„Pasărea noastră care ești în cer, sfințească-se aripile tale...”

Andreea Nanu | 22.03.2022

Metamorfoza păsărilor schițează un zbor între viață și moarte. Amândouă capătă un înțeles concret în mintea copiilor, grație păsărilor.

Pe aceeași temă

Metamorfoza păsărilor, documentarul realizat în 2020 de regizoarea Catarina Vasconcelos, este un eseu cinematografic de o extraordinară sensibilitate, care vorbește despre schimbare și trecere, în cheia realismului magic – ca și cum ai citi o pagină din Un veac de singurătate al lui Marquez! Metamorfoza este a „păsării” – a sufletului care înregistrează mai mult decât materia corpului trecerile invizibile între stări și vârste. Pasărea e și metafora mamei, dar și a casei, a familiei, a vieții și a morții. Pasărea nu vorbește, ci cântă. La fel și scenariul îmbibat de poezia diafană a intraductibilului, a intangibilului. Deși începe cu o imagine gros-plan care surprinde chipul ridat al povestitorului, continuând cu fixarea detaliilor, a impresiilor concrete, filmul e populat de invizibil. Regizoarea construiește cadre-pretext pentru a ne îndemna să privim lăuntric. Sensul nu se reduce niciodată la ce deslușim, ci la ceea ce simțim, la cum traducem. Primul moment, uvertura filmului, ne situează în timp și spațiu: bătrânul povestitor e la azil, mama a murit, copiii rămași desfac casa și o vând; fiindcă nu putem povesti despre trecut decât ancorați în clipa prezentă. Regizoarea construiește prezentul ca punct de fugă, din care se desfac pe rând confesiunile, ca petalele unei flori în căldura memoriei primăvăratice. Primul cuvânt e numele mamei: Triz. Fără el, nimic nu poate fi povestit – nici n-ar exista poveste! Apoi filmul se leagă ca o scrisoare, „ca o apă care curge”, ar spune Marguerite Yourcenar. Urcăm pe firul împletit al imaginii, al cuvintelor, al memoriei. Ochii Sfintei Lucia ne arată că lucrurile au viața lor secretă. „Adu-mi ochii Sfintei Lucia pentru ca vederea mea să rămână sănătoasă, chiar dacă ar fi să te văd numai în amintirile mele.”

 

