Pe aceeași temă
Pachinko este al doilea roman al scriitoarei americane Min Jin Lee, născută la Seul în 1968, deci de origine coreeană. Romanul a fost nominalizat la National Book Award for Fiction şi la Dayton Literary Peace Prize, de asemenea se află pe lista publicaţiei The New York Times a celor mai bune 10 cărţi ale anului 2017 şi a câştigat Medici Book Club Prize. Best-seller incontestabil, Pachinko este tradus recent de Cristina Nan pentru Editura Nemira.
Ce înseamnă „pachinko“? Este un joc mecanic japonez, foarte popular, prin care se câştigă (sau se pierd) bani. Majoritatea saloanelor de pachinko din Japonia sunt deţinute de coreeni, aflaţi chiar şi la a patra generaţie de imigranţi. Romanul debutează în oraşul coreean Gohyang, în anul 1910, anul în care Coreea este anexată de către Japonia, şi se termină în 1989, la Tokyo, după ce a făcut un detur şi prin New York. Majoritatea personajelor sunt coreeni care trăiesc în Japonia, deşi sunt văzuţi foarte prost şi nu au statut de cetăţeni japonezi cu drepturi depline. La împlinirea vârstei de paisprezece ani, orice coreean – născut în Japonia-, atunci când i se întocmesc actele de identitate, trebuie să se lase amprentat şi obţine un paşaport sud-coreean.
Min Jin Lee nu îşi propune în romanul Pachinko să scrie un roman istoric sau politic, nu vom găsi în cartea ei detalii despre cum, la începutul secolului XX, Coreea a ieşit de sub sfera de influenţă a Chinei pentru a intra sub aceea a Japoniei şi nici felul în care, după Al Doilea Război Mondial, armatele URSS şi ale SUA şi-au împărţit peninsula coreeană în două state, respectiv Coreea de Nord şi Coreea de Sud.
Scriitoarea este preocupată să redea istoria personală a unei familii, evoluţia ei pe parcursul mai multor generaţii. Membrii acesteia nu sunt eroi naţionali, nu fac nimic ieşit din comun pentru ţara lor de origine, dar sunt profund marcaţi de evenimentele istorice pe care le e dat să le trăiască. Prima frază a romanului este „Istoria ne-a dezamăgit dar nu contează“, anunţând o dorinţă şi o capacitate de rezistenţă dincolo de drame dificil de descris.
La începutul secolului XX, într-un orăşel de pescari, tânăra Sunja o ajută pe mama ei la întreţinerea unui mic han, muncind fizic din greu şi neimaginându-şi cum ar fi să meargă la şcoală. Un bărbat îmbrăcat mereu în costum, Hansu, pune ochii pe Sunja şi între ei se înfiripă o idilă ascunsă în urma căreia Sunja rămâne însărcinată. Ea află că bărbatul are deja o soţie şi trei copii în Japonia şi că nu poate să îi ofere decât o viaţă materială mai bună. Sunja refuză şi are norocul să fie luată în căsătorie de Baek Isak, preot protestant poposit la han, aflat în drum spre fratele şi cumnata lui, Yoseb şi Kyunghee, care trăiesc în Osaka. Baek Isak suferă de tuberculoză, e un miracol că a supravieţuit călătoriei dinspre Europa, şi e salvat de îngrijirile Sunjei şi ale mamei ei. După ce se pune pe picioare, el se însoară cu Sunja, fericit să poată da un nume copilului care urmează să se nască, şi astfel pleacă amândoi spre Osaka.
Din copilăria mizeră a Sunjei, rămasă prematur fără tatăl pe care-l iubise foarte mult, şi până la viaţa de femeie măritată, în Osaka, unde i se va naşte şi un copil făcut cu Isak, e un drum lung. Dar şi mai lung este drumul vieţii ei, de la adolescenta cu un defect fizic, bot-de-iepure, asemenea tatălui ei, dar modestă şi harnică, până la bătrâneţea în care ajunge să rememoreze vieţile dragi pierdute pe parcurs: a lui Isak, soţul cel iubitor, a lui Noa, primul ei copil, a cumnatului Yoseb, care are grijă de copiii ei după moartea lui Isak, a lui Yumi, soţia lui Mozasu, al doilea fiu al Sunjiei, a Hanei, fata lui Etsuko, iubita lui Mozasu de după moartea lui Yumi.
Sunja este figura centrală a romanului, întruchipând bunătatea, blândeţea, hărnicia şi puterea de a se sacrifica a femeilor coreence. (Una dintre eroinele romanului spune că destinul femeilor este suferinţa.) Sunja are parte de suferinţă din plin, dar ştie şi să se bucure de ceea ce i se oferă, de dragoste adică.
Fiii ei sunt diferiţi, aşa cum au şi taţi diferiţi. Noa este foarte pasionat de studiu, intră la facultate, ajunge să citească în original literatură engleză clasică, dar, după ce constată că familia iubitei lui japoneze din studenţie nu l-ar accepta din cauza originii sale coreene, o părăseşte pe aceasta. Aflând că studiile îi erau plătite de tatăl său natural, Hansu, abandonează facultatea şi se retrage într-un oraş neştiut decât de el, încercând să treacă drept japonez. Se însoară cu o japoneză care nu bănuieşte originea sa şi, deşi-i trimite bani mamei sale, refuză orice contact cu oricare membru al familiei sale, nespunându-le nimic despre viaţa alături de soţia şi copiii săi. După ani de zile, fiind găsit de Hansu şi de Sunja, el va comite un gest extrem.
