Paradisul defect

Când un dramaturg scrie proza, trebuie sa ne asteptam ca doreste sa scape de constrângerile genului, sa zburde neîngradit de spatiul scenic, sa pluteasca pe buclele digresiunilor, sa multiplice, sa „balteasca“, sa se roteasca în cercuri concentrice.

Dimpotriva, când un prozator vrea sa scape de toate acestea, se spune despre el ca are o „scriitura cinematografica“ – niciodata teatrala! –, ceea ce se traduce prin secventialitate si impact al situatiilor. Reflexivitatea nu rimeaza aici, iar abilitatile de povestitor raspund altei retete, hranite mai degraba de digest si de apelul la subliminal. Cu alte cuvinte, primul drum ar fi unul de îmbogatire literara, cel de-al doilea, un pas spre standardele comerciale ale literaturii.

Ce ne facem însa cu un prozator care vine dintr-un dramaturg care vine dintr-un poet? Matei Visniec are acest parcurs aparte, iar noul sau roman, Sindromul de panica în Orasul Luminilor* e un bun studiu de caz pentru efectul formelor „fixe“ asupra genului prolix: materia romanului ramâne una controlata de la distanta regizorala, psihologia nu bate tipologia, eroii ramân personnae, iar întregul evolueaza la scena italiana, în deplin respect al conventiei (dramatice). Putem cel mult masura libertatea autorului în câteva povesti autonome, dar nu putem trece nicicum peste gestul cu care îsi aduna, la sfârsit, personajele din scena, ca un papusar grabit sa lase loc propriei reverente catre public. Istoria bufa a editorului de scriitori ratati, într-un Paris-paradis defect, se încheie în Sindromul... cu vechiul poem Corabia, semnat Matei Visniec, de care se leaga o scurta si semnificativa furtuna a cenzurii comuniste (vezi Istoria critica a literaturii române, de Nicolae Manolescu).

În ipostaza de prozator, Matei Visniec aminteste destul de mult de scriitura lui Nichita Danilov, cel din ciclul Talpi, iar rezonanta care-i uneste la distanta vorbeste despre radacini comune, geografic vorbind, dar si de generatie. Aceeasi pasnica vecinatate cu absurdul, obisnuita la unii scriitori din nordul moldovenesc (de gasit si în artefacte saptezeciste precum Platon Pardau, de pilda), aceeasi imaginatie paduroasa, cutreierata de sfichiul demonicului, acelasi gust al timpului încremenit, aceeasi frecventare a bizarului biografic, ca solutie de neutralizare a lecturii în cheie realista. La Visniec, însa, o odihnitoare aerare, desenul breugelian al detaliilor, muzicalitatea aparte a textului salveaza de stufosenie si pun în valoare calofilia.

Editorul Cambreleng si protejatii lui, Pantelis, Faviola, Jaroslava, Georges, François, Hung Fao, Kyoko Fusakawa si Matei Visniec însusi (sub doua alter-ego-uri, un Visniec si un Gogu Boltanski, ramas în Radautii natali), sunt singuratati excentrice, care se rotesc fiecare pe orbita rezervata, intersectând-se dupa regulile unui balet complicat. La distanta în timp de Cafeneaua Pas Parol (prima editie în 1992), care se afla mult mai aproape de rescrierea în absurd a realitatii, noul roman a luat cumva altitudine. Alunecarile spre cosmar sunt acum întoarse din drum spre registrul buf, iar reflectia de fundal nu sondeaza abisuri, ci coregrafiaza teza postmoderna a lui déjà vu. Sub acidul discret al cinismului occidental, se dizolva melancolic drame patetice ale Estului (chiar extrem). Parisul literar apare ca un capcaun manierat, care consuma dupa toate regulile omului de lume cea mai usoara prada, iluziile. De o parte, raceala de mecanism desavârsit, de cealalta, vuietul tragic al biografiilor, totul presarat din când în când cu un praf de rizibil.

În Sindromul de panica..., toata lumea scrie. Personajul narator e si autor, eroii se scriu unii pe altii, pâna la revelatia dusmanului comun: „Sunteti un autor ventuza, ati supt din personajele dumneavoastra toata memoria, le-ati secat“, îi striga lui Matei Visniec-naratorul unul dintre cele mai savuroase figuri din carte, Pantelis Vassilikioti.

