things-to-do/about-old-faithful), lumea deja se adunase să aștepte ca gheizerul să erupă. Deși erau destul de mulți, fiecare stătea pe lângă ai săi și cei mai mulți aveau mască. Gheizerul se numește așa pentru că erupe regulat și când o face, spectacolul ține de la un minut și jumătate până la 5. Când am ajuns noi, gheizerul se lăsa așteptat și lumea îl „încuraja” bătând din palme. A erupt și gheizerul și cred că a ținut cam sub un minut. Cei de lângă mine au scandat, s-au bucurat, apoi fiecare a plecat. Când am ajuns la apele termale a fost mult mai frumos, că erai întâmpinat de un turcoaz pe care ultima oară îl văzusem în apele din Jamaica, apoi aburii te clăteau pe față. Când ajungeai la punctul turistic de maximă atracție (https://www.youtube.com/watch?v=62d9SSDofFo), puteai să stai să citești descrierea pe foarte rapid, pentru că trebuia să fii distanțat social și față de cei din față și față de cei din spate și nu era nimeni de la parc care să te ghideze. Am dat peste oameni civilizați, care fiecare încerca să se ferească de tine, care purtau măștile corect, făceau repede poză și plecau mai departe.

Mai aveam de stat o noapte înainte să plecăm din Jackson Hole și mă uitam pe local attractions. Puteam să ne întoarcem la Yellowstone, dar voiam altceva. Pentru mine, orașul este cel de care am nevoie să îmi spargă liniștea monotonă. Natura mă ajută să mă refac oarecum, dar orașul este cel care mă fascinează. Chiar și o metropolă precum New York saturată de evenimente, chiar și atunci când am acces la ce îmi oferă, când plec în vacanțe, tot în galerii sau la teatru ai să mă întâlnești, tot cu bășici în picioare de la crăilit pe străzi cu orele. Așa că atunci când am dat search la local attractions în Jackson Hole, WY, și am văzut că au și teatru, mi-am zis, da, bine, să trecem, pentru că eram 100% convinsă că teatrul nu avea cum să fie deschis. Dar, spre marele meu șoc, era. Funcționa la capacitate redusă, dar avea un show! Managerul teatrului, despre care a trebuit să citesc, o femeie cu 8 copii, a hotărât să își redeschisă teatrul, să fie curat în jur, să îți ofere securitatea că poți vedea un show și poți rămâne neinfectat cu virusul ăsta care ne-a dat viețile peste cap. Vicki Garnick a înțeles că face un bine teatrului ei cu istorie (https://www.jacksonplayhouse.com/history), dar și un și mai mare bine echipei artistice și celor ca mine care se simt paralizați fără cultură. Nu mai conta că „The Ballad of Cat Ballou” în condiții pre-C-19 ar fi fost un musical western peste care aș fi trecut fără să îmi pară rău sau să mă gândesc de două ori. Dorința de a fi ÎNTR-O SALĂ DE TEATRU a fost mult mai mare decât orice! Trebuia să fiu acolo pentru a-mi da speranța că acest coșmar pandemic se va termina, că viața există și în aceste condiții, că actorii încă îmbracă costume, că actorii se mișcă pe scenă și nu sunt țintuiți în fața ecranelor, că aceia din sală, așezați strategic la distanță, pot vedea un spectacol dincolo de un ecran, pot simți terapia prin artă, pot aplauda la final în timp ce actorii se înclină mulțumind podelei sfinte că le-a dat acces să își zică rolul, să își facă rostul. Nu credeam că voi ajunge să trăiesc astfel de timpuri în care să îmi lipsească arta precum aerul, în care să nu îmi fie dat acces la ea, pentru că online this and watch party strea­ming live that sunt eforturi anemice. Și atunci când spectacolul de la Jackson Hole Playhouse s-a terminat, când am ieșit afară din sală, eram plină de energie, dansam plutind în timp ce mergeam... Și mă gândeam cum niciun teatru, on sau off Broadway, nu își anunțase redeschiderea. Savuram momentul de la Jackson Hole Playhouse pe repeat pentru că Zoom Theatre, ceva în care a trebuit să lucrez, este patetic, deși actorii și regizorul și toți cei implicați sunt de calitate. Teatrul nu a fost făcut pentru mediul online și acum este asaltat să se conformeze acestei rigidități, mai mult, este asaltat să se facă și ceva să fie la zi cu ultimele efecte aurale și vizuale, că altfel își pierde publicul - o bazaconie. Întreabă orice pasionat de teatru și 9 din 10, pun pariu, îți vor zice că abia așteaptă să fie înapoi într-o sală în care să nu fie miros de popcorn și nachos și oamenii să nu bea sorbind prin pai enervant din niște bombe diabetice gargantuești.

