Obiectivul ICR este sa identifice formele exportabile ale culturii romane

Cand ati preluat conducerea ICR, ati pus în discutie legea de functionare a institutului, o lege proasta, despre care spuneati ca trebuie modificata. Care e stadiul ei acum?
Legea e deficienta, deoarece fixeaza pentru ICR o multime de obiective care se suprapun prerogativelor naturale ale Ministerului Culturii si Cultelor, Ministerului Educatiei si Cercetarii si Ministerului Afacerilor Externe. Primul defect este împrastierea de obiective. Sunt de acord ca poti sa ai obiective foarte vaste, dar atunci îti trebuie un buget care sa le acopere pe toate. Al doilea defect al legii tine de subordonarile multiple: institutele culturale, care ar trebui sa fie instrumentele prin care ICR sa exporte cultura romana în strainatate, tin de MAE. Nu numai atat, dar tin si de Academie, pentru ca cele doua institute culturale din Italia sunt, la nivelul directorilor, sub jurisdictia presedintelui Academiei, în timp ce, la nivel de directori adjuncti, tin de ICR. Si toti - directori si directori adjuncti - tin de fapt de consensul între ICR, MAE si MCC. De exemplu, eu nu pot numi un director (oriunde în afara Italiei, unde prerogativa este a presedintelui Academiei), fara acordul ministrilor de la Externe si de la Cultura. Ceea ce înseamna ca ei au drept de veto pe orice numire. Pe de alta parte, e clar ca de unde îti vin banii, de acolo îti vin si ordinele. Toti angajatii institutelor culturale din strainatate, care-si primesc banii de la MAE, stiu ca de acolo vin si puterea de decizie, si controlul. Ca atare, relatiile institutelor culturale - instrumentul natural de export al culturii romane în strainatate - cu ICR sunt mai mult decat slabe administrativ si, în functionare, precare. A fost criticat faptul ca nu mi-am dat instantaneu demisia dupa numire, în semn de protest pentru faptul ca, asa cum s-a sustinut atunci, institutia ar fi subordonata presedintelui Romaniei. Însa lucrul acesta este în fond fals, pentru ca ICR nu este un departament în interiorul institutiei Presedintiei, ci se afla sub autoritatea presedintelui Romaniei, care este presedintele de onoare al ICR. Este o situatie de reprezentare, si nu una administrativa de subordonare, cum s-a sugerat. ICR este o institutie cu buget propriu, votat de parlament. Presedintele institutului este ordonator principal de credite, ceea ce înseamna ca institutul nici nu îsi stabileste programele, nici nu le finanteaza prin consultarea unei alte autoritati, exterioare lui. Felul în care cheltuieste banii se supune numai regulilor calitatii programelor si, fireste, celor impuse de lege unitatilor bugetare. Sensul în care a fost imaginata legea era acela ca presedintele Romaniei, care reprezinta Romania în relatiile cu restul lumii si cu romanii de pretutindeni, sa fie patronul acestei institutii, care are ca menire principala aceste doua obiective - sa exporte cultura romana în lume si sa asigure conservarea identitatii culturale a romanilor din afara granitelor. Acestea fiind spuse, actuala lege de functionare a Institutului Cultural Roman trebuie schimbata în acest sens: nu atat de a o scoate de sub autoritatea presedintelui Romaniei, cum s-a cerut, chestiune care pentru mine este cu totul secundara, sau, cum s-a pretins, ca presedintele ICR sa fie ales, nu numit, chestiune care, atata timp cat regula deja fixata e respectata, e indiferenta; cat de a aduce instrumentele naturale de export a culturii romane, care sunt ICR-urile din strainatate, sub autoritatea ICR-ului central si de a limita obiectivele ICR la acele obiective care sunt deopotriva naturale si în numar rezonabil în raport cu marimea bugetului pe care îl are la dispozitie. Si aceste obiective sunt, în esenta, doar doua: exportul culturii romane în strainatate, prerogativa pe care o are si MCC, prin unele din actiunile sale; si întretinerea identitatii culturale a romanilor care sunt în afara granitelor, sarcina care revine si Departamentului Romanii din afara granitelor, care înainte era la Guvern, iar acum este la Externe.