Pantelis este un scriitor fara limba materna. „În copilarie vorbise greceste cu accent arabesc, arabeste cu accent armenesc si armeneste cu accent grecesc. Engleza o învatase corect, dar cu accent sovaielnic. La Istanbul, când vorbea turceste, lumea îl credea francez. Italiana o vorbea însa cu accent englezesc, iar franceza cu accent italian.“ Omul se lupta de-o viata cu „bestiile“ de limbi pe care le vorbeste, îsi angajeaza chiar si un paznic la ele, un chelner cocosat, pentru ca „orice text scris în timpul zilei se modifica în timpul noptii“, trecând într-un alt idiom. Prozatorul îi rezerva o iesire din scena pe masura: pocnit în cap cu propriul manuscris, Pantelis îsi pierde memoria („pâlnia inversa prin care îi plecau cuvintele“).

Centrul lumii este în Sindromul de panica în Orasul Luminilor cafeneaua Saint-Médard, „singurul loc din Paris unde totul este posibil“. Aici îsi aduna periodic Cambreleng ucenicii într-ale scrisului („Grupul Schengen al fictiunii“), pentru o igienica relansare a iluziei ca vor fi publicati. Lânga rue Mouffetard, pe care apar si dispar nestingherite fantome de scriitori morti si siluete neverosimile ale unor celebritati în viata, aspirantii la gloria literara contempla scene felliniene („un câine alerga excitat tragându-si stapânul dupa el. Un turist japonez începu brusc sa vomite. Un cântaret ambulant fu pur si simplu obligat sa se agate cu toate puterile de flasneta sa pentru a nu fi aspirat de vânt, dar îsi pierdu în schimb toate partiturile. Amestecate cu frunze moarte, foile pe care erau marcate bizare note sub forma de gauri minuscule organizate într-o ordine savanta, aceste foi, deci, începura sa pluteasca în aer, sa se agate de crengile copacilor sau sa aterizeze pe acoperisuri“) si ies la rampa pe rând, în rolul dizidentului pagubos: Hung Fu, chinez si opozant al regimului de la Beijing, e un premiat Nobel, uitat însa instantaneu de toata lumea în chiar timpul receptiei date în onoarea lui (despre cum te descurci la o receptie când nu cunosti pe nimeni – câteva pagini irezistibile în Sindromul de panica...). „Voi sunteti de fapt autori de unica folosinta“; „L’écrivain jetable“ – îi defineste domnul Cambreleng, iar motivul este ca, la Paris, „editurile nu publica, ci stocheaza autori. Un autor stocat de o editura, adica legat prin contract de ea, este publicat numai ca sa nu fie furat de o alta“. Apoteoza acestei duioase caricaturi a El Dorado-ului literar este demonstratia despre cum se salveaza un scriitor ratat: d-l Cambreleng si grupul lui pun în scena o piesa antologica, în care un biet scriitor dezamagit e abordat la un târg de carte si convins în doi timpi si trei miscari ca are fani, ca e citit, ca i se cer autografe si interviuri.

Din curtea literara a miracolelor de la Saint-Médard face parte si domnisoara Faviola, distribuita într-un rol cu totul special, de nursa a cartilor din libraria L’Arbre à Lettres. Ea singura aude tipatul cartilor necitite si, în graba vesnica de a ajunge la ele pe rafurile înalte pâna la tavan, îsi rupe foarte des câte ceva. În timpul uneia dintre convalescente, un incident dramatic e raportat la grup: cuvintele au iesit din carti si au ocupat libraria. De domnisoara se leaga si paginile cele mai ingenioase ale romanului. Tânara raspândeste direct feromoni literari, care „rescriu“ scene anodine, cum ar fi asezarea tacâmurilor pe masa de cina: „Unde ati gasit, Faviola, linguri de argint cu curbe atât de provocatoare si furculite cu dintii atât de decoltati? Unde ati gasit cutite cu mânere atât de virile si pahare cu buze atât de însetate? Nicioada, va jur, n-am mai vazut farfurii întinse care sa sugereze o mai mare lascivitate, si farfurii de supa asezate cu mai mare tandrete peste cele întinse“. În decor, „lumânarile se topisera deflorate de cele doua flacari minuscule“. În aceeasi linie trebuie amintit si pasajul scrisorilor amoroase, caligrafiate pe trupul Faviolei de zece melci dresati etc.

