Pe aceeași temă
Cine încearca sa faca pasul înainte si se trezeste rasturnat, pe jos, într-o balta de sange, fara explicatii si amintiri, trebuie sa accepte ca n-a vazut zidul. Cine încearca de trei ori si afla, tot de trei ori, ca n-a vazut zidul are o problema. Dupa 1-9, cumulat, acasa, cu Real, Lyon si Sevilla, Steaua are o problema.
Vraiste la circ
Prezentul spune, mai întai, ca avem fotbal de (maximum) Cupa UEFA, si anume de nivelul superior al jumatatii inferioare a tabloului. Cum s-ar zice, imediat sub linie. Or, Cupa UEFA e din ce în ce mai clar o divizie europeana secunda, din ce în ce mai secunda, un colector de resturi si utilaje rejectate de Liga Campionilor. Tot ce n-a încaput sau a fost sleit de turatia dominanta a Ligii a curs sau a ramas în vasul colector al Cupei UEFA. E greu de admis, dar fotbalul Cupei UEFA e spectaculos de prost. Spectaculos, tocmai prin gradul de risc si aventura pe care îl înteteste, în general, incompetenta: erori defensive, instructie deficitara, disciplina sporadica. Fireste, într-un fotbal de asemenea neglijenta profesionala, se marcheaza mult, se încaseaza la fel, iar diferenta între atacul de mare clasa si tembelismul defensiv e aproape nula. Revenirile extraordinare, rasturnarile de scor si handicapurile surmontate sunt un fapt aproape obisnuit, în fiecare noua runda de Cupa UEFA. Oricat de dramatice, asemenea cutremure nu spun decat ca zona e subreda. Intr-o competitie care foieste de cluburi si jucatori de mare noutate, doar doua echipe reusesc sa joace cursiv si constant un fotbal de autoritate si amandoua sunt favorite dezechilibrat de nete la locurile din finala: Werder Bremen si FC Sevilla. Restul, cu posibila exceptie a lui Espanyol, sunt prezente indiferente si intersanjabile, într-o pasta amestecata care nu mai îngaduie diferente si ierarhii. Steaua si Fenerbahce, Livorno si Alkamaar, Bayer Leverkusen si Newcastle pot desena stiluri distincte, dar îsi sunt echivalente si colege, în lipsa de nivel. Interactiunea acestor echipe e, deseori, spectaculoasa si, în acelasi timp, complet neinteresanta: meciurile de Cupa UEFA permit orice si tocmai acest exces de instabilitate le face plicticoase. Nici la circ nu poti merge stiind ca spectacolul se poate termina oricum: cu un numar reusit de dresura, cu disparitia dresorului între falcile leului, cu un incendiu, cu aparitia politiei, cu inundatie sau cu o greva a animalelor. E palpitant, dar e prea mult. Lipseste profesionismul care promite exact ce scrie pe afis: un spectacol protejat si limitat de competenta.
Ajax , Steaua cazatoare
Prin urmare, succesul în Cupa UEFA nu e o garantie, în vreme ce insuccesul e. Pentru a marca ceva cu adevarat durabil, succesul trebuie sa fie total. Cupa UEFA are un singur laureat. Revelatiile si promisiunile nu primesc nimic. Pana si o semifinala e prea putin. Experienta grotesca a Stelei în faimosul act sinucigas de la Middlesbrough a spus ce era de spus despre o semifinala care lasa în urma doar negatii: împreuna si separat, Steaua si Middlesbrough au fost doua deziluzii. Steaua în semifinale, Middlesbrough, într-o finala pe care Sevilla a dominat-o, aproape fara sa se aprinda. Cupa UEFA se castiga, nu se viziteaza. Cine vrea mai sus are o singura sansa: trofeul. Cine ramane dedesubt, de la locul doi în jos, e practic declasat, mentinut pe puntea de jos. Sistemul e, desigur, nedrept si nedemocratic. El e rodul expansiunii brutale a Ligii Campionilor care a înghitit toata scena si a consumat toate resursele cluburilor mici, pentru a alimenta nevoia de personal a gigantilor. Formatul exclude mult mai mult decat e nevoie si a consfintit un elitism dur, care sanctioneaza nivelul de joc al unor sectoare care nu se limiteaza, în nici un chip, la estul Europei. Suferintele si umilinta înghitite cu hapuri mari de Ajax, la Bremen, 0-3 norocos, nu difera prea mult de corectiile aplicate Stelei la fiecare dintre meciurile cu adversari de mare nivel. Asta nu face din Steaua egala lui Ajax, ci arata, mai curand, cat a coborat Ajax, odata cu întreg ansamblul competitional olandez. In rest, deosebirea tine de trecut. Ajax are, înca, memoria activa a performantei. Sistemul olandez e avariat de exportul instantaneu de jucatori, dar nu incapabil de productie. Steaua si, în ansamblu, fotbalul românesc de club au în spate doar iluzia bine întretinuta a zidului european care a cazut, a fost depasit sau nici macar n-a existat. In spatele acestei aplecari spre visul cu ochii larg deschisi: pretentia demagogica a clasei patronale care detine cluburile pentru a circula prin ele multimi prinse în jocul de-a speranta. Cluburile noastre nu trebuie sa faca fotbal, ci sa pretexteze valva si sa dea panta gregara pe care poate urca, apoi, liderul. Fostul penal, noul magnat respectabil, viitorul politician imun la ancheta si ferit de puscarie.
