Odioasa reeducare

Pe bună dreptate, reeducarea a devenit un concept odios. Puține tentative par azi mai diabolice decât strategia implementată la Pitești ori în alte spații carcerale. Iar suferința victimelor pare atât de inumană, încât unii o privesc drept un martiriu privilegiat. Așa a apărut retorica sfinților închisorilor – cei care ar fi rezistat înrăirii prin apelul la credință, spre deosebire de celelalte victime, cele devenite torționari de ocazie, pradă unei pocăințe în sens opus, presați să-și probeze schimbarea (minții) prin convertirea (brutală a) altora. Dacă, însă, citim mai atent anumite mărturii (pioase) din temnițe, vom fi surprinși să regăsim aceeași fervoare de a converti și la cei dintâi, doar lipsită de sprijinul bâtei. Pare, în acest sens, o concurență de patos misionar, de aritmetică a convingerilor. Creștinismul – poate am uitat – e o religie prin excelență prozelită. Iar bâta (ori forme mai subtile de constrângere) coexistă de milenii cu vestea cea bună, îndesate (nu arareori) în desaga apostolilor (mai vechi ori mai noi). Nu întâmplător, toleranța (a fost și) mai e încă privită chiorâș. Nu doar ca formă de slăbiciune, ci și ca ferment de regresie misionară, ca îngăduință care crește ceata oițelor rătăcite – fără a o mai pune la socoteală pe cea a caprelor (mereu îndărătnice).

Cu alte cuvinte, reeducarea pare, dacă nu o invenție creștină, cel puțin o specialitate creștină. Desigur, un creștinism monolitic nu a existat niciodată – însăși abordarea prozelitismului a variat semnificativ de la comunitate la comunitate și de la epocă la epocă. Dar dorința de a schimba radical personalitatea umană e vie de două milenii. Ce ar fi rău în asta? Patologia convertirii e un domeniu subtil, dar fascinant – ne poate spune multe despre viabilitatea idealurilor noastre, dar mai ales despre mereu reînnoita noastră disponibilitate de a le mistifica. Două sunt aspectele de urmărit: scopul și mijloacele. Ce și cum intenționăm să schimbăm. O analiză mai atentă ne va revela că mult mai rar decât ne-am aștepta aveam de-a face cu un scop nobil prost pus în practică. Dacă ne repugnă vreo metodă, merită să cercetăm dacă, la rădăcină, nu-i vorba de o intenție subtil reprobabilă. Cu sensibilitățile de azi, o retrospectivă lucidă cere mațe tari pentru a fi digerată. Vânătoarea de eretici – o glorie bizantină, pe care încă o cinstim solemn în duminica ortodoxiei – și arderea unui munte de cărți (dăunătoare) sunt, cel puțin pentru unii, la fel de odioase ca represiunea și cenzura din perioada (mult mai scurtă a) comunismului. Precizarea unui distins patrolog ortodox (cu probitate occidentală) ca Andrew Louth e de reținut: dacă, pe vremea Bizanțului, condițiile tehnice ar fi fost cele ale secolului trecut, împărații drept slăvitori l-ar fi întrecut pe Stalin în ale totalitarismului – mai exact, în ale sfredelirii sufletelor după bunul plac (cu aură pioasă) al regimului.

Merită să ne reamintim, în acest sens, că libertatea, așa cum o valorizăm astăzi, e o invenție modernă, iar creștinismul, în bună măsură, a stat (de atunci) mai mult de partea reacțiunii. O suspiciune insidioasă i-a boicotat recurent racordarea la noul ideal al autonomiei persoanei. Nu doar fiindcă acesta risca să-l arunce pe Dumnezeu în șomaj – o perspectivă datorată mai mult sechelelor rămase de la o tradiție teologică cel puțin discutabilă decât progresului moral întrevăzut de iluminiști –, ci, mai ales, pentru că schimba statutul clerului, cândva atât de influent, ori chiar pe cel al simplului creștin, cândva privilegiat. O libertate fundamentală a omului e cea de-a împărtăși ori nu un crez. La un asemenea nivel, realitatea e, ce-i drept, mai mereu ambiguă și glisantă, dar, cu toate acestea, un cititor onest al cuvintelor sale nu poate să nu observe că Iisus era destul de preocupat de stilistica bunei vestiri pe care o tot vehicula. Fără intruziuni ori insistențe supărătoare, fără vorbe goale, fără spectacol amăgitor, fără flatări, fără seducții ieftine. Și fără sabie, indiscutabil. Câți dintre ucenicii săi de azi iau chiar în serios o astfel de stilistică? Câți chiar creditează adevărul celorlalți? Cel cu care adevărul tău trebuie, cel mult, să intre într-o dezbatere dialectică. Fără rezultat prestabilit. Autosuficiența propriului adevăr e mai funestă decât orice – aduce moarte mai sigur decât un arsenal nuclear. Iisus îndemna să învățăm și de la vrăbii și plante, și de la ticăloși și necredincioși. Și primii pe care să-i punem sub semnul întrebării să fim chiar noi – nu a folosit mai des o invectivă decât cea de fățarnici.