Cultura trebuie sa ramana expresia societatii

Sa vorbim despre aceste multiple subordonari si de complicatii care rezulta din încalecari de competente. In primul rand este vorba despre MAE, care înteleg ca asigura banii.
In schema unui ICR din strainatate se afla maximum opt posturi. Doua sunt de conducere (director si director adjunct), trei sunt de referent (personal calificat care trebuie sa presteze o activitate în esenta culturala sau de PR, de contact cu presa etc.), iar restul de trei este format din personal auxiliar (intendent, sofer, om de serviciu). Aceste opt posturi se afla în schema de functiuni si pe statul de plata al MAE. In plus, MAE plateste chiriile si întretinerea cladirilor în care-si desfasoara activitatea institutul din strainatate. Institutul de la centru plateste o parte din programele care se desfasoara acolo. Cealalta parte este desfasurata la initiativa directorilor si directorilor adjuncti, care sunt tinuti sa identifice fonduri la fata locului sau sa desfasoare actiuni prin parteneriat cu diverse institutii locale. Directorii si directorii adjuncti au grad diplomatic si, deci, beneficiaza de imunitate diplomatica. In plus, tinand de MAE, potrivit relatiilor bilaterale care exista între tarile respective, mai exista si alte înlesniri financiare, scutirea de TVA si altele, ceea ce implica o economie importanta. Daca institutele vor trece, potrivit noii legi, în subordinea ICR-ului central, aceste privilegii vor trebui neaparat conservate, prin stabilirea unui angajament bilateral între statul roman si statul în care se gaseste respectivul ICR. Scoaterea institutelor din strainatate de sub subordonarea institutionala fata de MAE este în interesul Romaniei, deoarece cultura unei tari nu trebuie sa depinda de actiunea guvernului, caci daca ar depinde nu ar mai fi o cultura vie, ci una oficiala, iar cultura oficiala, cum stie oricine, nu intereseaza pe nimeni, cu exceptia propagandistilor. In plus, din cauza politicii iresponsabile duse de Securitatea comunista de la noi, care a reusit înainte de 1989 infiltrarea si subordonarea a aproape tuturor institutiilor statului roman, exista înca suspiciunea în afara ca serviciile secrete nu si-au evacuat complet din acestea nici oamenii, nici interesele specifice. Din acest motiv este în interesul Romaniei ca politica culturala a tarii sa fie complet separata de politica ei de stat pur si simplu. Cultura trebuie sa ramana expresia societatii, iar politica externa sa fie, cum e natural, a statului. Dar dincolo de aceasta împrejurare istorica, chiar daca am trai într-o tara perfect normala, ar trebui totusi sa existe o neta departajare între politica de stat a Romaniei si cultura romana. Asta în interesul Romaniei.
Cum se numeste concret un director de institut cultural?
Asa cum eu am fost numit de presedintele Romaniei, presedintele ICR are dreptul sa numeasca directori si directori adjuncti. Alegerea s-a facut în functie de testarea pietei locale. De exemplu, Virgil Tanase, fostul director al ICR din Paris, este un om care s-a dovedit eficace si care are un bun renume în fata partenerilor francezi, datorita talentelor personale. Are însa un foarte prost renume fata de mare parte din diaspora pariziana, care a boicotat ICR din acest motiv. Radu Portocala, noul director, este un om foarte reprezentativ pentru diaspora romaneasca pariziana. Ma astept sa-i mobilizeze pe acei romani care pana acum au boicotat institutul si sa-i aduca alaturi de noi, împreuna cu toate contactele lor. Fiind o diaspora veche si foarte cultivata, au contacte în zona culturala franceza care constituie si tinta noastra, pentru ca scopul final al activitatii ICR este nu doar sa întretina identitatea culturala a romanilor de acolo, ci sa patrunda pana în inima culturala a Parisului, lucru greu de realizat într-o capitala cu o asa bogata oferta culturala, avand în plus si competitori din zona noastra, a caror prezenta e mult mai bine remarcata decat cea romaneasca (Institutul Polonez si Institutul Maghiar).
