Ora exacta in paradis: 14.15 GMT

Clasicismul ministrului Farkas

Ciudat, cunoastem scorul: Anglia - Ungaria 3-6. Nu cunoastem, insa, nici azi, deznodamantul. Banuim doar ca intelegem astazi mult mai mult decat au inteles cei 70000 de alesi, asezati de noroc in tribune. Atunci, meciul a dat impresia unui meci. Un meci uluitor ca orice meci uluitor. Anglia a fost supusa primei invazii victorioase de la aparitia normanzilor la Hastings, in 1066, bla bla bla. Nimic mai placut si superficial decat banalitatea evenimentelor exceptionale. Catastrofa de pe Wembley a avut parte de istorici mai mari sau mai mici, dar n-a spart niciodata cercul locurilor comune grandioase: abolirea modelului de joc britanic (ba modelul e viu si astazi si da din cand in cand petreceri alaturi de bunul sau coleg de clasa, reumatismul faraonilor). Atunci, poate, aparitia clasicismului maghiar? Grosics, portarul Ungariei de aur si primul portar modern, a fost arestat de AVH (Securitatea, s-ar zice prin paralela cu Romania si din respect fata de maghiaritate) pentru ca avea gura la fel de mare in si in afara terenului. Puskas (Cel mare) a fost, si e si la 76 de ani, un geniu stradal. Istet, taios pe fraza ca pe dribling ("Tovarase ministru, va inmanez aceasta Cupa din partea echipei. Luati-o cat mai sunteti in functie!" - interventie in fata lui Mihaly Farkas, sef al Securitatii, 1953).

Toti 11 erau inapti de calm si proportie. Nici o sansa de clasicism. Ungaria de Aur a jucat cu fluenta unei echipe milenare, dar nu era de fapt decat o echipa recenta. In 1950 trupa era fixata: un geniu - Puskas, doua sub genii - Hidegkuti si Kocsis, grupul semizeilor - Czibor, Budai, Bozsik. In spate, Lorant, Buzanszki, Zakarias, Lantos, muritori cu totul si cu totul nemuritori, macar pentru ca au avut curajul nebun sa fie prima aparare care ataca. In poarta Grosics, un om complicat si un portar indescifrabil (primul portar care a absorbit in fisa postului functia de ultim fundas). Toti la un loc, au facut unul din grupurile in care umanitatea se prezinta in formula aproape utopica a uniunii desavarsite. O echipa pur si simplu perfecta. O capodopera care a murit, ca orice minune, inca tanara. Ungaria de aur a jucat doar 4 ani (1950-1954) si, deci, nu avea cum sa intemeieze un clasicism. Clasic a fost doar Farkas, ministrul, in toata siguranta lui de demnitar. Echipa de aur facuse insa pasul inainte care a lansat si ministrul, si ipoteza clasicismului intr-un enorm off-side istoric. Inainte si dupa Ungaria de aur n-a fost nici varsta fierului, nici varsta bronzului. Echipa a aparut aproape irational, desi nu fara cauze. Dar tot ce tine de maretia acestei echipe e mai degraba atipic la modul eroic si duce pe doua cai, care nu se deosebesc intotdeauna, spre glorie si spre drama. Meciul din 25 noiembrie 1953, meciul care a inceput acum 50 de ani, seamana teribil cu 90 de minute de glorie. Cele mai glorioase 90 de minute care au curs vreodata pe un stadion. Tot ceea ce a facut posibile aceste minute si tot ce a urmat dupa ele e insa drama pura.

Paine cu untura - secretul telepatiei

Puskas si Bozsik au devenit gemeni indata dupa ce s-au debarasat de lipsa de spatiu a prizonieratului prenatal. La trei ani pot fi vazuti lovind prima minge de carpa, in cartierul Kispest, felioara de Europa Centrala, molcoma ca feliile de paine cu untura aduse in goana la marginea maidanului de surioara lui Puskas. Era 1930. Puskas si Bozsik raman coechipieri si joaca intr-un tandem telepatic pana in 1956. Acolo e malul. Ultimul mal. Surprinsa de Revolutia Ungara la Viena, telepatia se descarca si tandemul incepe sa gandeasca. Puskas pleaca de la Viena spre Madrid unde renaste, la 30 de ani din propria burta (nervi, frustrare, bulimie, 18 kg in plus) si face cu Real o a doua cariera miracol. Bozsik se intoarce in Kispest. Dar Kispest devenise Honved Budapesta. Comunistii maghiari au inceput devreme sa defriseze istoria si Kispest, clubul asezat si mustacios al meseriaselor si calfelor, e obligat sa intre la stapan. Kispest devine Honved, clubul armatei. Suntem in noiembrie '56. Revolutia ungara cade, strivita de tancurile sovietice. Intre senile piere si marea echipa a Ungariei. Puskas e la Real si se intelege cu Santiago Bernabeu in acea limba necunoscuta care face legatura intre maghiara si spaniola. Czibor si Kocsis sunt primiti de CF Barcelona. Ceasul astral al fotbalului maghiar bate ultima oara, asupra unei lumi care a visat, a nascut un fenomen sportiv tulburator si s-a inecat sub o clisa de sange in Piata Pettofy. In jur, de felinare atarnau cadavre de agenti AVH, linsati, spanzurati cu capul in jos si impodobiti cu state de plata prinse de rever (ultimul salariu = 20 de lefuri de muncitor in Kispest). La balcon flutura drapelul comunist. Soldati rusi ara cu tancurile. In urma nu rasare nimic. Ungaria se retrage si duce cu ea, din an in an mai mare, singura amintire imbatatoare a acestor vremuri intunecate: Echipa de aur, Puskas, meciul de pe Wembley.