Toate acestea sunt însă considerate finețuri inadecvate, când vine vorba de chestiuni tranșate cu mult înainte de întruparea Fiului. De pildă, când ploaia de pucioasă a înecat gloria sodomiților. Intervenția divină a pecetluit pentru milenii drept inacceptabile perversiunile nefericitei cetăți. Și întreține chiar și azi destulă homofobie. (Am putea să ne întrebăm, într-o doară: de ce ar fi, totuși, mai puțin blamabil incestul din familia lui Lot? Doar în numele fertilității?) Să nu trecem prea ușor peste un detaliu al scabroasei povești: sodomiții deveniseră violatori. Ultima încercare (nereușită) i-a vizat chiar pe cei doi îngeri exterminatori. Dar sunt homosexualii mai violatori ca heterosexualii? Sunt cei dintâi o amenințare mai redutabilă? În spațiile cele mai expuse unor astfel de practici – închisori, cazarme –, făptașii sunt cu precădere heterosexuali (frustrați ori dominatori). Altfel spus, ar trebui, poate, să asociem sodomia mai mult cu violul (în grup) decât cu sexualitatea anală. Într-o astfel de perspectivă, creștinii ar putea depune mai multă energie în lupta contra abuzurilor sexuale, începând cu cele ce au loc chiar în familii (tradiționale). Poate n-ar strica să aflăm câți dintre compatrioții noștri, de pildă, își abuzează fiicele ori chiar nevestele. Și câți dintre vajnicii evanghelici americani de astăzi, care luptă contra avorturilor ori homosexualilor, nu au pe conștiință vreun viol de studenție?

Imagine din filmul Proasta creștere a lui Cameron Post

Există însă și violul duhovnicesc – o sintagmă mai potrivită pentru venerabilul ideal al reeducării. Dacă suntem creștini și avem o fiică cu tendințe lesbiene, nu mai bine o trimitem într-o tabără terapeutică? Unde să scape de rușinoasa tendință împotriva firii. Nu e aceasta – corectarea unor comportamente păguboase – una dintre principalele ținte ale pedagogiei dintotdeauna? Ultimul mare premiu la festivalul de la Sundance, Proasta creștere a lui Cameron Post ne introduce în inima unei asemenea tentative: bune intenții – cele cu care e pavat drumul spre iad –, vulnerabilități adolescentine, solidarități neputincioase, interdicții autiste, fervoare în loc de pricepere, ambivalențe părintești. Esența tragediei e tocmai candoarea vârstei, care cauționează o responsabilitate pedagogică, de fapt, carentă. Pur și simplu, cei porniți să-i îndrepte pe alții se încred într-o hermeneutică șchioapă a propriei convertiri, departe de o minimă competență psihologică. Biblia ține astfel loc de deontologie terapeutică. Regizoarea Desiree Akhavan a ales tocmai ochiul adolescentin neîncețoșat de turbulențele revoltei pentru a zugrăvi subtilitatea abuzului. O anumită cumințenie, combinație de dependență filială și povara stigmatului, de respect față de religie și prudență față de adulți, va evita confruntarea, dar va expune asaltul unei candide devoalări.

Nici măcar reconfortantul umor de adolescenți isteți nu va fi capabil să protejeze eficient în fața viiturii necenzuratei (de un binecuvântat discernământ) fervori religioase. Doar fuga. Nu întâmplător, cei trei fugari sunt preluați de o furgonetă pe care se poate observa un mic abțibild electoral – Clinton/Gore. În fond, disputele politice de azi, în țări cu tradiție creștină, fac nu puține referințe la chestiuni cândva teologice. Reacțiunea e din nou ecumenică, fie că e vorba de neocons în America protestantă, de catolici de dreapta în Italia ori de ortodocși antioccidentali în Rusia – un model urmat (fără mari întrebări) și de ai noștri. Retorica familiei tradiționale nu s-a născut pe malul Dâmboviței, iar azi face ravagii chiar pe cel (mai prestigios) al Tibrului, ca să nu mai vorbim de cel al Potomacului. La liturghia din biserica Preasfintei Treimi a Pelerinilor din Roma, de pildă, își începe îngenuncheat ziua Lorenzo Fontana, ministrul italian al Familiei, o instituție creată special pentru el de noul guvern. Duhovnicul său, Vilmar Pavesi, face parte din Fraternitatea Sacerdotală Sfântul Petru, întemeiată de schismaticul Marcel Lefebvre și reprimită în Biserică de Benedict al XVI-lea. Slujește în latină, îl disprețuiește pe actualul Papă, e monarhist convins, dar și un adversar înverșunat al divorțului, avortului și homosexualității. Dacă nu prea întâlnești femei în biserica sa – de unde o undă de misoginie în discursul său –, te poți intersecta, în schimb, cu cardinalul american Raymond Leo Burke, prieten apropiat cu Steve Bannon, foarte activ dincoace de Ocean după ce a plecat de la Casa Albă. Oricum, chiar la Verona, unde localnicul Fontana a început, acum circa un deceniu și jumătate, să se spovedească la părintele Pavesi, se va desfășura anul viitor Congresul Mondial al Familiilor – ediția precedentă tocmai s-a încheiat la Chișinău, girată de președintele moldovean, de secretarul de stat al Vaticanului și de reprezentantul patriarhiei ruse –, dovada unei convergențe fertile între politică și religie. Între timp, ministrul de Interne – și lider de facto al guvernului – a anulat în vară titulaturile de părinte 1 și părinte 2 de pe cărțile de identitate, cu intenția declarată de a se reveni în viitorul apropiat la clasicele tată și mamă. Cât despre manifestațiile Family Day, roadele se pot vedea pe agenda noului minister condus de Fontana, opozant (la fel de lipsit de complexe precum Coaliția noastră pentru Familie) al cuplurilor homosexuale. Reeducarea creștină, pe diverse meridiane, are încă viață lungă.