Oglinzi și fum

În 22 decembrie am vizionat pe canalul YouTube al Arhivei TVR un film documentar despre Revoluția Română. Cu patru zile înainte, filmul avusese premiera la TVR. Cu fiecare an care trece, mă întreb dacă subiectul mai interesează pe cineva, dacă mai există oameni determinați să caute, să cerceteze, să pună întrebări – să facă munca de procuror moral pentru fapte și crime care au rămas nepedepsite. E drept că de ani, aceste fapte sunt prescrise de lege, dar nu e mai puțin adevărat că sunt familii care caută în continuare să înțeleagă de ce au trebuit să îngroape pe cineva drag în acele zile.

„89: Oglinzi și fum” este cel mai recent documentar despre Revoluția Română, o „nonficțiune” semnată Alexandru Stănescu. Ghilimele aparțin autorului, o definiție succintă pentru un film de 100 de minute, care reunește o serie de interviuri, imagini de arhivă, dar și imagini de azi, relevante pentru felul în care evenimentele sunt prezente, prezentate și reprezentate azi.

Filmul este rezultatul unui demers de antropologie vizuală început în 2008 și care caută să surprindă viața în anii comunismului. ,,Inițial am creat o grilă de întrebări care acopereau multe aspecte ale vieții cotidiene”, răspunde Alexandru Stănescu, care era interesat mai ales de ultimul deceniu comunist. Născut în 1981, Alexandru are 8 ani în momentul în care asistă, din fața televizorului, la evenimente care l-au extras dintr-o epocă și l-au azvârlit în alta. „După 1989 s-a dezvoltat o formă de dublu-gândit orwellian despre acea epocă (n.n. - anii ’80) - condamnată în discursul oficial și amintită cu nostalgie în discursul privat. Din acest vast proiect al anilor ‚80 s-a rupt filmul despre 1989.”

Documentarul despre Revoluția Română nu este însă un demers inocent. Primele imagini ale filmului surprind momentul citirii numelor și vârstelor celor care și-au pierdut viața în acele zile, uciși de gloanțe, cu ocazia comemorării oficiale a 30 de ani de la evenimente. Stănescu are un interes personal în acest demers. La câteva zile după Crăciun, tatăl său l-a scos din casă la o plimbare prin București. Ajunși în Piața Palatului, aparatul foto familial înregistrează câteva fotografii care surprind amploarea dezastrului: urmele de incendii, urmele de gloanțe. Pe o fotografie apare un militar cu spatele, care termină un om de zăpadă ce poartă pe cap o caschetă militară. Cu acest film, Stănescu încearcă să răspundă întrebărilor puse atunci, copil fiind, și rămase nelămurite. „Cu cât am cercetat mai mult subiectul ’89, cu atât am simțit că mă îndepărtez de adevăr”, afirmă regizorul.

„89: Oglinzi și fum” nu își propune să adauge la sutele de volume care reiau și analizează subiectul. Regizorul nu se substituie istoricului, dar este interesat de metaistorie, de posibilitatea unui demers artistic de a face cunoscut adevărul, după trei decenii de mistificări, piste false și teorii partizane. „Nu e clar unghiul. De partea cui ești?” comentează un internaut pe canalul YouTube al Arhivei TVR – de parcă a încerca să pui cap la cap cronologia și logica evenimentelor este un demers de arbitraj între două sau mai multe părți cu interese contrarii. Meritul filmului este că transpune în imagini și întrebări conștiința unui individ prea tânăr pentru a fi intrat în mecanismul comunist, de generație diferită de toți actorii acelor zile.

Filmul are multe merite, dar cel mai important mi se pare faptul că prezintă evenimentele din perspectiva unui generații care s-a emancipat vizual odată cu codurile MTV, canalul popular de muzică al anilor ‚80 și ‚90 care a modelat gustul în muzică, modă, film, propovăduind o societate deschisă și globală a tinerilor. Revoluția din ’89, ca subiect de interes și de cercetare, este subtil trecută în tabăra celor care s-au născut începând cu 1990. Un eșantion al acestei generații apare în documentarul lui Alexandru Stănescu: tineri pentru care comunismul e doar o noțiune golită de sens imediat, insuficient explicată, de cele mai multe ori nedezbătută nici în familie. Dar documentarul funcționează și ca un fel de ștafetă, de transmitere a unor interviuri cu figuri-cheie ale acelor zile unei alte generații lipsite total de judecăți negative cu privire la evenimentele din decembrie 1989.