In momentul în care aveti de numit un director de institut, nu suna telefoane, nu sunt pile?
Ba da, sunt. Si eu, din pozitia pe care o am, trebuie sa gestionez aceasta situatie. ICR are anumite obiective, care pot fi atinse institutional prin intermediul anumitor oameni, care se afla în anumite departamente ori institutii. Ca sa-si atinga aceste obiective, ICR, care este o institutie marginala din punctul de vedere al strategiilor guvernamentale si al bugetului, trebuie sa capteze interesul institutional si bunavointa acestor oameni. Prin urmare, eu, ca presedinte al ICR, nu evoluez în vid, ci înteleg ca pot atinge obiectivele ICR-ului numai tinand seama de acest tesut institutional dat, care contine si o anume, foarte speciala si imprevizibila, tesatura umana. Bunaoara, ca sa-mi promovez legea în parlamentul Romaniei, trebuie sa tin seama de configuratia lui politica. Daca nu as tine seama de ea, m-as dovedi un prost conducator al acestui institut, pentru ca nu mi-as putea atinge obiectivele. Eu voi fi judecat ca administrator al acestui institut, si nu în chip de “cavaler neînfricat al dreptei credinte”. Asta nu înseamna ca derog de la lucrurile în care cred, dar înteleg foarte bine ca principiile trebuie articulate în practica potrivit unei politici care tine seama de peisajul uman si institutional aflat la dispozitie.
E greu sa fii administrator?
E dificil, lipsit de satisfactii si efemer: toate victoriile sunt victorii de o zi, toate înfrîngerile sunt de durata. Îmi este dificil personal, deoarece eu nu am mai facut niciodata pana acum administratie. Dar este dificil si obiectiv vorbind, pentru ca a te misca într-o institutie, în Romania, seamana cu o situatie de urmatorul tip: este ca si cand ar trebui sa alergi suta de metri nu prin aer, ci printr-un fluid de vascozitate descurajanta pentru miscarile suple si rapide. Cheltuiesti un efort enorm ca sa strabati abia cativa metri si te trezesti epuizat dupa primul fuleu. Dar eu înteleg ca asta este situatia tarii mele. Si daca vreau sa fac ceva, nu pot nici sa fac abstractie de lucrul acesta, nici sa dezertez dand vina pe el, nici sa-mi construiesc o teorie a esecului preventiv.
Aveti doi adjuncti care va sprijina. Problema este ca nici ei n-au mai facut administratie. Ma refer la Mircea Mihaies si la Tania Radu. In plus, Mircea Mihaies este la Timisoara.
E de necrezut ce improvizatii trebuie sa faci ca un om din provincie sa poata ocupa o functie de conducere într-o institutie centrala. El are de ales: fie sa înceteze sa mai fie provincial, adica sa se mute în capitala, fie sa-si dea demisia si sa ramana în provincie. Mircea Mihaies face un efort extraordinar pentru a fi alaturi de mine, un efort pe care eu, unul, nu cred ca l-as putea face. Si pentru care îi sunt personal recunoscator. Si Mircea, si Tania ma umplu de uimire pentru eficacitatea, seriozitatea, aplicatia si discernamantul lor, în chestiuni pe care nici unul dintre noi nu le-a frecventat cu vocatie.
In ce tari urmeaza sa se mai deschida institute?
