Pe aceeași temă
De ce eu?, filmul lui Tudor Giurgiu, vorbește despre atmosfera de intensă politizare a justiției în epoca guvernării social-democrate a lui Adrian Năstase. Dar nu e vorba de un simplu film istoric, chiar și consacrat unei perioade din istoria foarte recentă, dar oricum depășită de cursul evenimentelor. În filmul lui Giurgiu se simte spectrul unui personaj foarte actual, premierul Victor Ponta.
Blocuri îngrămădite, monotone și cenușii drept fundal alienant. Interioare cu atmosferă stătută, pendulând între imobilism și violență mocnită. Personaje devorate încet de neantul înconjurător. Deseori, simple existențe fantasmatice. Gesturi banale, repetitive, reduse la minimum. Totul redat preferențial prin îndelungi cadre fixe. Pe scurt, aceasta a fost estetica „noului val” din cinematografia românească. Deși și-au propus o critică radicală a actualității, asociind radiografia unui abisal mal de vivre cu decupaje dintr-o realitate socială dezumanizantă, regizorii săi au fost tentați, ca urmare a unei ambiții persistente de a creiona parabole metafizice, să neglijeze dialecticile mai circumstanțiale ale cotidianului. Pentru ei, opțiunea pentru un realism accentuat până la stridență, cu suficiente pretenții simbolice, presupune o epurare a perspectivei. În consecință, referirile concrete la contexte politice, de exemplu, lipsesc programatic. Filmul politic autohton e unul dintre marii neglijați ai epocii. A existat, în anii `90, o discretă înflorire a genului, majoritatea produselor exploatând în primul rând suspiciunea populară cu privire la mecanismele noii democrații și optând cu precădere pentru o hermeneutică conspiraționistă: un centru ocult al puterii corupe și manipulează realitatea. Perspectiva nu era una specific autohtonă, înscriindu-se în tradiția filmelor despre tentațiile autoritariste și despre derapajele puterii în regimuri democratice, la care însă se adăuga, dincolo de sugestia unei perfide și tentaculare amenințări, tonalitatea unui marasm copleșitor.
Cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu, De ce eu?, reușește să relanseze genul, aducând și o adiere de aer proaspăt într-o lume a esteticii cinematografice sărăcită de manierisme. Schimbând abordarea și ingredientele. Personajele au corespondent într-o actualitate politică stringentă. Evenimentele redau conflicte tragice de o mai nuanțată complexitate psihologică. Lumea configurată e una în transformare, cu dinamici alternative. Paleta de culori e mai largă, la propriu și la figurat. Satira își indică, fără subterfugii „metafizice”, țintele. Montajul e diferit, cu alte mize decât jocul deconstructivist cu realitatea. Chiar și modul de a folosi muzica nu mai e un simplu contrapunct subversiv la o realitate atonală. Toate acestea sparg convențiile unui stil devenit deja redundant. De ce eu? reia cazul real al procurorului Cristian Panait, care în aprilie 2002 murea în București la numai 29 de ani, căzând de pe balconul locuinței sale. Filmul reia contextul presiunilor făcute, în zilele ce au precedat drama, de către șefii săi pentru a-l determina să aresteze un alt procuror, care la rândul său avusese îndrăzneala de a-l aresta pe fiul prefectului de Bihor de la acea vreme, fiu eliberat după doar câteva zile, în urma intervenției publice a premierului Adrian Năstase. Procurorul orădean descoperise o afacere de contrabandă cu produse petroliere care avea puternice ramificații politice.
Regizorul s-a confruntat cu dilema: fidelitate documentară sau licență de scenariu? A ales ficțiunea bine înrădăcinată în realitatea documentară, fără a renunța la o salutară marjă de invenție – chiar cu riscul de a glisa în proximitatea avantajoasă a caricaturii satirice; unele secvențe nu au ocolit un viciu specific noii cinematografii autohtone, artificiul de scenariu cu intenții accentuat demonstrative: triunghiul amoros menit să sugereze o personalitate mai puțin previzibilă și necantonată în rigide contururi existențiale, de exemplu, ori evadarea montană, un contrapunct pseudo-paradiziac la dezlănțuirea demoniacului citadin. Desigur, acest balans între cei doi poli, marcat de opțiuni subiective, e supus inevitabil controverselor, impactul final depinzând în bună măsură de cât de inspirată e rețeta folosită pentru producerea subtilului aliaj. Dacă documentarul asociază spectatorul propriului efort investigativ prin apelul la completarea subiectivă a demonstrației, ficțiunea exploatează potențialul hermeneutic al tramei verosimile. A construi scenografia elocventă a unui anturaj presupune o artă rafinată a accentelor, fiindcă profilul personajului e relevant mai degrabă printr-o topografie a atitudinilor concurente decât printr-o polifonie dramatică. Chiar dacă preia din arsenalul thriller-ului politic – urmăriri auto, filaj foto, metamorfoze ambigue ale apropiaților, parcursuri în spații vag amenințătoare, sugestia conspirației –, ritmul dramatic e atenuat, fiindcă nu confruntarea e vizată, ci prăbușirea interioară.
Regizorul a ales să se concentreze pe însingurarea destructurantă a eroului său. Labirintul clădirii în renovare, cu foliile de plastic ocultator-protectoare, cu echivoca reconfigurare simbolică a spațiului, chipul cu contururi vagi ca într-un fel de replică cinematică la o pictură de Francis Bacon, expresie a imploziei unei identități, căpătând cu greu trăsături umane recognoscibile, precum și privirea mută, pe fundalul cerului instabil de aprilie – primăvara e și leitmotivul simbolic al melodiei cântate de Aurelian Andreescu, un rebus pentru inițiați despre speranța lunecoasă a unei iubiri vaporoase –, spre imobilul dramei, văzut de jos din perspectiva victimei prăbușite pe caldarâm.
