Pe aceeași temă
Decorul lui Dragoş Buhagiar îmbracă, precum o a doua cortină, scena mare, sugerând, în ambianţa vremurilor mai noi, ibseniana casă cu păpuşi. Dincoace de faţada simbolului împlinirii afişate, model diseminat oriunde, timpul şi oamenii sunt marcaţi de fantasmele tranziţiei cu alienantele şi fatalele ei „oportunităţi“ – previzibilă astfel, dezvăluirea din final se integrează conceptului plastic în consecinţă logică –, e piscina părăsită unde sălăşluiesc frunze moarte; încât distanţa dintre personajele dominate de propria condiţie le micşorează statura şi le augmentează fizic solitudinea.
Privite de la balcon, sunt fragile făpturi dintr-un alt univers, spectatorul din primele rânduri percepe însă mai acut starea de captivitate. Dublă perspectivă angajată în spectacolul Toţi fiii mei, pus în scenă de Ion Caramitru, a cărui premieră a inaugurat stagiunea Teatrului Naţional din Bucureşti. Inspirată de un caz real amplu comentat în presă, piesa lui Arthur Miller, scrisă în 1947, distinsă cu Premiul Criticii şi Premiul Tony pentru cea mai bună piesă a anului, montată de Elia Kazan, a cunoscut deopotrivă adversitatea autorităţilor, succesul de public, multiple ecranizări, având în distribuţie monştri sacri, dar şi o pleiadă de admiratori care şi l-au revendicat drept un deschizător de drum.
Portretul unui Harold Pinter este elocvent nu doar pentru personalitatea scriitorului. În România, a fost jucată în 1948, cu Aura Buzescu în rolul Kate Keller, scenografia fiind semnată de Liviu Ciulei. Astăzi, reluarea piesei, după mai bine de o jumătate de secol, într-o versiune ce aduce în scenă interpreţi de talia lui Victor Rebengiuc şi Sanda Toma, alături de mai tineri actori afirmaţi sau abia trecuţi de pragul debutului, reprezintă, prin analogiile manifeste, un binevenit act de conştiinţă despre semnificaţiile teatrului în societate. Şi, implicit, despre năruirea frumoaselor aparenţe care pavează calea spre infern. Sunt puse sub lupă egoismul, tarele morale şi tragicele lor consecinţe, nevoia de adevăr, atunci când viaţa vie se rătăceşte în ceaţa compromisului unde, în situaţii limită, unica soluţie înseamnă totodată sacrificiu de sine, paradoxală recunoaştere a comuniunii.
În rolul Jeo Keller, afaceristul cu faţă umană dedicat muncii şi fericirii familiei pentru care niciun sacrificiu nu este prea mare ca să-şi atingă pragmaticul vis, Victor Rebengiuc interpretează bine cunoscutul „îmbogăţit de război“, ce se răsfaţă cotidian pe toate canalele, dar fără autenticitate artistică. Pe acela nu-l crezi. Prin contrast, actorul creează un personaj complex, cu multiple faţete, într-un portret în care chiar primitivismul făţarnic are un sens secund. Sanda Toma (Kate Keller) preferă tonurile tari în contrapunct cu bonomia maternă, contraste complementare tragediei pe care o trăieşte prea târziu, când universul ei e deja sfărâmat. Costina Ciugulică (Ann Deever), Dragoş Stamate (Cris Keller), Ioan Andrei Ionescu (George Deever), Dorin Andone (Jim Bayliss) ori Vivian Alivizache (Sue Bayliss) susţin partiturile maeştrilor. Întorcându-se la „dragostea dintâi“ – regia, actorul Ion Caramitru apelează nu o dată la formule histrionice. Unele inspirate de scenografie, cum de pildă scenele de pe marginea piscinei moarte, altele făcute să animeze reprezentaţia. Totuşi, disperarea exprimată prin excese vocale sau traversarea spaţiului generos fără o motivaţie precisă nu ne rămân indiferente. Un element semnificativ este light design-ul lui Chris Jaeger, muzica lui Vlaicu Golcea – mai degrabă decorativă. Publicul rămas după prima parte, cam trenantă, a reprezentaţiei, a aplaudat minute în şir actorii la rampă. //
// Toţi fiii mei, de Arthur Miller
// Traducerea: Alf Adania
// Cu: Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Dragoş Stamate, Costina Ciuculică, Dorin Andone ş.a.
// Scenografia: Dragoş Buhagiar
// Regia: Ion Caramitru
// TNB, Stagiunea 2009–2010
