Ochiul extatic

Ioana Moldovan | 17.02.2020

Eisenstein este gardianul arhivei Meyerhold și, astfel, lui îi datorăm perenitatea ideilor celui care a propus un teatru bazat pe cercetare și experiment, un teatru ca o ramură a științei.

Pe aceeași temă

La Centre Pompidou-Metz, în nord-estul Franței, la câteva zeci de kilometri distanță de granița cu Luxemburg, o expoziție inedită își primește publicul pentru câteva zile.

Din septembrie 2019, o retrospectivă dedicată cineastului sovietic Serghei Eisenstein ocupă parterul centrului cultural, propunând, pe lângă proiecții de film, exponate precum schițe de costum și decor, fotografii de epocă și tablouri. O serie de evenimente conexe invită la o imersiune în epocă, încercând să prezinte publicului occidental unul dintre geniile creatoare ale anilor ’20-’40, în versiune revoluționar-roșu.

Eisenstein este „ochiul extatic” – titlu ales de Ada Ackerman, curatoarea expoziției, pentru a explica extraordinara moștenire artistică lăsată de un om al timpului său, a cărui tinerețe se suprapune marilor bulversări politice din estul Europei. Pe lângă operele lăsate pe peliculă, articolele semnate (dintre care o serie de patru articole dedicate analizei filmelor lui Charlie Chaplin pe care îl întâlnește în 1930 și-l frecventează timp de șase luni, cât durează periplul său hollywoodian), Eisenstein este gardianul arhivei Meyerhold și, prin urmare, lui îi datorăm perenitatea ideilor celui care, plecând de la tradiția teatrală a Teatrului de Artă moscovit (reprezentată prin Stanislavski și Nemirovich-Danchenko), a propus un alt fel de a face teatru, bazat pe cercetare și experiment, un teatru ca o ramură a științei. Meyerhold devine, la sfârșitul anilor ’30, un creator incomod, iar cultura, practica și ideile sale devin rapid contrarevoluționare. În URSS-ul lui Stalin, Meyerhold este torturat și judecat într-un proces stalinist din care nu se poate salva. Declarat inamic al poporului, Meyerhold dispare în februarie 1940. Familia, apropiații au sperat că a fost trimis într-un lagăr de muncă, dar desigilarea unor documente de arhivă, la începutul anilor '90, au făcut cunoscut faptul că Meyerhold fusese condamnat la moarte și executat rapid, în februarie 1940, fără a exista consens cu privire la ziua exactă când sentința ar fi fost pusă în practică.

În acea perioadă, una dintre fiicele inamicului public Meyerhold ia legătura cu Eisenstein pentru a-l ruga să preia arhiva tatălui său. Fără a sta pe gânduri, fără a medita la pericolele la care se expunea făcând acest gest, Eisenstein recuperează întreaga operă conceptuală a fostului său profesor. Faptul că Meyerhold este astăzi studiat și citit se datorează curajului acestui ucenic fidel care, în ciuda rivalității care le-a separat destinele în anii ’20, a recunoscut importanța recuperării și a tezaurizării ideilor și a cercetărilor efectuate de primul regizor modern al secolului XX, cel care, încă din 1913, declara că spectatorul este cel de-al patrulea creator de teatru, la fel de important precum autorul dramatic, actorul și regizorul.

Unul dintre cele mai importante spectacole ale începutului de secol XX este Balul Mascat, un spectacol realizat la Teatrul Alexandrinski, din Sankt Petersburg (numit atunci Petrograd), după un text de Lermontov (1835). În 25 februarie 1917, Meyerhold lasă publicul să intre la o repetiție generală, prima cu costume. Revoluția din februarie începe în ziua de 22, cu o serie de greve muncitorești. Meyerhold continuă repetițiile și, în seara de 25, aristocrații își fac drum printre greviști, nerăbdători să ajungă la teatru. Spectacolul este un superb proiect de cercetare. Meyerhold l-a pregătit timp de șase ani, călătorind în Europa și adunând un material impresionant referitor la măștile aparținând teatrului și culturii europene. Spectacolul aduce, pe o scenă împărțită în mai multe planuri, 200 de actori. Istoricii au numit mai apoi revoluția din februarie „al cincilea act” al spectacolului Meyerhold: aceeași energie, aceeași efervescență, aceeași aglomerație. Wikipedia relatează că Eisenstein – adolescent – se grăbește să-și facă și el drum spre teatru, auzind că spectacolul prezintă clovni, dar că găsește teatrul închis. Béatrice Picon-Vallin, cel mai important specialist francez al teatrului sovietic și rus, relata, într-o conferință intitulată Montajul de atracții, pe care a susținut-o în cadrul expoziției Eisenstein, că cineastul sovietic vede acest spectacol exact în 25 februarie (1917) și, urmare a acestui eveniment artistic, se hotărăște să studieze teatrul.

