Paradoxalul duel

De ce are atata succes, de nouazeci de ani incoace, si in diverse tari, Jurnalul unui om dezamagit de W.N.P. Bar­bel­lion (tradus si editat recent la Editura Hu­ma­ni­tas), alaturi de jurnalele unor mari scriitori? Autorul lui se numeste, de fapt, Bruce Frederick Cummings, un en­glez care-si vede naruit visul de a face cariera in stiintele naturale cand, in 1915, la var­sta de 26 de ani, i se pune diagnosticul de scleroza in placi. Se stinge din viata pa­tru ani mai tarziu, dupa ce si-a vazut pu­blicat jurnalul, in care el insusi se de­cla­rase mort, inca din 1917!

Spre deosebire de jurnalele scriitorilor, cel al lui Bar­bel­lion (vom adopta con­ven­tia propusa de autor si-l vom numi astfel) nu e imaginea dintr-o oglinda secreta, atat de specifica celor care-si fac din con­dei profesie. Aces­tia din urma sunt preo­cu­pati ca acea imagine din oglinda se­­creta sa fie cat mai "autentica", neputand, totusi, sa nu triseze in permanenta, din cauza obiceiului devenit a doua natura de a "literaturiza", dar si de a se auto­pro­vo­ca, ob­tinand diverse rezultate in acest joc cu sine si cu pu­blicul, joc in care jurnalierul "avanseaza mascat" (du­pa expresia tea­tru­lui antic), oricat si-ar dori el sa spu­na "tot adevarul".

In ciuda acestor derapaje, lectura jur­na­lelor scrii­to­ri­lor nu e mai putin pasio­nan­ta pentru ca, dincolo de "masti", jurna­lierul ne livreaza sufletul lui "mis à nu". Oricum, nimeni nu poate trisa intr-un jur­nal tot timpul. Sa vedem ca­teva exemple ilustre. Jurnalul lui Kafka e imaginea din oglinda secreta a unui tanar care, scriind, incearca sa-si limpezeasca, pe cat po­si­bil, "ceata de sub frun­te", cum spune chiar el, iar literatura sa vizionara castiga mult din incursiunea intr-un labirint su­fle­tesc impovarat.

Intr-o cu totul alta maniera, Virginia Woolf, tinand in­­chi­sa usa spre palatul inte­rior mereu intunecat al unei fiin­te desti­na­te depresiei in aceeasi masura ca si lite­ra­tu­rii, ne ofera un Jurnal de creatie care ne arata cum au­toa­rea traieste pentru scris ca monahii pentru a se ruga.

Inca mai "negru", Jurnalul lui Cesare Pavese ne face sa consideram aceasta specie literara drept per­ga­men­tul inspirat al unui proscris care traieste in lume si-n ace­lasi timp complet rupt de ea. Sinu­ci­gas par défi­ni­tion, am indrazni sa spu­nem (ca Sylvia Plath sau Drieu la Ro­chelle), Pavese isi scrie Jurnalul pentru a-si pre­gati autosuprimarea fizica.

Cu alte cuvinte, jurnalul e foarte ade­sea o poveste fara happy-end. Cel care ape­leaza la jurnal, pe care-l trans­forma in partenerul unei relatii mereu cautata si ade­­sea parasita, este, de regula, o fiinta care sta "mal dans sa peau". Autocu­noas­tere, terapie, sinucidere ama­nata, raz­bunare lasa sau spovedanie fara preot - exis­ta foarte putine "jurnale ale feri­ci­rii". Jurnalul unui om dezamagit al lui Barbellion face figura aparte, intru­chi­pand o infruntare dramatica intre vointa de a trai si boala, un jurnal plin de vitalitate, in ciu­da titlului.

Copil fiind, Barbellion incepe sa scrie pentru ca simte ne­voia sa comunice bu­cu­ria de a colinda prin natura si de a-i des­coperi insectele si animalele. Ajunge cu­rand sa vrea si sa poata sa le disece, ca naturalist improvizat si autodidact, intr-un sopron, iar cultura sa in domeniu se imbo­gateste uimitor in perioada adolescentei si a ti­ne­retii, in pofida lipsei unor studii de specialitate.

Cum parintii ii mor prematur, e obligat sa lucreze. Ajunge chiar la Muzeul de Is­torie Naturala din Londra, unde, insa, face o munca de rutina si sub competentele sale.

Din adolescenta, Barbellion se vede su­pus unui or­ga­nism fragil, care-l limitea­­za, si, desi se trateaza in per­ma­nen­ta, se teme ca va fi rapus rapid de o criza car­diaca. Are, deci, cadrul complet pentru a se resemna sau pen­tru a-si alimenta o re­volta agresiva, dar nu vom gasi in Jurnal asa ceva. Barbellion este campul viu de in­­fruntare intre boala si o forta vitala iesita din comun: "Daca as avea mai mult timp!... mai mult timp sa gandesc, sa iu­besc, sa observ, sa-mi insemnez sta­rile, sa-mi ghi­­dez atat cat sunt in sta­re cresterea si dezvol­ta­rea caracterului, daca mi-as putea canaliza toate ener­­­giile asupra maretei si grelei profesii de a trai, de a fi om in loc sa-mi pierd vremea cu o profesie care ma plic­tiseste si sa merg pe bajbaite cu cea­lalta".

Dureri multiple, amorteli, inima slaba, sen­sibilitate la frig, depresie - toate pre­ga­tesc asaltul diagnosticului de scleroza in placi, iar autorul are presentimentul mor­tii sale in plina tinerete, chiar daca isi imagineaza ca va muri din alte cauze decat paralizia. Consemneaza felul in care boala, ca o prezenta fizica persona­li­za­ta, il co­ple­ses­te periodic, dar nu se la­menteaza, ci face observatii, adesea ca un moralist: "Corpul meu e legat de mine cu lanturi - greutate moarta. Imi e temnicer. Nu pot face nimic fara sa-l consult si sa-i cer permisiunea".

