Ochii strigoiului

Asemenea lui Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu este marcat de stigmatul pe care i l-a aplicat critica interbelică: imaginea „scriitorului de succes“ este una care explică, până la un punct, plasarea lui într-un strat al literaturii care se învecinează cu romanul popular, într-o companie prea puţin onorantă. Pecetea simbolică evocată este responsabilă şi pentru incapacitatea de a recunoaşte în Cezar Petrescu pe unul dintre cei mai abili mitografi pe care i-a oferit câmpul intelectual autohton. Există, în vasta sa operă, o pulsiune ideologică ce rămâne a fi explorată. Propria sa versatilitate (trecerea de la „reacţionarismul“ de extracţie maurassiană la entuziasmul realist-socialist) este relevantă pentru biografia unei epoci.

Diluţia dialogală şi jurnalistică care i se poate reproşa traduce şi febrilitatea cu care Petrescu încearcă să transcrie mutaţiile de adâncime ale unui timp cu accelerare istorică fără precedent. Miturile, fantasmele, utopiile sunt parte a patului germinativ din care se nutreşte ficţiunea sa. Atunci când romancierul devine ideolog, scriind în Enciclopedia de la 1939 capitolul dedicat domniei lui Carol al II-lea, se realizează joncţiunea, naturală, dintre imaginarul autohtonizant al unui regim de autoritate personală şi fondul sămănătorist al autorului însuşi, fond niciodată reprimat cu adevărat.

Cel ce refuzase politica „partidelor“ îl elogia, acum, pe Voievodul ce unea o Românie întoarsă către rădăcinile sale. Fascinaţia cezarică a mandarinilor valahi era relevată, dramatic, de ralierea lui Cezar Petrescu: o raliere ce proba potenţialul rezidual de fascinaţie al oricărei soluţii ce punea în pagină, spre a relua formula lui Sorin Alexandrescu, regresiunea către premodern. Epoca de după 1945 anunţa o altă convertire, nu mai puţin spectaculoasă, convertire ale cărei urme se văd în energia cu care romancierul răspunde „comenzii sociale“, mutilând, deliberat, propriile texte, spre a le adapta patului procustian al „realismului critic“.

Romanul Întunecare va fi citit, în anii de după 1948, de către Mihai Gafiţa şi alţi energumeni ideologici, ca un text paradigmatic pentru incapacitatea elitei intelectuale româneşti de a-şi asuma crezul revoluţionar al lui 1917. Ezitant şi pesimist, mesajul ideologic al romanului părea să fie ecoul tribulaţiilor unei generaţii ce aştepta cuvântul Partidului spre a fi mântuită şi adusă către adevăr. După „reacţionarismul“ lipsit de orizont al deceniilor interbelice, urma deschiderea dătătoare de speranţă pe care relevau textele lui Cezar Petrescu însuşi, texte destinate să însoţească noile ediţii („revizuite“) ale romanelor sale. Castrarea scriitorului era una completă.

Totuşi, dincolo de acest episod imund de final, Întunecare îşi conservă energia mitologică cu care i-a fascinat pe contemporani. „Cronica românească a veacului XX“, ale cărei cărămizi sunt puse odată cu acest roman, nu este decât în aparenţă o tentativă de a emula un model „realist“: Cezar Petrescu este obsedat nu de mecanica reconstituire a unui decor social, ci intenţionează să acceseze acel nivel de profunzime al obsesiilor şi viselor colective. „Realismul“ său este unul vizionar şi pasional-ideologic. Proliferarea dialogurilor în romanul de debut este parte din strategia de depăşire a graniţelor pe care o imaginează Cezar Petrescu. Om al „generaţiei războiului“, Petrescu publică Întunecare cu aproape un deceniu înainte ca Eliade să intre în vârsta „existenţialistă“ a Întoarcerii din rai şi a Huliganilor. Deloc întâmplător, într-una dintre secvenţele de final ale romanului, capătă contur câteva dintre siluetele rebele ale căror voci evocă efervescenţa Manifestului Crinului Alb şi a Itinerariului spiritual. Tensiunea dintre „tineri“ şi „bătrâni“ transpare în acest dialog tensionat. Fractura dintre generaţii nu este un accident, ci semnul distanţei care îi separă pe cititorii lui Anatole France de admiratorii lui Berdiaev şi Şestov.

