Oedipe - omul nisipurilor

Pe un ecran cât scena Operei din Bu­cu­rești se văd proiectate întinderile sterpe, pârjolite de vânt ale unui tărâm ne­cu­noscut, simbolic prin vastitatea lui și ori­zonturile întunecate. Sunt poate vechile ținuturi ale Tebei sau orice alt loc din lumea de ieri sau de azi un­de s-ar putea petrece lu­cruri asemănătoare. Or­chestra (dirijor - Ira Levin) execută promițător uver­tura la Oedipe, capodopera enesciană pe care faima ei de operă dificilă, devenită prejudecată, o face atât de ra­ră la vedere. Ca niciodată, muzica se în­gemănează cu imaginile ce o vor însoți aproape tot timpul în această punere în scenă excepțională, realizată de Valentina Carrasco la Opera Națională București.

Obsedată, aproape, de din­a­mism, de proiectarea în spații supradimensionate a spec­ta­co­lelor pe care le face (a regizat spectacolul de deschidere la Olimpiada de la Barcelona), cu ex­pe­ri­ența prodigioasă de la compania de avan­gardă La Fura dels Baus din capitala ca­talană, regizoarea de origine argentiniană aduce Oedipului lui Enescu exact ce i se reproșează că n-ar avea: dinamismul. Un dinamism axat pe mișcări ample, de largă respirație, dar și pe resuscitarea forței in­terioare dramatice a partiturii. Și-a luat drept aliat o metaforă vizuală (proiecții video - Esterina Zarrillo) – nisipul care curge din clepsidră măsurând timpul vieții (e și pe afiș) sau se topește până la dispariție, măturând în drumul spre pieire tot ce-i iese în cale. Simbol al efe­me­rității, al nestatoriciei omului și al in­stabilității istoriei, al destinului impre­vizibil care-l strivește pe Oedipe, nisipul din spectacolul Valentinei Carrasco are în același timp efect de contrast, atunci când muzica operei se învolburează, când ce­le­brele coruri din această partitură unică merg spre un fortissimo provocator. De la primele scene ale autoexilului lui Oedipe, când pașii săi proiectați în imagini hi­per­bo­lice pe ecran se suprapun prin su­pra­impresie peste cadrele de viață diurnă ale domiciliului de împrumut (casa Meropei), la senzuala reprezentare a întâlnirii cu Sfin­xul – femeia-nud to­lă­nită lasciv pe dâmbul ni­si­piu într-o proiecție su­per­bă, fas­ti­di­oasă, reîntrupată apoi sub înfățișarea unei alcătuiri supranaturale, de basm – și până la imaginile din final, unde marea fil­mată în fundal spală plaja pe care naufragiază să moa­ră eroul, în indiferența tu­riș­tilor, e ilustrat traseul Gol­gotei acestui om al ni­si­pu­rilor, pe care spectacolul îl urmărește în tot spec­ta­culosul său tragism.

Într-un interviu lămuritor, binevenit, pu­blicat pe blogul său Despre operă de d-l Alex Pătrașcu, regizoarea povestește că, în­tr-o montare a operei Oedipe la Londra, scena întâlnirii cu Sfinxul face trimitere la agresiunile naziste din cel de-al doilea război mondial, motiv pentru care Sfinxul e o femeie cu aripi semănând cu avioanele germane Stuka. (Regizoarea a realizat un Oedipe și la opera La Monnaie din Bru­xelles, diferit de celelalte.) Din fericire, în­scenarea de la București a găsit-o pe ar­tistă într-o dispoziție poetică, lirică, scu­tindu-ne astfel de asemenea politizări de care Oedip a mai avut parte în trecutul său scenic (vezi montarea controversată de la București semnată de Andrei Șerban). Ce­ea ce place mai ales la spectacolul bu­cu­reștean de acum, și-i dă greutate, este toc­mai universalizarea mesajului prin întoar­cerea la om și la filozofia nimicniciei lui, la care se face referire explicită în co­men­tariile adiacente care-l citează pe Niet­z­sche drept sursă de interpretare („Veșnica clepsidră a existenței se răstoarnă iar și iar, mereu - și tu cu ea, praf al pra­fului!“). Chiar dacă în final suntem tentați să asociem imaginea mulțimii pestrițe de pe plajă cu refugiații veniți în Europa, re­gi­zoarea indicând ca sursă de inspirație pro­pria ei experiență ca martoră a nau­fragiului unor emigranți de pe coasta de la Tarifa și vorbind despre o fotografie premiată în 2013 la World Press Awards cu emigranți africani (informație din ace­lași interviu), dominantă rămâne în spec­tacol ideea poetică a topirii omului în natura pe care, atunci când o contrazice, are de înfruntat un destin potrivnic, pre­cum cel al lui Oedip. „După ce și-a în­tâlnit destinul, el (omul) va dispărea în oceanul existenței, sub valul următor, ca fiecare dintre noi. Nimic nu rămâne aici prea multă vreme, exact ca o formă pe nisip“, spune ea, subliniindu-și concepția filosofică despre mitul antic al regelui Oedip.

