Pe aceeași temă
Femeile scoţiene au dorit să fie implicate şi ele în desfăşurarea războiului mondial, nu numai la nivelul înlocuirii forţei de muncă masculine care se afla pe front. În acest context, a fost înfiinţat Women Scottish Hospitals de către Uniunea Naţională a Societăţilor Sufragiului Feminin (sufragetele, cum erau cunoscute în epocă, erau femeile care militau pentru acordarea dreptului de vot). Au fost organizate 14 unităţi spitaliceşti. „Se estimează că aproximativ 50% din personalul Spitalelor Femeilor Scoţiene era alcătuit din femei din Scoţia, în timp ce restul proveneau din Anglia, câteva din Irlanda şi Wales şi măcar câte una din Canada, Australia şi Nouă Zeelandă. (...) Iniţial, Elsie Inglis (liderul informal al SFS) a oferit serviciile organizaţiei sale guvernului britanic, dar fiind refuzată s-a îndreptat către guvernele Franţei şi ale Serbiei, care au acceptat imediat această generoasă ofertă“, scrie Costel Coroban în Potârnichile gri. Franţa şi Serbia au fost foarte bucuroase să primească acest ajutor nesperat şi calificat, în condiţiile în care pierderile de pe teatrele de operațiuni erau din ce în ce mai mari şi capacităţile sanitare iniţiale fuseseră mult subdimensionate (să nu uităm că se aştepta ca războiul început în iulie 1914 să se termine în patru luni!). Prima unitate a Spitalelor Femeilor Scoţiene (SFS) a ajuns în apropierea Parisului, fiindu-i repartizată o mănăstire, la Royaumont, unde a funcţionat de-a lungul întregului Prim Război Mondial. A doua unitate a fost direcţionată către Serbia, care rezista cu mult curaj unor forţe austro-ungare superioare. Scoțiencele s-au instalat în orăşelul Kragujevac şi, „deşi personalul acestei unităţi era pregătit pentru a înfiinţa şi susţine un spital de campanie de 100 de paturi, pe teren a fost nevoie de fapt de 250 de paturi“.
Intrarea în război a Bulgariei, în octombrie 1915, avea să producă dramatica prăbuşire a frontului sârb. La 7 noiembrie 1915, germanii au intrat în Kruševac, unde rămăsese personalul medical din Scoţia, care a fost luat prizonier. Una dintre scoţience a preferat să se alăture masivului exod al armatei şi administraţiei sârbe prin nordul muntos al Albaniei, în iarna anului 1915, murind în condiţii groaznice, alături de altă o sută de mii de militari şi civili sârbi. Rămăşiţele armatei sârbe au fost transbordate în insula Corfu, spre refacere şi reorganizare de către navele Antantei. Ruşii au acceptat să fie
COSTEL COROBAN - Potârnichile gri. Spitalele femeilor scoţiene în România 1916-1917 (Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012) |
organizate două divizii formate din „voluntari sârbi“, adică din sârbii care fuseseră încorporaţi în Armata Austro-Ungară şi căzuseră în prizonieratul rusesc. În acest context, guvernul Serbiei în exil a solicitat SFS să trimită o nouă misiune pe lângă prima divizie sârbă care fusese direcţionată de ruşi spre Dobrogea românească, unde se dădeau lupte grele între forţele Antantei (trupele române şi ruseşti) şi Puterile Centrale (nemţi, bulgari şi turci).
Unitatea spitalicească scoţiană care s-a aventurat în această nouă odisee număra 76 de persoane (o misiune complexă, la care au luat parte atât personal medical - doctoriţe, asistente,infirmiere -, cât şi personal nonmedical: şoferiţe de ambulanţe, bucătărese, spălătorese etc.). Scoţiencelor li s-au alăturat 36 de ofiţeri şi soldaţi sârbi. Din Liverpool au luat vaporul spre Arhanghelsk, unde au ajuns la 10 septembrie 1916. La 21 septembrie 1916 au ajuns la Odessa, de unde s-au îndreptat spre Reni, iar de aici au trecut cu bacurile atât personalul, cât şi cele 50 de tone de echipament îndreptându-se spre Medgidia, în apropierea frontului. Situaţia pe frontul din Dobrogea era gravă în momentul în care ajunseseră scoțiencele aici, cele două spitale de campanie umplându-se rapid. Retragerea din Dobrogea de la sfârşitul lui octombrie 1916, mai puţin asumată de istoriografia românească, a fost la fel de haotică precum cea din Muntenia. Scoţiencele au asistat la scene apocaliptice: „uliţele pline de noroi dintre case au devenit o masă de oameni înspăimântaţi, ţipând, plângând, înjurând, la care se adăuga şi zgomotul maşinilor şi al animalelor: scene de oroare şi disperare ce nu pot fi uitate niciodată“, nota una dintre asistentele scoțience. Alta scria în jurnalul său: „din toate direcţiile pe această câmpie, cât de departe puteai vedea, din spate şi dinainte şi din toate părţile erau şiruri şi şiruri de căruţe şi cai şi femei, bărbaţi şi copii, turme de vite şi de oi, soldaţi, tunuri, căruţe trase de boi şi orice lucru îţi puteai imagina, toate se întâlneau pe drumul acesta“.