Multimile

Misterul Echipei de aur e provocator. Cum s-a putut naste una din cele mai mari echipe ale tuturor timpurilor intr-o tara mica si in vremuri de un arbitrar brutal? Imediat 3-6 pe Wembley, crezand ca meciul s-a incheiat, stanga vest europeana si-a inchipuit ca are, in sfarsit, dovada: comunismul e cel mai bun organizator, comunismul produce cel mai bun sport. Explicatia cartitelor staliniste din presa vest europeana e nemaipomenit de stupida. Fotbalul maghiar a fost nationalizat in 1948. Kispest a devenit Honved. Ferencvaros a ramas, dar a fost la un pas de desfiintare, ca pedeapsa pentru trecutul ei de masa, nationalist si antisemit. MTK, clubul evreimii liberale din Budapesta, e pus la dispozitia AVH si devine astfel tema de batjocura nationala. Din 1948 pana in 1950, nimeni nu avea cum sa inventeze cea mai mare echipa a lumii, nici macar Stalin, omul care n-a inventat fotbalul, dar urma sa il inventeze negresit, in vreo editie viitoare a manualelor de istorie. Si atunci? Echipa de aur vine, desigur, de undeva, dar cine o cauta intre prefabricatele comunismului o cauta degeaba. Adevarat, Gusztav Sebes, antrenorul care nu s-a certat cu nici un jucator, parintele echipei, ministrul adjunct al Sporturilor, presedinte al Comitetului Olimpic Ungar, fost agitator sindical la uzinele Renault din Paris, a fost un bun comunist. Sebes a fost insa doar parintele sau mai degraba unchiul (Guszti Bacsi) nu secretarul general al echipei.

Nici un miracol n-a avut pana acum secretar general. Fotbalul din capul lui Sebes si echipa care l-a jucat mai bine decat a visat vreodata antrenorul ei au fost copiii unei metamorfoze istorice. Tot ce era activ si nerezolvat in sufletul maghiar, tot ceea ce ar fi putut fi dar n-a fost, toate aspiratiile acestei natiuni mereu prea mica pentru propriile fantasme, toata dorinta unei culturi dresata temeinic dupa canon occidental si niciodata chemata la rampa, toata revolta adunata de vioara a doua dupa un mare concert pentru vioara s-au varsat in fotbal. De fapt, in sport, caci Ungaria domina in aceeasi perioada la polo, scrima si echitatie. Olimpiada de la Helsinki se termina in 1952 cu un soc: Ungaria in pozitia a treia, dupa Statele Unite si URSS! Kispest si Csepel, cartierele nevoiasilor freamata, incepand de la mijlocul anilor '30, de copii care inghit odata cu feliile de paine cu untura, visul unei mari izbanzi, ideea ca ungurii au dreptul la o victorie, iar providenta le e datoare cu una. Fotbalul, imprumutat din Austria, de unde venise si sceneta imperiala a statului dualist, a devenit jocul in care pretentia maghiara s-a putut, in sfarsit, implini.

Apoi, imediat dupa 1945, odata cu ocupatia sovietica, sub acest vehicol simbolic in defintiv bland se aseaza o bomba de mare putere: fotbalul ca mijloc unic de afirmare a unei identitati negata de noul regim. De aici multimile: 100.000 in centrul Budapestei pentru a-i primi pe campionii olimpici in 1952. Peste inca un an, nimeni nu mai ramane in casa la Hegyesalom, primul oras maghiar la granita cu Austria. Trenul e oprit de multimi la Gyor, Komarom si Tatabanya. 250.000 de oameni asteapta in si peste gara Keleti, la Budapesta, echipa care se intoarce de la Londra. Chiar si in 1956, cand Echipa de aur e deja un aliaj semipretios, 300.000 de oameni ies in strada dupa victoria de la Moscova: 1-0 cu URSS. Era marele adio. Peste mai putin de 30 de zile rusii joaca returul in afara oricarui regulament si aduc o echipa nelimitata, sprijinita de blindate. Visul maghiarilor se muta din fotbal. Dupa echipa de aur urmeaza tacerea. Fotbalul maghiar coboara. Pana in anonimatul deplin.

