Pe aceeași temă
Ultima carte ce poartă semnătura istoricului Lucian Boia este de mare actualitate, având în vedere pandemia de COVID-19 care pare a nu se mai sfârși. Oare după cel de-al doilea val, câte altele vor mai urma până la apariția vaccinului miraculos? Nu putem ști. Este bine că autoritățile, toate autoritățile, deja se pregătesc să ni-l administreze. Când, deja este o altă chestiune. Autoritățile trebuie să fie optimiste. Lucian Boia a redescoperit în propria bibliotecă unul dintre cele o sută de exemplare pe care parcimonioasa tipografie a Universității din București le-a publicat în anul 1985 (hârtia era prețioasă pentru a tipări în sute de mii de exemplare operele alese ale clanului Ceaușescu sau întreaga istoriografie propagandistică național-comunistă) și care se numea Probleme de geografie istorică. Lucian Boia trata raporturile dintre om și mediu, un domeniu de cercetare care la vremea respectivă era destul de nou în România. Reluarea acelor informații este un demers util. Materia dezastrelor este structurată în epidemii, cutremure de pământ, schimbări climaterice și transformări ale naturii de către acțiunea directă sau indirectă a omului. La care se adaugă considerații prezente, mult mai pesimiste decât eram obișnuiți la Lucian Boia.
Despre epidemii. Autorul menționează un studiu foarte interesant al lui Le Roy Ladurie, care era axat „pe ideea evoluției relativ izolate a civilizațiilor, fiecare avându-și fondul microbian specific, până la sfârșitul Evului Mediu și începutul epocii moderne, când s-a petrecut, treptat, fenomenul unificării lumii, inclusiv pe plan microbian. Procesul a fost însoțit de o serie de epidemii distrugătoare, până când, în cele din urmă, s-a ajuns la un echilibru mondial, constituindu-se un fel de piață comună microbiană”. Lucian Boia menționa evidența cu care ne confruntăm și noi, astăzi, și anume că zonele cu densitate umană scăzută sau lipsite de trafic comercial au fost mereu o barieră în calea răspândirii epidemiilor, în timp ce concentrările umane le-au favorizat. Așa a fost mereu, iar unele orașe din Evul Mediu au fost decimate substanțial, pierzând chiar și jumătate din populație. La nivelul epidemiilor, există două tendințe contradictorii - pe de o parte, vorbim despre marile progrese pe care le-a făcut medicina în ultimele decenii, dar, pe de altă parte, interdependența umană nu a fost niciodată la un nivel mai strâns. De altfel, pandemia de ebola din Africa de Vest a fost îndiguită pe plan local tocmai pentru că restul lumii nu avea raporturi comerciale sau umane prea strânse cu această zonă săracă a lumii, în timp ce cu totul altfel s-au întâmplat lucrurile cu R.P. Chineză. Dar probabil că în viitor vom afla mai multe informații despre originea și evoluția inițială a pandemiei.
Despre cutremure. Dacă epidemiile sau exploatarea necontrolată a Pământului, care determină schimbările climaterice, sunt „operele” umanității, măcar la acest nivel, al cutremurelor, omenirea le suportă fără a le determina. Geniul uman și-a spus și în acest punct cuvântul, căci societățile care s-au dezvoltat în anumite zone, unde incidența lor este foarte mare, au învățat să se adapteze, să trăiască cu această posibilitate devastatoare. La nivel istoric, cutremurul prezintă o societate într-un moment de criză în evoluția ei. Abandonăm gândul care ne dă târcoale - ce se va întâmpla în România în cazul unui nou cutremur major (cum au fost cele din 1940 și 1977) - pentru altă dată. Va fi un examen foarte dur, incomparabil mai dur decât actuala pandemie de gripă, tocmai pentru că sistemul sanitar va trebui să îngrijească un număr mare de pacienți în același timp, test pe care nu știm dacă îl vom trece.
