Oseminte vs. Operă

De la sfinți și regi până la eroi ai istoriei sau artiști celebri, reperele modelatoare ale umanității beneficiază de o veritabilă „posteritate sepulcrală“, pe măsura anvergurii lor.

Oseminte deshumate, reînhumate, revendicate; morminte venerate sau profanate compun veritabile istorii post mortem ale oamenilor deosebiți, ceea ce în fond exprimă forța liantului spiritual între viață și moarte.

Dovada faptului că ne aflăm încă într-o de­rută gravă a ierarhiei de valori este și re­centa manifestare dedicată celor 137 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, desfășurată pe 19 februarie, în plin centrul Capitalei, la Cinema Scala, în prezența unui public numeros. Pentru mulți dintre cei dornici să asiste la o binevenită re­flecție despre „Părintele sculpturii mo­derne“ (cum scria pe afiș), incertul spec­tacol nu a făcut altceva decât să pună sare pe o rană deschisă: incapacitatea societății noastre de a gestiona corespunzător me­moria marilor creatori. Respectiv, patri­moniul.

Dincolo de toată stima pentru d-l Laurian Stănchescu, eroicul sus­ținător al repatrierii ose­min­telor lui Brâncuși la Hobița, și cu tot respectul pentru sincera devoțiune cu care pledează de mai mulți ani pentru restaurarea veritabilei case me­moriale, aflate într-o inadmisibilă pa­ra­gină, trebuie să spun că spectacolul oma­gial pe care l-a girat a oferit o mostră de derapaj encomiastic dintr-o specie (de că­min cultural) pe care o credeam dis­pă­rută... Cu atât mai mult cu cât, de-a lun­gul celor două ore în care organizatorii și invitații lor ne-au plictisit cu vorbe sfo­ră­i­toare și gratulări (reciproce) exagerate, au lipsit total tocmai referirile la calitățile de artist „revoluționar“ ale marelui gorjan, ca și persoanele competente care le-ar fi putut face. În schimb, tema hiperbolizată al repatrierii osemintelor (pentru a în­de­plini ultima dorință a artistului) a creat terenul propice unui lamento naționalist prăfuit, moderat de d-na Claudia Motea, o româncă atât de măcinată de dorul de țară încât, după numai 12 ani de la emigrare, s-a prezentat insistent compatrioților săi drept „actriță canadiană de origine ro­mână“. Și astfel, pe parcursul show-ului, Brâncuși a devenit, mine de rien, simplul pretext pentru o serie de improvizații la­mentabile, sub lozinca obsesivă: fii mân­dru că ești român! OK, s-ar putea spune, în fond nimeni nu e perfect, să fim în­țelegători și toleranți. Fiecare cu sen­si­bi­litatea sa. Așa este. Numai că îndoielnicul eveniment omagial din care un tânăr nu avea absolut nimic de învățat despre Brân­cuși a fost legitimat de reprezentanți de vază ai vieții publice și instituționale, în frunte cu însuși președintele Academiei Ro­mâne, Ionel Haiduc, și cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, părintele Constantin Stoica, alături de care au... figurat, într-un fel de ghiveci al neadecvării, ministrul pen­tru Diaspora, Cristian David, ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu, soprana Fe­licia Filip (în rol de Maria Tănase), re­gi­zorul Geo Saizescu (autoelogiindu-se la primirea unei diplome gata înrămate, ve­nite de peste ocean), dar și trupa K1, care, la final, ne-a obligat pe toți cei din sală să ne declarăm mândri de a fi români... pe seama lui Brâncuși! Îndemn greu de ur­mat, evident, în fața unei asemenea lipse de discernământ agreate la nivel înalt!

Comicul involuntar al multor mo­mente din cadrul susmenționatei manifestări nu anulează, de­si­gur, importanța în sine a locului de veci în cazul marilor per­so­nalități, a cărui încărcătură simbolică e de necontestat. De la sfinți și regi până la eroi ai istoriei sau artiști celebri, reperele modelatoare ale umanității beneficiază de o veritabilă „posteritate sepulcrală“, pe mă­sura anvergurii lor. Oseminte des­hu­mate, reînhumate, revendicate; morminte venerate sau profanate compun veritabile istorii post mortem ale oamenilor deo­se­biți, ceea ce în fond exprimă forța lian­tului spiritual între viață și moarte. Într-o asemenea tipologie, un loc bine definit îl ocupă personalitățile de mare notoritate (sau popularitate) care își dorm somnul de veci, din varii motive, în alte spații de­cât cele natale. Iar Parisul devine în acest sens emblematic, căci în renumitele sale ci­mitire își au sălaș rămășițele pământești ale multor... alogeni. Este, bunăoară, do­cu­mentat faptul că, în Cimitirul Père La­chaise, mormântul lui Chopin, ca și cel al lui Jim Morisson se află permanent sub maldăre de flori, aduse de pelerinii care le vizitează anual, cu miile. Așa cum mor­minte celebre au acolo și Maria Callas, Os­car Wilde, Isadora Duncan sau Enescu! La fel, în pitorescul Montmartre, își doarme somnul etern nici mai mult, nici mai puțin decât un poeta vates german, Hein­rich Heine, așa cum se întâmplă, de altfel, și cu rusul Nijinsky sau egipteanca de adop­ție franceză Dalida – legende trans­naționale. În fine, la Montparnasse, mor­mântul lui Brâncuși se integrează unei ple­iade multinaționale, între care se numără Samuel Beckett, Man Ray, Cioran sau Cas­toriadis. Iar exemplele pot continua.