Imagini din spectacolul Oedipe, de George Enescu, pus în scenă de Valentina Carrasco la Opera Naţională din Bucureşti (foto: GIN PHOTO)

Spectacolul realizează, pe de altă parte, o interesantă cuplare la ac­tualitatea zilelor noastre nu nea­pă­rat prin scene gen cea evocată mai sus, ci prin viziunea sa de mare simplitate, nutrită din principiile ar­tei sărace, care scutesc spectacolul de gran­dilocvența păguboasă a montărilor cu aceste tematici. E realizat acest lucru în pri­mul rând prin costumele apropiate prin colorit, textură și croială de natură, simple și neutre, sugerând, în același timp, contrastul dintre întuneric și lu­mi­nă, forță și tandrețe, și nu pot să n-o ci­tez pe costumiera Barbara Del Piano, a că­rei gândire subtilă impresionează: „Mu­zi­ca lui Enescu descrie în final greutatea blestemului lui Oedipe. Ceva de care nu putem scăpa, care planează și își întinde umbra în permanență, dar care aduce o lumină blândă și senină pentru că, în sfârșit, Oedipe «vede»... Există ceva op­timist și liniștitor în această lucrare, ce­va ce contrabalansează magnific acțiu­nile întunecate care se petrec“. Simple, aproape minimaliste sunt și decorurile Blan­căi Añón, care a imaginat o structură modulară alcătuită din câteva construcții metalice, mobile, cu ajutorul cărora sunt de­cupate spațiile, fiind deopotrivă folo­si­toare mișcării grupurilor în scenă. În com­binație cu proiecțiile video, aceste ele­men­te de decor devin esențiale pentru dina­mica susținută a reprezentației, devenind copleșitoare în momente precum nașterea sau încoronarea lui Oedip. Măreția aces­tora, dată de prezența mulțimii pe sche­lele mișcătoare, e echilibrată liric de jocul copiilor aduși în scenă pentru a reprezenta ursitoarele, eriniile; sau de pantomima care anticipează, prin dans, blestemul ca­re planează asupra lui Oedip, cel născut îm­potriva voinței zeilor și pedepsit pentru asta să fie victima unui paricid și a unui incest.

În fine, e poate greu de înțeles cum în aceas­tă structură spectaculară complexă (nu complicată) muzica lui Enescu e mai frumoasă ca oricând. Caldă în scenele scăl­date de afecțiune maternă (Oedipe-Me­ro­pa) sau erotică (Oedipe-Sfinxul), dra­ma­tică în momentele cumplitelor decizii (auto­mutilarea, pribegia), viguros-vi­bran­tă în episoade tragice precum lupta cu ciu­ma abătută asupra Tebei. Bogăția sonoră, amplificată de partitura atât de amplă a co­rurilor, ajunge la noi în toată splen­doa­rea pe calea emoției pe care Enescu a do­rit s-o transmită, în ciuda savantei și în­delungatei elaborări de care a avut parte această a sa unică operă. Poate și pentru că echipa care a lucrat la montare e emi­namente feminină, există în spectacol un fond de emotivitate care învăluie, do­mo­lind asperitățile tragediei. Prin contrast, vocea impozantă a baritonului Davide Da­miani în rolul titular vibrează grav într-o interpretare echilibrată pe tot parcursul evoluției dificile a personajului. Bine in­di­vidualizate sunt și celelalte voci de prim-plan (Sorana Negrea, Andreea Iftimescu/Si­donia Nica, Horia Sandu, Vicențiu Ță­ranu, Andrei Lazăr, Dan Indricău, Mihnea Lamatic, Lucian Corchiș, Ala Cheptini, Adi­na Secobeanu) care susțin armonios țe­sătura componistică complicată a par­ti­turii în momentele solistice, dar și, mai ales, în cele de ansamblu, unde se impune excepționala valoare a corurilor.

Spectacolul Valentinei Carrasco de la ONB va rămâne fără-ndoială unul de referință în șirul nu foar­te lung al montărilor cu Oedipe de George Enescu, o reușită de an­vergură care va spulbera, sperăm, pre­judecățile care mai fac și azi victime prin­tre spectatori. Ne-a părut rău să cons­tatăm că la o distanță nu foarte mare de la premieră, pe 24 martie, și în condițiile în care reprezentația e rar programată, sa­la nu era plină, cum ar fi meritat această creație de excepție.