Despre schimbările climaterice. Încălzirea globală este un subiect de o mare actualitate, contestată în anumite cercuri, transformat într-o adevărată ideologie (sau chiar religie) de alții. Unul dintre subiectele favorite ale producătorilor de la Hollywood (cu cele două versiuni - încălzire sau răcire globală). Cert este că umanitatea s-a adaptat încă de la bun început climei. Nici nu avea cum să nu o facă, având în vedere că epoca industrială a umanității durează de cel mult două secole, în timp ce în restul istoriei, omul a îndurat efectele climei, fără să poată interveni în vreun fel. În mai mult de 95% din istoria umanității, omul a fost un spectator pasiv al urgiilor naturii. Care era mecanismul ce a funcționat în nenumărate rânduri, afectând grav o societate sau alta? Dereglările climatice (ger, ploi etc.) provocau foamete, totul agravat și de funcționalitatea redusă a organelor publice, a transporturilor, iar pe acest fond se răspândeau epidemiile, facilitate și de deteriorarea biologică a unei populații subnutrite. Nu este greu de înțeles de ce omul s-a ambiționat în ultimele secole să supună cumva natura sau măcar să îi domolească efectele sale negative. „Supunerea naturii - sau, mai corect, utilizarea din ce în ce mai largă, mai deplină a posibilităților oferite de mediu - este, în fond, cheia explicării oricărui sistem de civilizație și a transformărilor sale succesive. Proces, în ansamblu, pozitiv, fiindcă numai astfel omul s-a desprins de animalitate și a ajuns treptat la gradul actual de civilizație.” Există și multă ipocrizie din partea ecologiștilor de extremă-stânga din Occident, care beneficiază de niște condiții de viață de vis (conferințe plătite, posturi universitare, cursuri aberante și complet inutile), pe care nu le-ar fi avut niciodată dacă generațiile anterioare nu s-ar fi luptat din răsputeri pentru a o îmblânzi (a o supune ni se pare o formulare mult exagerată) natura.
Acțiunea umană, care a avut consecințe pozitive pentru omenire (totuși, am ajuns la opt miliarde de oameni), a afectat negativ un echilibru foarte delicat și instabil. „Nu numai o zonă sau alta, dar Pământul întreg trebuie considerat ca un vast ecosistem. Factorii de poluare îl afectează în totalitatea sa și pot afecta, pe termen lung, destinul însuși al omenirii și al vieții în general”. Din păcate, chiar dacă unele state democratice încearcă să acționeze în sensul reducerii poluării, cele mai mari economii din lume, SUA și R.P. Chineză, sunt mult mai refractare. Poate doar după ce calamitatea politică (și nu naturală) numită Donald Trump va fi părăsit biroul de la Casa Albă și Statele Unite să revină asupra acestei abordări. Cartea lui Lucian Boia te pune serios pe gânduri, mai ales când auzi la știri cum se mai defrișează zilnic două-trei hectare de pădure în România. Pentru că nu este vorba numai de tăierea unor copaci care se dezvoltă în zeci și zeci de ani, ci de un întreg ciclu ecologic care este afectat. „Pădurea reprezintă principalul paravan care apără solul împotriva eroziunii provocate de vânt și ape. Ea fixează solul și în același timp regularizează regimul apelor, ferind zonele respective atât de secetă, cât și de manifestările anarhice ale cursurilor apelor.”
Și spațiul românesc a avut parte de toate aceste calamități, iar viitorul nu se anunță grozav, căci după 1947, minunatul cadru geografic al României a suferit de pe urma poluării industriale a regimului comunist, care ne-a lăsat o grea moștenire și în acest domeniu. Am avut cutremure devastatoare (totuși, nu la o frecvență atât de mare ca în alte locuri precum Japonia), epidemii (holeră, ciuma lui Caragea, tifosul exantematic care a ucis în refugiul din Moldova în perioada 1916-1918 zeci de mii de oameni, dacă nu chiar sute de mii). Defrișările sunt masive și incontestabile, iar deșertificarea va afecta (dacă nu cumva deja o face) sudul Munteniei, Bărăganul, sudul Moldovei, zone care peste cinci decenii vor avea o climă mediteraneeană și unde se va trece de la cultivarea cerealelor la cea a măslinilor și portocalelor. Să ne gândim de când nu am mai avut o iarnă precum cele din copilăriile noastre, o iarnă adevărată.
(Ridic privirea din laptop și aud strigătele de groază ale turcilor care au fost afectați de un alt cutremur important care s-a produs între Grecia și Turcia - deh, natura nu ține seamă de diferențele politice sau religioase între oameni.) //
Lucian Boia
Scurtă istorie a dezastrelor naturale. Epidemii, cutremure și dereglări climatice
Editura Humanitas, București, 2020, 144 pagini