Radu Comşa este, cum a sugerat critica momentului, un personaj ce aparţine liniei genealogice a „inadaptatului“: în egală măsură, însă, textul lui Cezar Petrescu inaugurează şi un dosar dedicat reflecţiei asupra condiţiei intelectualului în România Mare pe cale de a se naşte. Distanţa dintre Dan al lui Vlahuţă sau Andrei Rizescu al lui Brătescu Voineşti, pe de o parte, şi Radu Comşa, pe de altă parte, ţine de participarea acestui din urmă la un moment de radicalizare intelectuală ce nu are nimic în comun cu seninătatea patriarhală a vârstei antebelice. Cicatricea pe care Radu Comşa o poartă, oricât de teatrală ar fi strategia ficţională a lui Cezar Petrescu, este marca vizibilă a dezechilibrului pe care războiul îl induce în substanţa unei societăţi doar în aparenţă stabile în metabolismul ei victorian. Trecerea de la fizionomia segmentului antebelic al romanului, segment în care se întâlneşte, simptomatic, tonalitatea arcadică a vieţii de la moşie şi sensibilitatea de carte roz-sentimentală, la febrilitatea şi revolta de după 1917 ţine de o logică mitologică pe care Cezar Petrescu o încadrează, narativ. Ca şi în La Medeleni, timpul este unul dintre reperele în jurul căruia se cristalizează discursul ficţional. Fiecare dintre epoci îşi are sunetul ei distinct, iar jazz band-ul este citit de ambii romancieri ca o marcă a unei vârste de fier, definite de progresul ce macină vechile solidarităţi organice şi evacuează, definitiv, o anume dulceaţă a vieţii.

Căci întreaga condiţie a lui Radu Comşa, de dublă excentricitate, fizică şi socială, alimentează un potenţial de revoltă imposibil de imaginat în decorul postsimbolist al lumii de dinainte de 1916.

Neutralitatea este ultimul avatar al acestei lumi fragile: războiul aduce cu sine o nouă gramatică şi un nou vocabular. Încă o dată, Întunecare anticipează obsesiile de peste un deceniu ale lui Eliade. „Bolşevismul“ lui Radu Comşa nu este mai puţin brutal şi vehement anticapitalist decât reveriile unor Emilian sau Eleazar. Cei ieşiţi din tranşee şi rămaşi fideli idealului nebulos al regenerării sunt spectrele ce tulbură pacea mediocră a supravieţuitorilor. Simbolic, Bogdan Cernegură, colegul de tranşee al lui Comşa, va fi reînviat în Ochii strigoiului, spre a revizita universul pustiit şi dezvrăjit al României Mari. Ca şi Cernegură, Comşa este, în secţiunea postbelică a romanului, un spirit care nu îşi mai poate găsi liniştea. Suspendat între lumi, în căutarea unei revoluţii mântuitoare, Comşa coboară, treaptă cu treaptă, infernul său personal. Rana teribilă acţionează ca un declanşator al energiilor reprimate, activând un maximalism etic şi ideologic care este prin excelenţă unul intelectual. Episodul politic al lui Comşa, oricât de caricatural, se înscrie într-o serie ce duce la rebelii lui Eliade. Refuzul partidelor este calea de acces către acea politică mântuitoare şi purificatoare. Rătăcirile lui Comşa mobilizează întregul set de repere al imaginarului interbelic. Alienarea lui Comşa îl expulzează din paradisul rococo al lumii familiei Vardaru. Condiţia intelectuală este, în cazul său, o asumare a marginalităţii.

Recitit din unghiul unei istorii culturale a intervalului interbelic, romanul lui Cezar Petrescu devine un punct de inflexiune. Cutia de rezonanţă a textului este una în care se întrevăd, profetic, vocile viitorului. //

// CEZAR PETRESCU
// Întunecare
// Editura Litera
// Bucureşti, 2010