Teoretic, oricare dintre țările de origine ale personalităților enumerate mai sus (Po­lonia, Anglia, Grecia, Germania, Rusia etc.) ar avea oricând căderea să demareze pro­ceduri de repatriere a osemintelor „na­ționale“. De ce nu au făcut-o sau de ce asemenea demersuri sunt foarte rare în țări stabilizate cultural? Pentru că ose­mintele, oricât de „sfinte pentru sufletul neamului“, reprezintă doar o fațetă a pos­terității unui mare om, iar grija excesivă față de soarta acestora nu face doi bani, dacă nu este acompaniată de conș­tien­ti­zarea valorii și administrare riguroasă a operei celui invocat în discursuri preten­țioase. Patriotismul autentic se manifestă în acte culturale de conținut, iar la acest ca­pitol societatea românească actuală este profund deficitară.

Cazul Brâncuși este, din păcate, pa­ra­dig­matic. Șansa ca fondatorul sculpturii mo­derne și unul dintre cei mai cotați artiști pe plan mondial să fie de prin părțile noas­tre nu ne influențează prea mult nici gus­tul, nici opțiunile. Subiect a numeroase con­troverse sau chiar litigii, de două decenii încoace, Brâncuși nu beneficiază încă în România de un muzeu în ade­vă­ratul sens al cuvântului, care să facă ac­cesibile în mod coerent, unui public cât mai larg, operele (oricum puține!) aflate încă în țară și unde, eventual, periodic să fie aduse în vizită și cele de pe alte me­leaguri. Dar ce spun?! În Capitală, Brân­cuși ar trebui să dea numele unui așe­zământ al artei moderne, iar la Hobița unui memorial activ, în spiritul celui de la Ipotești, de pildă. Mult așteptatul Pavilion Brâncuși din cadrul Muzeului de Artă din Craiova va face (când va fi gata) un mic pas înainte, dar nu va putea suplini ne­glijența patentă cu care statul tratează chestiunea reparației pe care i-o datorează marelui artist, după ce, în anii ‘50, refuza să-i accepte inestimabila donație (căci se­siunile de vorbe ale Academiei actuale nu compensează epocala gafă). Sub umbrela nepăsării autorităților, deci, lucrări brân­cușiene mai puțin cunoscute au continuat, de-a lungul anilor, să se „evapore“, iar dreptul de preempțiune în diverse situații cheie a fost practic ignorat. Iar dacă sta­tul, așa cum susține, nu are într-adevăr mijloacele de a face față unei asemenea mize, ce pândesc marii noștri bogătași? Mult așteptații noștri mecena? Să ne gân­dim, de pildă, ce ar reprezenta efectiv un procent cumulat din două-trei averi de sute de milioane, destinat construirii în par­teneriat public-privat a unui Muzeu Brâncuși de talie europeană. Sau achi­zi­ționării, de pe piața internațională de ar­tă, a unei capodopere care să consolideze în mod concret edificiul patrimoniului național. O sumă derizorie, în raport cu ri­sipa în scopuri mult mai puțin nobile!

Discrepanța între vorbe și fapte este însă, la noi, o problemă de fond, moștenită în mare mă­sură din duplicitatea dis­cur­sului comunist. Ne mulțumim cu formulări impozante despre „poetul ne­pereche“, dar casa natală din Botoșani stă să se dărâme (așa cum comuniștii puneau fără jenă la index părți vitale din opera mult invocatului „Luceafăr“). Ne lăudăm cu tradiția creștină bimilenară, dar lăsăm în paragină bisericile în cretă de la Ba­sa­rabi, de secol IX, una dintre mărturiile impresionante ale acestei ascendențe. În loc să facem din Cimitirul Bellu un Père Lachaise al Bucureștilor, lăsăm morminte centenare agresate de parveniții care înalță, în locul lor, cavouri ieșite din scara bunului simț. Invocăm trecutul național glorios, dar băgăm sub covor descoperirea ruinelor Academiei Sf. Sava. Arborăm tri­colorul la balcoane (extrem de receptivi la manipulările media), dar lăsăm osemintele elitelor decimate la Aiud sau Sighet ne­identificate și neînmormântate după cu­viință. Sigur că persoana I plural poate avea aerul unei judecăți sumare, dar cred în același timp că suntem cu toții răs­punzători, într-un fel sau altul, de dis­funcțiile grave care, într-o societate con­știentă, ar trebui să fie în mod pro­gramatic corectate.

Pentru acuratețe, voi încheia cu două (con­tra)exemple, care demonstrează că se poa­te trece de la vorbe la fapte cu succes, in­diferent de situația osemintelor: pe de o par­te, Festivalul Enescu, pe de alta, Me­morialul Sighet. Două modalități inte­ligente de a afirma demnitatea națională, astfel încât mândria de a fi român să de­vină o sintagmă cu acoperire. //