De la Jackson Hole am plecat spre Mt. Rushmore, un loc care nu m-a impresionat deloc. Ca turist, îți stabilești ce vrei să vezi în vacanțe, citești, abia aștepți să vezi ce îți zic pliantele și descrierile online, ce ai văzut din postările amicilor pe social media, abia aștepți să simți cu „ochii tăi” și când ce vezi nu îți produce nimic pe sub piele, când ce vezi e cam la fel cu ce era descris, da, poți fi dezamăgită. Numai că oamenii lasă mult mai multe în urma lor... și pe cât de neimpresionant a fost să văd fața celor patru președinți americani, toți bărbați, toți albi, am avut plăcuta surpriză să descopăr o altă sculptură în stâncă, Crazy Horse Memorial, la 30 de minute distanță cu mașina, ambele în South Dakota. Dacă la primul, statul a contribuit și a fost de mult timp terminat (din 1941), la cel de-al doilea, statul nu a contribuit, sculptura încă nu este terminată, deși se lucrează de 70 de ani la ea prin donațiile primite. Cei de la Crazy Horse Memorial refuză ca statul să se implice, poate ar fi terminat astfel, dar când faci un memorial în stâncă despre Tasunke Witco, un luptător nativ din tribul Lakota, când știi, pe propria piele de la străbuni la tine, că americanii ți‑ar lua munca, ți-ar lua istoria, ar scrie astfel încât să pară că trebuia să fi fost salvat de ei, că fără ei nu ai fi terminat monumentul, te lipsești - o lecție în demnitate rară în zilele noastre. Așa că am donat pentru acest memorial și poate o vor face și alții pentru că se așteaptă să fie cea de-a opta minute a lumii (https://crazyhorsememorial.org/). Când acest monument va fi terminat, vom vedea un luptător care a făcut orice pentru tribul lui și patru bărbați albi, toți președinți (Washington, Jefferson, Lincoln si Roosevelt), toți bine-mersi în manualele de istorie. Nu 4 contra 1, că ar fi pueril, ci un bărbat indian uitându-se de sus la cei 4 bărbați albi și lăsându-ne pe noi să rescriem istoria decât să o perpetuăm pe cea a albilor salvatori. Mt. Rushmore - un loc vizitat de foarte mulți, făcut pe pământul celor din tribul Lakota! (https://www.nps.gov/moru/index.htm)

De la Crazy Horse Memorial am ajuns la Siox Falls, unde aș fi dorit foarte mult să vizitez Sioux Medical Empire Museum, care, deși apare că ar fi deschis, nu este încă pentru public (https://www.experiencesiouxfalls.com/things-to-do/attractions-and-entertainment/directory/sioux-empire-medical-museum/). Ar fi fost interesant pentru mine și background-ul meu în medicina umanistă. Nu știu dacă voi mai ajunge vreodată la Sioux Falls, un oraș relativ mic, care, cel puțin în centru, este plin de sculpturi, cele mai multe în miniatură.

Ultima oprire în vacanța noastră a fost la Minneapolis. Pe străzi, liniște. Nu îmi puteam imagina că doar cu câteva săptămâni în urmă străzile fuseseră luate cu asalt în urma unei alte morți violente, inumane, a cărei victimă de data asta se numește George Floyd (Ultima? Nu, din păcate...). Puțini oameni pe străzi, dar urme ale protestelor se puteau vedea pe panouri, în graffiti, în centru, unde aveam hotelul și pe autostrăzi, pe unde am circulat. Mulți probabil erau în case și pentru că orașul fusese pus pe lista celor zece cu foarte multe cazuri depistate cu Covid-19. Dar AMERICAN’T BREATHE, așa cum scrie și pe panoul pe care l-am atașat acestui editorial, este o fuziune între un substantiv și un verb care se citesc împreună creând alte subtile reacții.

Înainte să ne întoarcem cu avionul, am vizitat Jeffers Petroglyphs (https://www.mnhs.org/jefferspetroglyphs), un loc unde cu atât de mult timp în urmă oamenii făceau pelerinaje, lăsau urme ale vizitei lor scrijelind pietrele, scriind prin simboluri. Era atât de cald când am ajuns, încât cei de la muzeu stropeau cu apă ca să facă desenele cât de cât vizibile.

Și mi-am dat seama din nou că, deși nu a fost vacanța pe care o așteptam alături de familia din țară și amicii mei de suflet, am putut fi pentru două săptămâni călător, am fost mobilă, trecând prin 4 state din S.U.A. Gata, dacă ați ajuns până aici, asta a fost tot. //

Cătălina Florina Florescu s-a născut în Dobrogea și a copilărit lângă Dunăre, la Tulcea. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București, secția română‑americană. În anii studenției, Dâmbovița a înlocuit Dunărea. Din 1998 trăiește în SUA. Primii șapte ani i-a petrecut în Lafayette, Indiana, unde a obținut un doctorat în Medicina umanistă. Acolo râul Wabash înlocuia Dunărea și Dâmbovița. Din 2005 trăiește pe coasta de est a Statelor Unite, unde râul Hudson îi ține de dor Dunării, Dâmboviței și chiar și râului Wabash. O întâmplare traumatică a făcut-o pe Cătălina să fie foarte atentă la corp, la cum se îmbolnăvește, la cum încearcă să se vindece. A publicat cărți critice despre ce o pasionează pe ea: corpuri spitalizate și dualitatea om-pacient; natura exilului în acest secol și a pluralității limbii engleze; condiția femeii ca mamă și inegalitățile de gen; un studiu despre tăcere; o carte de memorialistică prin care și-a făcut debutul în literatura română; un volum de piese de teatru în engleză și în română. Mai multe puteți afla aici: http://www.catalinaflorescu.com/

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22