In momentul de fata exista institute culturale la New York, Londra, Paris, Berlin, Roma, Venetia, Praga, Budapesta, Tel Aviv, Istanbul si Viena. Cand am fost numit, posturile erau în mod aleatoriu si nerezonabil descompletate, institutele functionand prin bunele oficiii ale atasatului cultural sau ale atasatului cu afaceri ai ambasadei romane din capitala respectiva. In momentul de fata, pentru New York avem o echipa completa, constituita din Bogdan Stefanescu si Corina Suteu, care are o foarte vizibila experienta de manager cultural. La Londra avem o echipa în constituire: Gabriela Masacci, care a lucrat la British Council, avand însarcinari si în Romania, si regionale, si prin numirea careia am creat un parteneriat privilegiat cu centrala British Council de la Londra, care sper ca va da roade si pentru noi, si pentru britanici. La Paris avem o echipa formata din Radu Portocala si Magda Carneci, oameni cu o buna experienta pariziana, si în mediile diasporei, si în cele institutionale, si universitare. La Viena le-am numit pe Carmen Bendovschi si pe Ileana Pop-Dubovan, ambele germaniste, care fac deja o echipa activa si bine orientata spre mediile culturale vieneze. Insist asupra faptului ca toti cei numiti stapanesc perfect limba tarii în care functioneaza. La Tel Aviv am numit doua ebraizante, pe Madeea Axinciuc si pe Andra Moisescu-Ambrozie. La Istanbul sunt doi turcologi de reputatie internationala: Mihai Maxim si Calin Felezeu, ambii universitari. La Praga voi numi director o persoana care preda la Universitatea Carolina din Praga si care este un perfect cehofon. Adjunctul lui este deja numit, l-am mostenit, este si el un om care stie ceha.
Pana la sfarsitul anului, se va deschide un institut la Madrid si unul la Stockholm. Suntem în tratative pentru deschiderea unor institute culturale la Chisinau si la Cernauti. Singurul mod în care noi putem trata eficace relatiile cu masiva populatie romaneasca din Basarabia si Bucovina, adica din Republica Moldova si Ucraina, este sa avem institute culturale la fata locului. Se va deschide un Institut Eminescu la Chisinau - MAE este în tratative cu autoritatile din Republica Moldova -, iar din partea ucraineana am primit raspunsul ca mai întai vom deschide un institut la Kiev, dupa care se studiaza deschiderea unuia si la Cernauti. Anul viitor vom deschide ICR din Varsovia. Presedintele Romaniei sprijina activ aceste demersuri, care fac parte din politica noastra externa.

Cum se scapa din logica abuzului si subiectivitatii

Strategia ICR prevede ca institutul se va axa pe externalizarea proiectelor. Cum se poate asigura in acest caz coerenta politicii ICR?
Eu am gasit o institutie care functiona într-o maniera piramidala. Proiectele erau decise de conducere. Eu nu vreau ca gusturile mele culturale sa fie cele care sa-si puna amprenta asupra proiectelor pe care institutul le finanteaza. Ar însemna, daca as face-o, ca folosesc pozitia pe care o ocup pentru a-mi finanta de la buget fanteziile si idiosincraziile culturale. Cum se scapa din logica abuzului si a subiectivitatii? Foarte simplu: faci un parteneriat pe baza de concursuri de proiecte cu actorii culturali din societatea romaneasca. Prin asta înteleg societatea romaneasca de oriunde, nu numai din granitele Romaniei - pot aplica si artisti romani din Republica Moldova, Ucraina, Australia etc. Se lanseaza deci un concurs de proiecte. Avem nevoie, bunaoara, de echipe de dans pe care sa le exportam în anumite capitale. Se anunta acest lucru prin presa, prin Internet, pe site-ul nostru etc. Iar proiectele încep sa se adune la ICR. In momentul în care am strans un numar semnificativ de aplicatii, se constituie board-uri de specialitate, asistate de un specialist, angajat al institutului. Board-urile sunt angajate cu ziua si vor fi formate din specialisti recunoscuti. In urma jurizarii rezulta un numar de proiecte care, prin intermediul specialistului nostru din aceste board-uri, sunt însusite de ICR. Asta înseamna ca sunt admise la finantare si, de îndata ce sunt finantate, ele sunt exportate, prin intermediul institutelor din strainatate, spre tintele noastre culturale. Cum se stabileste locul tinta? E limpede ca pietele culturale difera. Una este Parisul, alta Budapesta, alta Tel Avivul, alta New Yorkul. Asteptarile culturale sunt diferite. Cum le identific? În doua feluri. Ma bazez în primul rand pe inteligenta si flerul directorilor de la fata locului: ei “miros” ce anume se cere, fac pe loc, daca au mijloace, sau transmit specialistilor de la centru cererea identificata de ei, iar ICR-ul central lanseaza un proiect de programe specifice, adecvate. Aceasta este calea ieftina, deoarece mobilizeaza numai inteligenta si discernamantul directorilor. Calea scumpa este sa lansezi, prin intermediul unor firme de sondare a opiniei publice, niste sondaje culturale, cu întrebari specifice. Am prevazut în bugetul pe anul viitor finantare pentru aceste tipuri de sondare în cazul catorva institute: New York, Londra, Paris si Berlin, zone strategice atat pentru statul roman, cat si pentru mine, ca exportator de cultura. Daca aflu, de exemplu, în urma consultarii cu directorul de acolo sau în urma rezultatului pe care mi-l ofera sondajul de opinie, ca la Paris ar prinde mai mult o trupa de teatru si mai putin un concert simfonic, atunci evident ca voi lansa pentru Paris un proiect pentru trupe teatrale. Si asa mai departe.