Interviurile sunt mixate cu inteligență, urmărind un fir cronologic, dar și un fel de labirint. Când un interlocutor ,,lămurește” o întrebare, un altul vine cu informații și arată ușa din zid. Ca orice bun produs artistic, documentarul tranșează anumite întrebări și ridică subtil altele. Dacă v-ați întrebat cine a avut ideea împușcării cuplului Ceaușescu și cine a comandat-o, regizorul Cornel Mihalache – el însuși autor de documentare care tratează subiectul Revoluției – povestește un episod în care, văzându-l pe stradă pe Silviu Brucan, îl abordează cu această singură întrebare. Răspunsul îl primește imediat, direct: „Eu! Ești mulțumit?”.

La un moment dat, în a doua parte a filmului, apar două desene de copil, care relatează în imagini acele zile de decembrie. Alexandru Stănescu recunoaște că îi aparțin, desene făcute în focul acelor zile, ca atâția alți copii de vârsta lui. Privite acum, cu ochiul de adult, nu poți să nu vezi trauma prin care o întreagă generație de copii a trecut, de la povești cu Harap-Alb la tancuri în stradă, rafale de gloanțe, frică fără margini și nesiguranță. Am fost cu toții expuși fără filtru la moarte brută, nu prin filme, ci prin imagini comentate de adulți care cereau sânge. Nimeni nu s-a ocupat încă să cuantifice și să analizeze efectul acelor zile violente, crude, fără filtru, văzute de copii, la televizor, asupra unei generații. Văzând documentarul lui Alexandru Stănescu, am înțeles de ce o importantă perioadă din studiile mele universitare am fost interesată de imaginea morții și a violenței în artă. În fond, după capodoperele cinematografiei văzute în alb și negru la Lumea filmului, generația noastră a văzut primul film snuff: moartea cuplului Ceaușescu. Cu un asemenea bagaj cultural și emoțional în spinare, o întreagă generație a fost obligată să se maturizeze și să-și urmeze drumul în viață.

Unul dintre ultimele cadre de film este o poză alb-negru a unui om care ține un banner pe care scrie: „Copiii noștri vor fi liberi”. Copiii voștri au emigrat, m-am trezit răspunzându-i acelui om marcat de istorie.

Alexandru Stănescu se plimbă cu camera prin Cimitirul Eroilor Revoluției, acolo unde au fost îngropați nefericiții acelor zile de decembrie. Numele a rămas pe piatră, dar chipul începe să dispară. Multe cruci au fotografii decolorate sau șterse cu totul. Ba chiar fotografiile lipsesc, în urma lor rămânând urme de daltă. După mai bine de treizeci de ani, memoria unei națiuni se șterge, fără să existe cineva care să încerce oprirea acestui fenomen.

Urmărind filmul lui Alexandru Stănescu, realizezi că, încetul cu încetul, urmele celui mai fantastic spectacol românesc se estompează. Mai există spectatori care au stat în primele rânduri, care au rămas la fel de pasionați în tot acest timp și care de atunci încearcă să reconstituie scenariul inițial, dar mai ales didascaliile – acele note adresate actorilor de către autor însuși și care nu sunt niciodată cunoscute de spectator. Mai există actori ai acelor evenimente, dar fiecare se povestește în haina personajului pozitiv.

Dintre mărturiile strânse și fixate în documentar rămân cu una care explică, nu fără convingere și cunoștință de cauză, că, la Timișoara, revoluția a pornit de la un bețiv care a atacat un milițian. Omul aflat sub influența alcoolului făcea parte din cordonul uman strâns în jurul rezidenței pastorului Tőkés care urma să fie mutat cu forța din Timișoara.

„Dacă se petrece o chestie nasoală, bei ca să uiți. Dacă se petrece o chestie faină, bei ca să sărbătorești. Dacă nu se întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva”, scria Charles Bukowski. Luate la detaliu, și revoluția americană, și marea revoluție franceză își au originea în mici incidente motivate sau scuzate de alcool – așa cum prezintă Benoît Franquebalme în cartea sa Ivresse (Beția, Editura Jean-Claude Lattès, 2020).

„89: Oglinzi și fum” este un film care se apropie de adevăr pentru că este un film care nu are nici bani publici și nici privați investiți în realizarea sa. Prezența TVR-ului pe poziția de coproducător este justificată prin faptul că a ajutat cu partea de imagini de arhivă care au ilustrat punctele de vedere ale celor intervievați. În prezent, Alexandru Stănescu continuă un doctorat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii cu o cercetare legată de istoria comunismului. //