Insa in acea dupa-amiaza de 25 noiembrie 1953, Ungaria lui Puskas a lovit prima minge pe Wembley cu gandul la fotbal. Mai precis la redefinirea prezentului. Anglia era institutia fixa, monumentul necontestat si august, dogmatic si ridicol in convingerile despre propria eternitate. Totul s-a desirat in mai putin de 30 de minute. Ungaria a jucat primul meci de structura moderna si tot ce nu era asa s-a prabusit. O singura mutare a distrus aproape 100 de ani de fotbal englez. Ungurii au jucat, pur si simplu, 4-2-4. Un sistem nemaiauzit, inventat de Bela Guttman, unul din veteranii generatiei de antrenori de la care Sebes a invatat fotbal pe paine cu untura. Guttman a plecat prin '52 la Sao Paolo si asa a descoperit Brazilia sistemul de joc pe care il recita si azi. Dar mutarea cheie a acestui 4-2-4 ininteligibil pentru englezi a fost "varful ascuns". Nandor Hidegkuti, cu 9 pe tricou, ca orice varf traditional, s-a asezat undeva la 20-25 de metri si a jucat din adancime toate fazele ofensive. Dezastrul s-a dezlantuit dupa 70 de secunde, cand "Nandi" a venit din adancime pe un culoar liber ca o sosea africana si nu s-a mai oprit pana in poarta. In urmatoarele 89 de minute Hidegkuti, ascuns in spatele varfurilor, a dat defensivei engleze o stare de ebrietate totala. Celelalte 5 goluri au venit cand si cum si-au dorit ungurii. Billy Wright si Sir Stanley Matthews au povestit smerit, pana la adanci batranete cum s-au intalnit nu departe de centrul Londrei, in cartierul Wembley, cu o delegatie de extraterestri. Englezii fiind englezi au hotarat eroic sa nu schimbe nimic si in retur, la Budapesta, au dat de niste extraterestri si mai jucausi (adica, 7-1). Dar Anglia nu era o victima singulara.

Italienii tin minte si azi un anume meci pe care nu vor sa il analizeze. Meciul de inaugurare pe Stadio Olimpico, la Roma: Italia-Ungaria 0-3. Si ar mai fi. Brazilia-Ungaria 2-4. Uruguay-Ungaria 2-4. Nici un meci pierdut intre 1950 si 1954. Un singur meci pierdut intre 1950-1956. Unul singur. Finala Cupei Mondiale. 2-3 dupa 2-0, cu Germania. Subiectul celei mai bune carti de sport si psihologie care nu s-a scris inca.
Finala cu Germania fost prima finala precedata de o umilinta. In grupe: Germania-Ungaria 3-8. A fost si prima finala in care campioana mondiala era dinainte cunoscuta: Ungaria, de departe cea mai buna echipa a lumii. Ceea ce inseamna ca victoria germanilor nu poate fi povestita. Ea poate fi doar refuzata (cazul maghiarilor din toata lumea) sau acceptata de cinici ca lectie despre sensul secret al vietii (care nu ocroteste talentul decat dupa decesul posesorului). Finala a reasezat de fapt la locul lor doua natiuni care se razgandisera: nemtii au revenit, adica, la birocratia lor eroica iar ungurii s-au intors la mitul izbanzii viitoare, mit vecin de palier cu resentimentul. Finala a contat totusi prea putin. Marele meci se jucase - repet - la Londra in ziua de 25 noiembrie 1953. Ce serviciu ne-a facut meciul acela... Ce introducere in filozofia istoriei. Priviti! Nu e ciudat? Un masacru desavarsit la care toata lumea s-a simtit atat de bine. 70.000 de englezi au aplaudat cu emotie executia celor 11 englezi din teren. Englezii din teren au strans cu caldura mana calailor.

Calaii si-au intampinat victimele cu un zambet cald si le-au impuiat capul pana in ultima clipa cu noul lor sistem filozofic. Au trecut 50 de ani. Puskas s-a intors la Budapesta. O data la doi ani, pe 25 noiembrie, tine casa deschisa pentru supravietuitorii nationalei engleze. In celalalt an merge el la supravietuitori, intr-o tara care n-a terminat de aplaudat. Catastrofa de pe Wembley n-a ranit pe nimeni pentru ca a fost un Titanic fals. Un Titanic invers. Nava, monumentala si luxoasa, nu a coborat ci s-a ridicat la suprafata. Toata lumea a iesit bine, pentru ca a stat atunci, fara sa stie, intr-un ceas si jumatate de gratie. Unul din momentele in care istoria creeaza si ne duce spre faptele cu care ne inghesuim apoi la poarta raiului. Acolo unde timpul sta si e intotdeauna 14:15 GMT.