Descrierile de natura, unde se refu­gia­za pentru a gasi o frumusete si o ar­mo­nie la care viseaza pentru pro­pria lui via­­ta, sunt dovada unei sensibilitati sin­gu­la­re. Bar­bel­lion comunica cu natura, avand foarte dezvoltata ca­pa­ci­tatea de a se proiecta in afara eului sau (egoist…): "Ma miscam la fel de usor ca un spirit fara trup si ma sim­team liber, aproape transparent. Mi se parea ca pa­mantul primordial m-a absorbit in sine, ma di­zol­vam in el, corpul meu se topea dis­parand din juru-mi si natura ma pri­mea in cea mai adanca uniune…".

Trupul si mintea lui Barbellion sunt me­reu nesatule de a cunoaste si a simti: stu­diaza, citeste, se plimba, face curte unor dom­nisoare, se distreaza cu prietenul sau, R., in dialoguri pline de wit, à la Oscar Wilde, ta­na­rul naturalist traieste cu in­tensitate maxima si ar dori ca timpul sa se poata dilata: "Detest momentul in care tre­buie sa-mi las deoparte cartile, sa-mi sting pipa si sa spun «Noapte buna!», schimband placerile vii ale zilei pe intunecimea somnului si a ui­tarii".

Structura lui Barbellion este una dua­la, e si un in­tros­pec­tiv care se anali­zea­za: "...In ochii celor mai multi oa­­meni, trec drept o creatura impaciui­toa­re, amabila, lasa, moale, desi ingam­fata. Aici, in jurnal, ma dez­valui - un ne­multumit dispretuitor si arogant. Via­ta m-a inveninat au fond, am un tem­pe­rament acrit de om dezamagit, to­tusi nu inca suficient de dezvoltat in­­­­cat sa razbata prin natura mea in­­nascuta afabila, mo­desta, umila, timida si vesela".

Prea plinul sufletesc al lui Barbellion de­vine tot mai mult o povara atunci cand, avansand in boala, se vede re­dus la o con­ditie care, in cazul lui mai mult decat al al­to­ra, contravine naturii sale profun­de: "Voiam sa strang la piept si sa storc viata din marea aceea de bar­bati si femei, Doamne!, marea aceasta de chi­puri uma­ne pe care n-o voi putea niciodata cunoaste…".

Agnostic, tanarul naturalist nu-si poate gasi alinarea in credinta, asa cum o va face contemporana sa, Ka­the­rine Mans­field, cu care are multe lucruri in comun. Aceas­ta, in Jurnalul sau, exprima o dra­goste de viata la fel de patimasa ca cea a lui Barbellion si in aceeasi lupta cu boala. Scriitoarea engleza va muri la 34 de ani (Bar­bellion se stinge la 30), impacata, gratie credintei. Ace­easi lupta plina de dra­matism, intre boala si viata, acelasi duel in care cele doua forte se incles­teaza in spatiul unui trup firav.

Fiecare zi in care boala cedeaza din asal­tul ei e primita de Barbellion ca un dar si e pretuita cu o capa­ci­ta­te de a se bucura care ne-ar putea face pe unii sa ne ru­sinam: "Este inutil si arogant sa-mi dau cu parerea de­spre lumea de din­colo. Dar sper la ceva mai liber si mai placut dupa moarte, la eman­ci­pa­rea spi­ri­tului si mai ales la disparitia si­nelui acesta mes­chin, a nevastuicii aces­teia mici si viclene".

Barbellion se casatoreste si apuca sa vada nas­can­du-i-se un copil, condensand o existenta-tip in doar cati­va ani. Aceasta sete de viata impresioneaza, mai cu sea­­ma, intr-un timp in care e de bon ton sa fii blazat.

O certitudine l-a urmarit pe Barbellion, ase­meni bolii: Jurnalul sau. Face o co­pie, il ascunde in cufere, in tim­pul bom­bar­­damentelor, crede cu tarie in el de la in­­ceput. La 20 de ani, scrie: "Am o incre­de­re tot mai patimasa in cartea mea si ma grabesc cat pot s-o termin ina­in­te de congé définitif". Ar fi dorit ca cine­va, candva, sa "simpatizeze" cu el, - do­rinta i-a fost implinita.

Nu poti ramane indiferent la incandes­centa trairilor lui Barbellion, nici la po­ves­tea stranie a cartii lui. Din cau­za ca e com­plet paralizat, ultimele pagini sunt scrise de mana sotiei sale, Eleonor. Jurnalul unui om deza­ma­git propune povestea vietii unui om care moare in 1917, in vre­me ce Cummings se va stinge doi ani mai tar­ziu.

In duelul dintre viata si boala, ultima runda se da in­­tre viata si moarte, iar ta­narul naturalist da o lovitura de gra­tie prin aceasta temporizare a mortii… care are loc in realitate! O lovitura de spada care nu poate transa soar­ta duelului: a castigat moartea? A castigat, totusi, viata? O lupta paradoxala, pentru ca, desi pare sa in­vinga, mor­tii i se joaca o festa literara apar­te. Ea are, mai degraba, ultimul cu­vant: umbrit, si acesta, de pofta de viata a unui tanar modest, care a trait cu acce­le­ratorul o viata com­ple­ta in 30 de ani, in care altii abia pricep ce e cu ei pe lume...

W.N.P. Barbellion,  Jurnalul unui om dezamagit, Editura Humanitas, 2008