Oglinda unui delator

M-am gandit de multe ori ca oglinzile din baie ale turnatorilor trebuie sa reflecte o dubla imagine - cea a omului de dinainte de scrierea rapoartelor despre colegi, prieteni etc. si cea de dupa: din acelasi trunchi ar rasari, imi imaginez, un chip normal, dar si unul deformat, precum acelea din anumite filme horror, cu trasaturile iesite din contururi, ca intr-un cosmar. Este imposibil ca el, turnatorul, sa nu-si vada ambele chipuri, dar, din momentul nasterii celui de-al doilea, apare cu siguranta si capacitatea sa de a convietui cu el. Extrem de putini sunt cei care au fost macinati de remuscare pentru raul facut, cel mai adesea gratuit, semenilor lor, turnandu-i la Securitate, si inca mai putini cei care si-au cerut iertare.

Dupa 60 de ani de la ocupatia germana, Franta este inca preocupata de problema colaborationismului, desi au existat imediat dupa razboi si procese, si pedepsiri populare, in care, de exemplu, frantuzoaicele care avusesera legaturi cu nemtii au fost tunse chilug. Aceasta grija pentru o chestiune extrem de grava din trecutul recent se traduce la noi, abia acum mai vizibil, prin publicarea unor carti-dosar de Securitate. Printre aceste documente de arhiva facute publice se numara si volumul Cazul "Artur" si exilul romanesc. Ion Caraion in documente din Arhiva CNSAS, editat de Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc, la Editura Pro Historia, in 2006.

Volumul, prefatat de Delia Roxana Cornea, cuprinde dosarul de informator al scriitorului Ion Caraion, ca si documente ale Securitatii referitoare la recrutarea sa, apoi observatiile acestei institutii in marginea rapoartelor primite.

Caraion este de multa vreme un "caz" in constiinta lumii literare romanesti, in urma publicarii unor fragmente din jurnalul sau, in anii ’80, in Saptamana lui Eugen Barbu. Acest volum are meritul ca, prin acuratetea proprie documentelor autentice, stabileste adevarul in privinta unui scriitor devenit delator si agent de influenta al fostei politii politice din Romania.

Scriitorul face 11 ani de inchisoare, intre 1950-1955 si 1958-1964, in ultimul an fiind recrutat de Securitate si oferindu-i-se eliberarea din inchisoare in schimbul statutului de informator. Primeste numele de cod "Anatol Nicolae", apoi pe cel de "Artur" si face periodic rapoarte pana in 1981, cand paraseste tara, impreuna cu familia, si se stabileste in Elvetia.

Ceea ce intereseaza in aceasta carte este, mai intai, felul in care Securitatea a detinut informatii si a actionat asupra scriitorilor romani din tara si din strainatate prin intermediul unui insider, membru credibil al breslei, pentru ca era si talentat, si aureolat de anii petrecuti in puscarie. Apoi, intereseaza felul in care s-a implicat Ion Caraion in aceasta activitate, pe care a exercitat-o ca pe o profesie, si pentru care va ramane in istorie mai mult decat pentru calitatea operei sale literare, pentru ca, atunci cand anumite granite sunt depasite, esteticul incepe sa paleasca in fata eticului.

Vom spune din capul locului ca lectura rapoartelor facute de Ion Caraion releva faptul ca scriitorul a suferit de ceea ce e numit "sindromul Stockholm", in psihologie. Toate simptomele acestui sindrom sunt prezente: in urma unei traume (puscaria), in care viata victimei este pusa in pericol, nu are scapare si este izolata, iar abuzatorul se arata la un moment dat prietenos (episodul recrutarii in schimbul eliberarii), victima pactizeaza cu agresorul si se identifica chiar cu acesta, preluandu-i viziunea.

Notele informative ale lui Caraion sunt scrise din perspectiva a doua lucruri esentiale: transferul de personalitate si resentimentul. Scriitorul nu doar denunta, ci se si justifica printr-un asa-zis patriotism, care nu este decat pretextul Securitatii insesi de a-si legitima actiunile de supraveghere (si de represiune) a populatiei. Astazi inca, fosti ofiteri, ca si cei care le iau partea, manati de diverse interese, sustin ca activitatea acestei institutii a fost patriotica. Cat de patriotica este o actiune indreptata impotriva libertatii insesi si a propriului popor ramane sa aprecieze fiecare, dupa bunul-simt.