In plus, este un domeniu etern carent la noi, care tine de datoria permanenta a Institutului Cultural, dincolo de orice sondaj sau de orice opinie: domeniul traducerilor, al promovarii culturii scrise. În ciuda diverselor zvacniri, cultura scrisa nu a fost niciodata promovata sistematic. Asa cum statul roman înnoieste anual provizia de bocanci a armatei fara sa se întrebe de ce face asta, la fel ar trebui procedat cu finantarea traducerilor autorilor romani valorosi, în limbile culturilor de mare circulatie. Statul roman, prin ICR, trebuie sa finanteze în mod sistematic traduceri. Este un obiectiv strategic, ca si întretinerea lectoratelor romanesti la universitatile occidentale. Cum sunt selectati autorii tradusi? Ca si în cazul programelor, gustul pentru anumiti autori al celor care conduc institutul trebuie sa nu distorsioneze procesul selectiei. Ce e obiectiv, în selectarea unui autor? Optiunea pentru promovarea lui a unei edituri importante. Întrucat productia de carte este o industrie care se supune simultan si legilor economice, si judecatilor de valoare, selectarea cea mai obiectiva provine din decizia unei edituri de a participa la finantarea exportului unui autor roman. Cum se face asta, în mod concret? Se face un concurs de lucrari susceptibile a fi traduse, în care cei care aplica sunt atat autorii individuali, cat si editurile, care-si cunosc bine autorii. Asta înseamna, de exemplu, ca Polirom si Humanitas propun un numar de scriitori pentru care îsi angajeaza responsabilitatea ca pot contribui la promovarea lor, si deci a culturii romane, în strainatate. ICR cofinanteaza traducerea împreuna cu aceste edituri. In acelasi timp, editurile trebuie sa aiba contacte cu editurile din tara tinta.
De ce nu face ICR o legatura directa cu editurile din tarile straine, care cunosc mai bine piata?
Pentru ca ICR nu este decat un finantator în veriga dintre editurile din Romania si cele din strainatate. De fapt, ciclul economic natural este: autor, editura din tara, intentie de promovare în strainatate, traducere, editura din tara, editura din strainatate, distributie pe piata. Ca atare, ICR finanteaza în zona unde lantul e rupt: traducere, promovare în strainatate. Iata primii pasi. ICR stabileste parteneriate cu masterate de traducere din cadrul diverselor universitati din tara. In cadrul acestor masterate, cu finantarea ICR, se traduc carti sau fragmentele din carti. De aici rezulta o traducere bruta, facuta de un bun cunoscator al limbii, dar roman. Traducerile facute de specialistii romani sunt acum puse sub ochii unor nativi, pe care institutul îi identifica si îi plateste. Rezulta de aici niste traduceri speram competitive, pe care ICR în parteneriat cu editurile romanesti le plaseaza fie sub forma de carti, fie sub forma de cataloage de prezentare a autorilor romani, editurilor occidentale cu care deja exista o întelegere de interes.
Dar mai este o problema: o carte care apare în strainatate poate sa fie foarte bine tradusa, dar sa nu fie promovata.