O parte din personalul SFS, ajungând cu greu la Brăila, unde domnea liniștea, a fost purtat pe sus de o mulţime care le-a dus pe scoţience la un restaurant unde se organizase un banchet în onoarea lor. Părerile scoţiencelor despre militarii români nu sunt deloc grozave. Una dintre scoţience nota în jurnalul său: „din ce se poate observa despre clasa de sus şi ofiţerii români, ai putea spune că nu ar refuza vreo mită“. Elinor Rendel scria: „Românii parcă ar fi cei mai răi soldaţi din lume şi nici ruşii, nici sârbii nu au o vorbă bună pentru ei“. Itinerariul lor după ce au părăsit Dobrogea pare a fi mai degrabă haotic, cert este că scoţiencele au petrecut ceva timp şi în porturile Izmail şi Reni, din sudul Basarabiei, care li s-au părut târguri înapoiate, plictisitoare şi dezolante. La Izmail, „numai strada principală este un drum în adevăratul sens la cuvântului, restul sunt doar bătătorite, pline de praf şi nisip vara şi de noroi până la genunchi în timpul iernii“.
Spre sfârşitul anului 1916, după retragerea din Brăila, SFS au ajuns în Galaţi, dar cum forţele germane presau şi spre acest port important, s-a decis evacuarea unui spital spre Reni, în sudul Basarabiei, şi Odessa. Acesta din urmă, nevând prea multă activitate, a fost deplasat mai aproape de linia frontului, ajungând la Iaşi, care se afla într-o situaţie foarte grea, din toate punctele de vedere. Scoțiencele nu au găsit mare lucru de mâncare, iar în cel mai bun restaurant meniul consta doar în fasole rece, pâine neagră şi vin îndoit. O scoţiancă descria Iaşiul la începutului anului 1917: „Sunt mlaştini de apă murdară peste tot, noroi mult şi mirosurile sunt oribile. Peste tot zac câini şi cai morţi şi mormane de bandaje murdare şi alte gunoaie“ (probabil spitalul a fost cantonat într-o periferie a Iaşiului). În primăvară, frontul fiind stabilizat, o asistentă scoţiancă în plimbare în zona Galaţiului a întâlnit şi un ofiţer român care vorbea limba engleză, o raritate într-o epocă când elita românească, din care făceau parte ofiţerii, vorbea franceză. În timpul violentelor lupte din vara anului 1917, cele două spitale deservite de femeile din Scoţia au acordat îngrijiri unui mare număr de ofiţeri şi soldaţi români. Una dintre ele nota acum, într-o spectaculoasă schimbare de percepţie: „Românii luptă splendid acum“.
Odiseea inimoaselor femei scoţiene în spaţiul românesc (indiferent dacă vorbim de Moldova sau de sudul Basarabiei, care făcea încă parte din Imperiul Ţarist) avea să se încheie în seara zilei de 29 octombrie 1917, când, în contextul evoluţiilor din Rusia, care au obligat şi România să înceapă tratative de pace, atât Misiunea Franceză (Berthelot), cât şi unităţile britanice au fost retrase. Elsie Inglis, inima acestei aventuri, măcinată de cancer, avea să moară la scurt timp de la debarcarea din Newcastle, la 26 noiembrie 1917, fiind înmormântată în Dean Cemetery din Edinburgh. Memoria ei a fost păstrată în conştiinţa populară scoţiană, un spital din Edinburgh primind numele ei încă din 1925 şi, mult mai recent, Clydesdale Bank a emis banconta de 50 de lire purtând chipul celei care a fost dr. Elsie Inglis, o femeie care i-a pus mereu pe ceilalți înaintea sa, nefiind deloc zgârcită în a se dărui.