Caraion semnaleaza faptul ca tot mai multi romani fug din tara, in accent de patriotism securistic: "pierdem talente, pierdem inteligenta..., energie, viitor. Ne intrec toate popoarele mai putin inzestrate ca noi - si e nedrept", si propune in nenumarate randuri ca statul sa aiba mai multa grija de nemultumirile marunte, cotidiene (!) ale scriitorilor, pentru a evita fuga lor in Occident. A publica manuscrisele cu "probleme" este o necesitate, scrie el, "spre a se evita o Ungarie sau o Polonie", pentru ca refuzarea lor faciliteaza transformarea autorilor in dizidenti. Cinic, el adauga ca publicarea unor carti cuprinzand pasaje periculoase pentru regim nu ar avea efecte destabilizatoare, pentru ca "cei care citesc sunt relativ putini, iar cei care inteleg sunt mai putini". Caraion da multiple sugestii Securitatii, printre care aceea ca infiintarea unei reviste culturale-mamut pentru strainatate ar cosmetiza imaginea proasta a Romaniei in lume, "am sili ieftina propaganda a unui anumit Apus ca sa se vada intr-o penibila penurie de argumente". Apoi, imaginatia ii dicteaza sugestii privind tinerea sub ascultare a scriitorilor, breasla din care face parte si pentru care nutreste un profund dispret: scriitorii sunt, dupa el, toti, mahalagii, "apucaturi de cafenea, de palavrageli si flecareli… de totdeauna. Este aproape o particularitate a profesiei", sunt interesati, "mai mint, mai aduleaza… pentru ca sunt ori au fost mai bine platiti" si lipsiti de moralitate, "fiinte iritabile si temperamentale, care multe si usor spun, dar putine fac". Unica solutie cu aceasta categorie este, crede el, sa le multumesti vanitatile (meschine), sa-i publici, sa le dai case, sa le dai premii in bani si pensii, pe scurt, "sa-i ai cu tine, decat impotriva ta". La Congresul scriitorilor din 1981, cand Partidul Comunist si-a impus favoritii la conducerea Uniunii Scriitorilor, Caraion critica aceasta miscare lipsita de inteligenta, iar comentariul sau e comico-machiavelic: "Asemenea comportamente n-aduc dragoste. Si nici macar frica".

Calatoriile in strainatate ale lui Ion Caraion sunt acelea ale unui agent de influenta. El viziteaza membri de seama ai exilului romanesc, pentru a afla din interior planurile lor de viitor, dar si pentru a incerca sa le modifice comportamentul. Alaturi de note despre Sanda Stolojan, Noël Bernard, D. Tepeneag, N. Breban sau Leonid Mamaliga, cazul sotilor Monica Lovinescu-Virgil Ierunca este emblematic. Acestia sunt primii vizati pentru ca exercita influenta asupra lumii literare de la Bucuresti, prin postul de radio Europa Libera. Caraion noteaza, insa, nu doar ca anticomunismul celebrului cuplu de la Paris este "ireversibil", dar apreciaza si ca pozitiile de ordin estetic ale celor doi asupra literaturii romane ar fi viciate de atitudinea lor ideologica! Mai mult, el observa ca faima acestor doi critici literari ar fi creatia… Securitatii, care le-ar fi acordat prea multa importanta. Solutia ar fi fost ignorarea lor, in baza vechii idei ca ceea ce nu produce comentarii nu prea exista: "Sfidarea. Cat va exista acest post de radio, el sa fie complet ignorat… Cel mult si doar in anumite cazuri… sa se recurga la raspunsuri indirecte, care sa-i puna in situatii ridicole". Adica sa se publice imediat o carte a unui scriitor despre care se spune ca ar fi persecutat politic. Ne intoarcem la Machiavelli…

Ceea ce socheaza in aceste rapoarte este faptul ca Ion Caraion le face cel mai mult rau prietenilor sai. Cu Virgil Ierunca era prieten din tinerete; sugestia facuta Securitatii este ca aceasta sa-l decredibilizeze prezentand tineretea sa de stanga ca fiind in neconcordanta cu atitudinea sa din prezent; creearea unei rubrici, Cine da lectii, intr-un cotidian de mare tiraj, in care acesta sa fie pur si simplu denuntat. Ideea dateaza din 1981, anul care aduce exilarea scriitorului in Elvetia, in urma campaniei din Saptamana. Caraion e cel care da pe mana Securitatii manuscrisul Jurnalului fericirii al lui N. Steinhardt, prieten si el, si al Ninei Cassian, prietena, desigur, careia ii face un portret-nota devastator, incheiat cu remarca "Ninicuta imbatraneste urat. Ninicuta…"

In fine, resentimentul poate cel mai mare il are fata de Paul Goma. Caraion ii neaga orice calitate de dizident, iar observatiile sale aluneca din nou catre zona patologicului: el scrie ca persecutiile asupra lui Goma sunt minciuna, ca adevaratele persecutii sunt in Cehoslovacia Chartei ‘77, in URSS, in Polonia si in RDG(!), in vreme ce "nu e de ajuns sa ai barba ca sa fii Soljenitin".

S-a vorbit despre exces de zel in cazul notelor lui Caraion. Este mai mult decat atat, este sindromul Stockholm si este o otrava jubilatorie, in care scriitorii romani (din care facea parte!) sunt toti, in viziunea lui, personaje ale unei piese de teatru de prost-gust. Amestecul de abjectie, stil literar si patologic nu-l scuteste pe Caraion, insa, de responsabilitatea fata de ceea ce a facut.

In 1982, Ion Caraion da un interviu postului de radio Berna, prezent in carte, in care sustine ca cetatenii din Romania sunt obligati sa dea rapoarte la Securitate. Justificare mincinoasa pentru propria-i activitate si dovada suplimentara ca scriitorul stia foarte bine ce face. In aceste conditii, textul "Declaratiei" din 1967, cand incerca sa-si intrerupa activitatea de informator, spunand ca e dezgustat de sine, isi pierde valoarea. In portretul din oglinda al lui Caraion, chipul deformat tinde sa se suprapuna peste cel indurerat al aceluia care a facut puscarie…

 *Cazul "Artur" si exilul romanesc. Ion Caraion in documente din Arhiva CNSAS , editat de Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc, Editura Pro Historia, 2006.