Între ei există o diferență de o generație. Eisenstein îl numește „bătrânul”.

Când cei doi se întâlnesc, Meyerhold trecuse deja prin două experimente cinematografice. Cel mai important și de la care ne rămân o serie de fotografii este filmul Portretul lui Dorian Gray (1915), după romanul lui Oscar Wilde. Filmul s-a pierdut, dar cercetători precum Picon-Vallin speră că timpul va face miracole și că acest film există undeva, sub un sigiliu, într-o arhivă, uitat. Meyerhold alege o actriță pentru rolul titular (Dorian Gray).

Eisenstein începe imediat cursuri cu Meyerhold și, în noiembrie 1918, are premiera primului său spectacol: Misterul buff, prima piesă revoluționară, semnată de Mayakovsky și regizată de Eisenstein. Meyerhold și Eisenstein colaborează timp de șapte ani, până în iunie 1924, când intervine ruptura dintre cei doi. Cu un an înainte, Eisenstein pune în scenă, pentru Proletkult, o comedie de Alexandr Ostrovsky: La un car de minte, un dram de prostie. Pentru acest spectacol, filmează un scurtmetraj de cinci minute, intitulat Jurnalul lui Glumov, care devine, astfel, primul său film. Filmul este mut și are trei părți, fiecare fiind proiectată într-un anumit moment al spectacolului. Filmul a fost redescoperit în 1977 și restaurat, deși mulți experți n-au încredere în felul în care s-a efectuat restaurarea, acuzând o serie de scene a căror ordine ar fi fost schimbată.

În 1923, Eisenstein publică în LEF (o revistă de stânga, dedicată artelor) un articol intitulat Montajul de atracții. Acest articol-manifest marchează debutul său ca teoretician. Definiția pe care o dă atracțiilor se revendică de la ideile lui Meyerhold: Spectatorul e promovat la rang de material esențial pentru teatru (...) Constituie atracție toate momentele agresive, pe scena unui teatru, care supun spectatorul la un impact senzorial ori psihologic verificat prin experimentare și calcul matematic, pentru a produce spectatorului șocuri emoționale determinate (...). Eisenstein pledează pentru emoții cu efect calculat, așa cum, mai târziu, devine evident în filmele sale.

Pentru a demonstra în practică ce înseamnă acest „montaj de atracții”, 31 de studenți ai Institutului de Artă Teatrală din Moscova (GITIS) au făcut deplasarea, însoțiți de profesorul lor, regizorul Vladimir Pankov. Regizorul a dezvoltat un nou concept de a face teatru, numit soundrama, care înseamnă reunirea pe scenă, în același spațiu, a operei, a dramei clasice, a baletului și a dramei psihologice. Soundrama este un concept care se revendică de la acest montaj de atracții introdus și popularizat de Eisenstein.

Pankov este unul dintre cei mai importanți regizori de teatru muzical din Rusia. Iar studenții săi sunt o orchestră de virtuozi, la fel de sclipitori în mânuirea instrumentelor muzicale (pian, contrabas, percuție), a microfonului - pentru arii de operetă sau muzică pop, a corpului - pentru dans modern și clasic, respectiv mișcări în scenă. O galerie întreagă de măști (fețe pictate în alb, cu nasuri puse, cu ochi înnegriți de contururi în linii negre) și personaje se înghesuie pe scenă, ies și intră după un algoritm născut din încrucișarea aceluiași text comic clasic Ostrovsky (La un car de minte, un dram de prostie) cu tehnologia de azi (scurtmetrajul lui Eisenstein este înlocuit cu o transmisie în direct filmată în alb-negru cu două camere mânuite de studenți), unde prim-planul și cadrul larg se îmbină într-o cacofonie ritmată de alămuri.

Atracțiile sunt ca niște numere de bâlci, căci teatrul nu înseamnă doar cuvânt. Dacă teatrul s-ar baza doar pe cuvinte, oricine ar putea urca pe scenă să le rostească. Dar cuvintele nu spun toată povestea, așa că ochiul trebuie informat și chiar dezinformat, căci, pentru a produce o reacție senzorială și /sau psihologică, ceea ce se vede trebuie să fie un desen al mișcării. //

Serghei Eisenstein

Foto: Le Préau / Centre Dramatique National de Normandie Vrie

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22