De ce, în astfel de condiții, tânărul procuror s-a trezit brusc abandonat de toți cei din preajmă? Țesătura politică a regimului Năstase era atât de perfidă, încât specula toate interstițiile de vulnerabilitate socială. Panait și-a văzut brusc cariera distrusă, descoperind dramatic că depindea întru totul de complicitatea binevoitoare a puterii. O putere capabilă să joace cu perfidie rolul autorității protectoare. Panait a descoperit pe propria piele că această solicitudine pseudo-paternă era condiționată de obediență și corupere morală. A descoperit că „tatăl spiritual” - reprezentat nu de o persoană, ci de un cerc politico-profesional - în care crezuse și pe care se bazase avea de fapt trăsăturile unui autocrat nedrept și lipsit de scrupule. Extrem de inspirată e alegerea cântecului care însoțește genericul final, textul lui Labiș rezumând poetic conflictul moral autopsiat de film. Surprinzătoare prin complexitate și etos, vocea uitată a acestui Maiakovski autohton, victimă el însuși a unei monstruoase tovărășii, glosează convingător pe marginea pactului descalificant, a renunțării care dezumanizează. Interpretarea Andei Călugăreanu adaugă o notă de folk protestatar, convergentă în fond chiar cu mizele unui maestru al genului ca Bob Dylan, dincolo de un (totuși) filtrat și frecventabil patetism. Aceasta cu atât mai mult cu cât genericul survine după scena grotescă a înmormântării transformate în prilej de obscenă și supremă mistificare.
Miza nu e atât clasicul biopic, cât o angajantă dezbatere politică. Filmul politic poate fi, pe măsura calității, o redutabilă armă. Și nu trebuie să se rușineze în a urmări ținte în mod ipocrit denunțate de unii drept impure estetic. Trebuie, la nevoie, să arate cu degetul în direcția abuzului ori injustiției vizate. De ce eu? vorbește despre atmosfera de intensă politizare a justiției în epoca guvernării social-democrate a lui Adrian Năstase. Dar nu e vorba de un simplu film istoric, chiar și consacrat unei perioade din istoria foarte recentă, dar oricum depășită de cursul evenimentelor. În filmul lui Giurgiu se simte spectrul unui personaj foarte actual, premierul Victor Ponta. Deși, spre deosebire de alte personalități publice care sunt ușor identificabile în respectivele roluri, lui nu-i corespunde unul precis, dar câteva dintre trăsăturile sale sunt împrumutate altora, în primul rând colegului de birou al protagonistului. Cristian Panait și Victor Ponta au fost, într-adevăr, la un moment dat, colegi, iar Tudor Giurgiu a folosit acest amănunt pentru a realiza un dublu portret, sugerând o antiteză de fond. O antiteză între două destine și mai ales între două atitudini. Două atitudini nu doar subiective, rod al unor opțiuni individuale, morale și profesionale, ci și ilustrative pentru două tipologii umane. Reprezentantul celei dintâi s-a izbit, uneori chiar în mod tragic, de clientelismul corupător al epocii Năstase. A crezut nu neapărat că îl poate înfrânge, dar i-a opus o anumită doză de rezistență. A sperat că e doar un fenomen pervers și trecător. Reprezentantul celeilalte tipologii, în schimb, a profitat de oportunitățile sistemului. Ca și tânărul Victor Ponta, obscurul asistent universitar propulsat de profesorul-politician, Cristian Panait a fost sprijinit de juriști de top ai regimului, în primul rand de Rodica Stănoiu, ministrul Justiției în Guvernul Năstase. Sprijinit ca un tânăr de nădejde, bine pregătit profesional și ambițios. O ambiție care, spre deosebire de cazul actualului premier, s-a izbit la un moment dat de un veto al conștiinței. Și Panait, și Ponta dețineau în 2002 poziții similare din punct de vedere instituțional. Cel dintâi ancheta magistrați, iar celălalt ancheta, teoretic, miniștri. Reprezentau acea funcție de autocontrol exercitată de instituțiile puterii într-un sistem democratic. Am putea chiar spune că reala calitate a democrației politice se apreciază în raport cu cât de funcționale sunt mecanismele sale de autocontrol și implicit de autocorecție. Dacă Cristian Panait a murit tragic în urma unor intense presiuni din partea șefilor și a puterii politice, Victor Ponta nu s-a făcut remarcat prin nicio semnificativă demascare a unor abuzuri guvernamentale. A fost de un deplin conformism, prompt răsplătit cu o rapidă ascensiune politică. Am putea chiar spune că a fost o oaie pusă paznic la lupi, fiindcă nu a deranjat pe nimeni dintre puternicii zilei, deși funcția i-o cerea.
Altă sugestie a filmului se înscrie în trena unei mai vechi dezbateri, cea referitoare la „banalitatea răului”. Deseori ni se pare lipsită de credibilitate vreo acuzație gravă, fiindcă cel vizat – politician ori magistrat în cazul dat – pare un om normal, bun familist ori fin intelectual. Tocmai complexitatea ambiguă a personalității umane e deconcertantă. Uităm că majoritatea torționarilor au dat și ei copiilor lor câte un pupic tandru înainte de culcare.