De aceea spun ca ciclul natural este editura romaneasca-editura straina. Ce înseamna de fapt o editura? De pilda, în Franta, toate editurile mari sunt si retele de distributie, pentru ca acolo o editura înseamna si un sistem de desfacere a cartii. Or, daca Seuil accepta sa publice un autor roman, automat îsi asuma sarcina de a-l distribui în librarie, prin intermediul canalelor de care dispune, ceea ce, din tara, nici o editura romaneasca, oricati bani ar plati, nu ar putea face. De aceea sistemul de a publica în tara traducerile de autori romani, oricat de bine ar fi fost facute (dar erau facute prost, pentru ca nu erau revazute de un nativ!), era improductiv si invariabil esua în subsolurile editurilor. Si eu am gasit buni metri cubi de astfel de carti, aici, la ICR, cand am venit.
ICR de acolo nu are în vedere si alte manifestari - întalniri cu autorii, lansari etc.?
Ba da. Si pe acestea le putem finanta. Dar problema mare nu este evenimentul care însoteste aparitia cartii, ci canalele de distributie în librarii. Acum cofinantam, împreuna cu editura lui Samuel Tastet, EST, o antologie în limba franceza a avangardei romanesti, facuta de Ion Pop. Din punct de vedere calitativ, e cu siguranta ireprosabila. Pentru prima oara, totalitatea manifestelor avangardei romanesti sunt accesibile cititorului de limba franceza. Dar am facut finantarea conditionandu-i d-lui Tastet contacte de distributie acolo. Cand ne asteptam la rezultate? Va trebui sa treaca cativa ani pana cand acest mod de a penetra piata de carte occidentala va da roade. De-abia dupa ce vom avea zece, cincisprezece autori simultan în librariile frantuzesti, atunci vom atinge un soi de masa critica, pe care ungurii si polonezii deja o au de decenii. Nu se poate promova un singur autor, cat ar fi el de genial. Se promoveaza o literatura. Latino-americanii au facut tsunami în piata occidentala în bloc, desi erau individualitati foarte puternice fiecare. Acesta e proiectul nostru, sa promovam traducerile în parteneriat cu editurile din ambele tari, angajand din start retelele de distributie din tara tinta, cu mobilizarea traducatorilor nativi, alaturi de cei romani.
Cum stati cu bugetul?
Bugetul pe 2005 era de 109 miliarde, dintre care 40% erau pentru proiecte si 60% pentru cheltuieli de administratie. Era un buget si mic, si rau proportionat, în opinia mea. Pentru anul viitor, bugetul pe care l-am obtinut este de 192 miliarde si este invers structurat fata de cel pe care l-am mostenit: 60% reprezinta proiectele si 40% cheltuielile administrative. Este un prim pas.

Programe si succese

Din proiectele derulate pana acum de ICR, vi se pare ca ati obtinut ceva rezultate?
Magda Carneci a semnalat în presa ca studioul de La Cité International des Arts, desi luat de statul roman în concesiune pentru 60 de ani, sta nefolosit. Totul depindea de o comisie MCC/MAE care nu facea nimic. ICR a preluat chestiunea, înfiintand patru burse anuale, doua pentru muzicieni, doua pentru plasticieni, pe care le va finanta timp de 60 de ani, sub genericul programului “Artist la Paris”.
Au fost si obiectii, ca acolo au primit burse niste oameni care nu mai sunt tineri.
La Cité International des Arts, una dintre conditiile pe care partenerul francez le-a pus a fost aceea ca artistii care vin sa aiba deja o oarecare notorietate. Artistul care locuieste acolo trei luni este angrenat într-un sistem de activitati artistice care presupun ca el sa fie deja format, sa nu fie un debutant. Acestea sunt constrangerile partenerului francez.
Aveti pregatite si programe pentru debutanti?
Pentru debutanti nu avem programe specifice, sunt proiectele curente, pentru care se organizeaza concursuri publice. Orice om care vine cu un proiect interesant este acceptat, indiferent de varsta sau notorietate. Ratiunea pentru care noi nu avem programe speciale pentru stimularea debutantilor este ca obiectivul ICR nu este acela de a promova debutantii, ci acela de a exporta cultura romana. Interesul nostru nu este nasterea culturii romane, ci identificarea formelor ei exportabile. Daca un debutant produce ceva exportabil, atunci este promovat. Dar nu prin programe speciale.