Unul dintre personaje, Georges, patronul unui mic restaurant, este news addicted, ca si câinele lui, Madox, care o sa si moara de sevraj. Kyoko Fusakawa este autoarea a patru romane scrise sub forma de SMS. Un François Comte, functionar bancar, are damblaua sa colectioneze carti scrise de autori cu acelasi prenume ca al lui. Tratate cu deferenta, cartile sunt transcrise sub forma de cuvinte într-un maldar de caiete, în care d-l Cambreleng vede, în sfârsit, forma capodoperei mult asteptate de la „elevii“ lui.

În fine, deasupra tuturor, Matei Visniec însusi, cu o autobiografie prelucrata megaloscopic: emigrat în Franta în 1987, descopera ca a fost precedat de faima poemului sau Corabia – o parabola în stilul bine cunoscut al autorului, despre un vas care sta sa se scufunde si nu se mai scufunda, ci doar varsa în ridicol sentimentul de final al calatorilor. Cele patru strofe ajunsesera, vezi Doamne, laitmotivul luptei Estului pentru libertate. Anul 1988, cu evenimentele lui internationale, este rescris în carte în registru comic, cu un efect maret: poemul Corabia rula nonstop în mintile calatorilor din autobuz, care se porneau sa râda molipsitor, într-o comuniune de totala subîntelegere; Corabia e recitat de Mitterrand în confruntarea electorala decisiva cu Jacques Chirac, dar si de Bernardo Bertolucci, în discursul de primire a Oscarului. Se adauga lectura publica a poemului la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Seul, cea de la semnarea la Casa Alba a unui important acord strategic între Ronald Reagan si Mihail Gorbaciov s.a.m.d. Sarja continua: Visniec, pagubosul din suita d-lui Cambreleng, fusese primit în Franta cu un megainterviu de o ora, pe TV France Actualité, în care întrebarile erau puse de Bernard-Henri Lévy, André Glucksman si Jean-François Revel, care toti trei stiau pe de rost Corabia si faceau remarci pueril-flatante ori literalmente în genunchi (Glucksman observa de pilda cu deferenta un gândac în buzunarul de la camasa al intervievatului).

Fireste, valul înspumat al autoflatarii personajului se sparge nemilos, si chiar de mai multe ori: Visniec participa la întâlnirile cu Cambreleng pentru ca, între timp, ajunsese la stadiul de... „clochard“. Fragmente dintr-un fel de jurnal intim, relativ la momentul emigrarii, asaza si ele lucrurile la locul lor. Jocul între real si prelucrat literar e relaxat si relaxant deopotriva.

Sindromul de panica în Orasul Luminilor acroseaza din mers teme publicistice: consumul de „informatie inutila“, mai bine zis bruiajul în numele dreptului la informatie (de la „Belfast. În Irlanda de Nord a avut loc ieri seara un nou atentat soldat cu moartea a opt persoane“ – stire din anii optzeci –, s-a ajuns la „Opt morti este bilantul ultimului atentat comis seara trecuta la Belfast, în Irlanda de Nord“. „În decurs de 20 de ani, deci, moartea trecuse în fata“). De altfel, referirile la experienta autorului ca jurnalist la Radio France Internationale devin o alta pista de autoironie.

În Sindromul de panica... ramâne însa si destula discursivitate. Aglomerarea scenelor de sine statatoare devine din când în când suparatoare („auzul de liliac“ al Jaroslavei, care a putut percepe tropaitul cizmelor sovietice la ocuparea Pragai, în 1968; basmul afgan despre iubita si iubitul unui rege, care ajung sa-si lase mesaje pe trupul stapânului lor; scena înmormântarii câinelui Madox la cimitirul de animale de la Mairie de Clichy; dar si alunecari din condei, deranjante chiar si ca maculatura de ucenic al domnului Cambreleng, precum: „Din scriitor am devenit o litera, un semn. Simt ca fac parte dintr-o pagina scrisa de catre însasi Majestatea sa Viata“.

Rafinat, poetic, plin de umor si de distanta autoironica, simplu si sofisticat în acelasi timp, Sindromul de panica în Orasul Luminilor poarta la vedere însemnele caracteristice autorului, prea bine rezumate de unul dintre cei mai pretuitori critici ai sai, Alex Stefanescu: „Cititorul (...) întelege perfect fiecare enunt – numai ca la un moment dat, fara un motiv inteligibil, începe sa simta o adiere de stranietate. La sfârsit, totul i se pare deopotriva clar si nelinistitor, ca un roman de Kafka“.

*Matei Visniec, Sindromul de panica în Orasul Luminilor, Editura Cartea Româneasca, 2009.