Spre deosebire de el, fratelui său vitreg Mozasu nu-i place şcoala, devenind patron de săli de pachinko. Are un copil cu Yumi, Solomon, dar Yumi va muri prematur şi locul ei va fi luat de Etsuko, japoneză repudiată de soţul şi copiii ei.
Solomon este, la a treia generație, un coreean care va studia la Columbia University şi se va întoarce în Japonia, ca să lucreze pentru o bancă englezească. Iubita lui, Phoebe, e o americancă de origine coreeană, complet americanizată însă, care se va simţi foarte neconfortabil în Japonia.
Indiferent de generaţia din care fac parte, toate aceste personaje au aceeaşi problemă: cum să accepte faptul că japonezii îi consideră inferiori, faptul că nu sunt admişi în anumite posturi, că sunt respinşi în anumite relaţii şi prost văzuţi în general. Paşaportul lor e sud-coreean, dar ei simt prea puţine legături cu ţara-mamă şi sunt permanent răniţi de a fi trataţi atât de prost de ţara adoptivă, în care de altfel s-au născut, după generaţia Sunjei. Această problemă a identităţii e cu atât mai dureroasă pentru Noa şi nepotul lui, Solomon, care, ajungând să fie foarte educaţi, constată că sunt discriminaţi pentru originea lor. Şi în ciuda faptului că s-au născut pe pământ japonez şi că vorbesc perfect japoneza, ceea ce nu era cazul părinţilor lor. Singurul care e mai ferit de aceste răni este Mozasu, care va avea bani, ca patron de săli de pachinko, plătind însă siguranţa materială cu lipsa totală de prestigiu social: cei ca el sunt numiţi „yakuza“, termen japonez pentru mafiot. Va fi aceasta şi soarta lui Solomon, fiul lui care a învăţat în America, la o universitate de elită?
Stilul scriitoarei este foarte simplu, frazele sunt scurte, ca şi replicile personajelor. Cuvinte specifice, din limba coreeană sau din cea japoneză, sunt introduse pentru a colora atmosfera. Avem un roman familial în care apar de fapt zeci de personaje, cele mai multe secundare, şi care se întinde pe optzeci de ani, dar naraţiunea nu e făcută din descrieri ample, ci dintr-o metodă care seamănă cu pointilismul specific picturii: sunt juxtapuse notaţii scurte ale unor gesturi sau atitudini, iar din tabloul de ansamblu cititorul are, pe de o parte, imaginea generală a vieţii cotidiene a personajelor, pe de altă parte, are tabloul trăirilor lor sufleteşti. Acestea din urmă nu sunt, deci, prezentate ca într-un roman european, nu avem deloc analiză psihologică, nu avem din partea eroilor nici declaraţii puternice, avem trăiri mai degrabă refulate, care se ghicesc dincolo de gesturi.
Abia după jumătatea romanului există o numire directă a problemei identitare, care e miza însăşi a naraţiunii. Aflând cu ce se ocupă tatăl său natural, considerat a fi un „yakuza“, Noa se revoltă: „O mamă nesăbuită şi un tată infractor! Sunt blestemat! (...) Tu mi-ai distrus viaţa! Nu mai sunt eu însumi...“. Fratele său, Mozasu, este însă resemnat: „Ţara asta nu o să se schimbe. Coreenii ca mine nu or să plece. Unde să ne ducem? Dar nici coreenii de acasă nu se vor schimba. La Seul, oamenii ca mine sunt numiţi «bastarzi japonezi», în timp ce în Japonia rămân un alt coreean murdar, oricâţi bani aş câștiga sau oricât de amabil aş fi. Aşa că ce naiba contează? Toţi cei care s-au întors în Nord mor de foame sau de frică“. În fine, există şi japonezi precum Kazu care, în 1989, încearcă să îl consoleze pe Solomon: „Sunt japonez, dar nu sunt prost. Am trăit multă vreme în America şi în Europa. E o nebunie ce le-au făcut japonezii coreenilor şi chinezilor care s-au născut aici. Ar trebui să faceţi revoluţie. Voi nu protestaţi îndeajuns“.
Stigmatul originii rămâne, deci, aducând cu el o poveste a ruşinii sau a unei revolte înnăbuşite: „În Japonia eşti fie un coreean bogat, fie unul sărac, iar dacă eşti bogat, undeva în umbra ta trebuie să se afle o sală de pachinko“.
Dincolo de specificităţi ale istoriei asiatice, cititorul va simţi empatie pentru personajele din Pachinko, dat fiind că drama vieţii lor este aceea a exilaţilor, a celor care îşi pierd ţara-mamă fără să se poată integra pe deplin într-o ţară adoptivă. Este chiar o dramă a contemporaneităţii, a celor numiţi migranţi, iar fenomenul discriminării este şi el unul universal. Scriitoarea Min Jin Lee se află, pentru romanul Pachinko, în topurile celor mai bune romane din 2017, topuri realizate de BBC, US Today, New York Public Library. Documentându-se despre poveşti de acest gen, ea a creat o adevărată saga, dând viaţă unor personaje foarte emoţionante. //