În octombrie lansam concret unul din segmentele programului de promovare a traducerilor. ICR va publica pe site-ul sau conditiile de acordare a subventiilor pentru autorii români susceptibili a fi tradusi si publicati de editurile straine. Iar la Targul de la Frankfurt se va face anuntul privind deschiderea acestui program. Catalogul de tara de la Targ a fost finantat de ICR. El este un important instrument de promovare a autorilor români. Ideea este ca promovarea culturii române trebuie sa fie un sistem de initiative, si nu o simpla succesiune de actiuni, oricat de rasunatoare. ICR a finantat în “Anul George Enescu” concerte în practic toate institutele noastre din strainatate, colaborand, acolo unde s-a putut, si cu asociatiile culturale romanesti de la fata locului. La Heidelberg si Mannheim organizam în noiembrie, în parteneriat cu Asociatia Culturala “Alexandru Ioan Cuza” din Heidelberg, un adevarat festival Enescu, pentru publicul german. Aceasta actiune, care se va întinde pe durata a doua saptamîni, se va desfasura în spatii de concert germane si nu va depinde de locatiile Institutului Cultural. Ceea ce urmeaza logicii actualei echipe de la conducerea ICR de a externaliza cat mai multe proiecte romanesti în spatiile culturale ale tarilor gazda, pentru a patrunde cât mai profund în tesutul cultural viu, singurul care conteaza, al tarii respective. Iar în Statele Unite, în octombrie, cu finantarea ICR si datorita eforturilor deosebite depuse de Sherban Lupu, artist care face enorm pentru Romania oriunde s-ar afla, va avea loc premiera absoluta pe sol american a operei Oedipe, la universitatea unde a predat Enescu în ultimii sai ani si unde Sherban Lupu este acum profesor. La capitolul succese, as mentiona site-ul România culturala, prin care ICR reflecta în sfarsit fidel, nu idiosincratic, activitatea culturala din tara. Cum stiti, prin lege, institutul este tinut sa reflecte viata culturala romaneasca. Revistele de pe piata interna pe care le-a avut, Dilema si Cultura, au fost actori culturali foarte personali, si e limpede ca, în grade diferite, Dilema si Cultura nu erau revistele care sa faca obiectiv bilantul dezbaterilor de idei. Fiecare propunea un anumit profil cultural, ideologic, filozofic. Faptul nu e gresit, e doar discutabil atunci cand e vorba de bani de la buget. Or, ICR trebuie sa fie un mediator, nu un producator în interiorul culturii. Si atunci, împreuna cu Tania Radu si Mircea Mihaies, am avut ideea sa facem un site de tip “sac”, în care sa turnam toate articolele semnificative care apar. Avem cativa oameni profesionisti ai lecturii de articole, cum sunt N. Prelipceanu ori Ion Buduca, care citesc tot si care toarna articole în acest sac fara fund. Acest site nu mai reprezinta punctul meu de vedere, sau al lui Mircea Mihaies, sau al Taniei Radu despre ce se întampla la noi, ci reflecta tot; în fapt, este tot. Lucrul de care ma feresc este ca idiosincrasiile mele personale sa-si puna amprenta asupra optiunilor culturale ale ICR-ului. Mi se pare perfect imoral sa folosesti banii statului ca sa faci propaganda ideilor tale. Fireste, suntem restanti la capitolul unei publicatii pentru romanii de dincolo. Asta e foarte complicat si înca nu am solutii.
Dar de ce nu se ocupa de asta Departamentul pentru romanii de pretutindeni?
Pentru ca nu o face. Am contacte cu ei, dar deocamdata coordonarea actiunilor noastre este mai degraba amicala decat efectiva.
Ce influenta are politicul în activitatea ICR?
Nici una. Singurele interferente sunt de natura institutionala si ele tin de modul în care ICR, care e o institutie periferica, si potrivit bugetului, si potrivit arhitecturii institutionale a statului roman, poate sa-si promoveze agenda. Daca influenta a politicului este, atunci este o influenta a modului în care functioneaza institutiile romanesti în raporturile dintre ele, mod care e mereu criticabil si infinit îmbunatatibil. Iar aceasta influenta e apreciabila si cel mai adesea nu ma ajuta deloc.

Interviu realizat de Rodica Palade