Tăcerea fotografiilor de familie. Din caierul privirilor în sepia reunite pe masa din sufragerie se desprinde firul istoriei generațiilor. Toate încep cu „un bărbat, o femeie și posibilitatea unei iubiri”. Continuă cu un dialog imaginat, între viitorii părinți: „Aș vrea să te revăd”. „Dacă va fi voia lui Dumnezeu, așa se va întâmpla”. Apoi tatăl îi scrie mamei: „Cred că voia lui Dumnezeu va trebui să se împlinească prin noi.” Henrique „a privit în inima Mariei Beatriz și a descoperit în ea posibilitatea unei case în care să poată crește șase copii”. Cuvintele sunt întraripate de imagini, sufletul adie în perdeaua imprimată cu aripi, privirea multiplicată coboară în abis, prin oglinda care mediază între realitate și posibilitate. Henrique e marinar; pretutindeni simbolurile mării, corăbiile miniaturale în sticle, în tablouri, prezența valurilor memoriei. Copiii se joacă în bucătărie, ascunși prin dulapuri. Mâna mamei răsfiră cozile de păun. Primul ei fiu s-a numit Jacinto, fiindcă s-a născut primăvara, când zambilele năpădeau grădina; i-a dat un nume care să-i amintească de rădăcinile bine înfipte în pământ. Jacinto și-a dorit mereu să trăiască „puțin deasupra pământului”, în intervalul locuit de păsări, liber de greutate, de gravitație. Rugăciunea lui către Sfânta Lucia o continuă pe a „bătrânului”: „Dă-mi ochi buni care să poată vedea urmele lăsate de zborul păsărilor.” Bruegel. Pana-Zburătorului, care a convins-o pe Beatriz că „misterele se ascund în detalii”. Cele două imagini – tabloul și planta – redau într-o fracțiune de secundă împletirea a ceva intraductibil: bucuria căminului, gustul pâinii, transparența frunzelor uscate, fragilitatea vegetalului; și a noastră. Mama descoperă în „verticalitatea” plantelor un model de educație pentru copiii ei. „Vegetal” nu trimite la supunere pasivă, ci dimpotrivă, la rezistență și demnitate. Mama își dedică timpul fiilor. Iar ce rămâne e dedicat timpului însuși, reflectând la începuturi; la început erau Dumnezeu, alfabetul și natura: apa, copacii, păsările și, cu siguranță, discreta Zulmira, dădaca – fragmentul imaginii în care mâinile ei obosite curăță coaja unei gutui, cu precizia detaliului demn de-o natură moartă olandeză. Când ea deschidea ușa, anotimpurile invadau casa... Henrique îi scrie soției de pe mare; și marea are chipul femeii, al iubitei și al mamei care-și face griji pentru toate viețuitoarele din ea, pentru toate „valurile-copiii” ei. Acolo unde ceilalți marinari văd tristețea, singurătatea, Henrique se lasă locuit de misterul feminității care-l însoțește, ca o dulce aducere-aminte. Dacă și ceilalți detestă apa care-i izolează, el spune: „Mă simt cuprins de compasiune pentru mare”. Privește marea prin lupă, i se destăinuie fragmentului său de mare, comunicând smerit cu cea care era aici înainte de el și va continua să existe și după ce el va muri. Fără să opună rezistență, se lasă asimilat de imensitate și veșnicie, cu surprinderea celui care simte cum „ceva infinit pătrunde în noi”. Zulmira le citește copiilor povestea balenei și a lui Ahab. Băieții se joacă de-a războiul, pe hârtie. Povestea contrazice regulile, așa cum păsările sfidează gravitația. A povesti echivalează cu a zbura. Fumul țigării și zborul gândurilor se unesc cu țipetele păunilor la lăsarea întunericului. Zulmira nu e credincioasă, dar ascultă rugăciunile lui Beatriz. Chipul mamei se multiplică în chipurile Madonelor din picturile rafaelite – pruncul și mama legați de teama căderii și promisiunea zborului – urcând în istorie până la chipul Fecioarei, căreia Beatriz îi cere „o inimă de balenă care se scufundă calmă pe timp de furtună”. Copiii cresc în ritmul naturii și au simțul sacrului. „Există arbori care i-au văzut pe mama și tata născându-se.” Arbori mai vechi decât Avraam, decât scrierea, decât civilizațiile care s-au născut și-au dispărut între timp. Beatriz a avut „răbdarea și înțelepciunea arborilor”, ținând familia laolaltă. Henrique își vede copiii crescând din depărtarea mărilor, singura legătură concretă cu cei de-acasă supraviețuiește prin poveștile lui Beatriz; cuvintele ei dau trup celor absenți, le aude vocea, le simte prezența prin scrisorile soției. Privirea tatălui ni se rezumă la ochiul lupei ce se plimbă pe deasupra literelor, a fotografiilor. Lipsindu-i realitatea cotidiană, el îi explorează avid detaliile, însă imobile, decupate din curgerea lor firească. Fiii cresc, mai mari decât ramele fotografiilor care i-au cuprins cândva. Unitatea de măsură rămâne aceeași: ochiul lupei, al oglinzii sau ochiul lunii; doar priveliștea captivă în ea se dilată, până dispare.

 

Metamorfoza păsărilor schițează un zbor între viață și moarte. Amândouă capătă un înțeles concret în mintea copiilor, grație păsărilor. Pasărea îngropată într-un ștergar alb rescrie Geneza, reinventează rugăciunea: „pasărea noastră care ești în cer, sfințească-se aripile tale... Fie ca zborul tău să vină la noi... Veghează pe acoperișurile caselor noastre... ” Printre atâtea jocuri, Zulmira îi învață și limba păsărilor. Prezența lor e atât de intensă, populează odăile casei și ale imaginației, încât doica (sau mama) capătă chipul unei păsări care taie dovleac pe masa din bucătărie. Norii fantastici dublează marea, ca într-o acuarelă de Turner. Depărtarea albastră ni se comunică prin povestea marinarului, în scrisorile lui melancolice. Liniștea mării se umple de vocile-valuri ale scrisorilor care, toate, își strigă istorisirile în liniștea nopții. „Cei care cred că mâinile ne aparțin se înșală; noi aparținem mâinilor noastre”; mâinile care spală, împăturesc rufele, alintă copiii, pregătesc masa, deschid ușile încuiate, „mâinile care adună copilăria copiilor noștri”. Mâinile pe care le cunoaștem – și care ne cunosc! – mai bine decât noi înșine. Imaginile – naturi statice construite cu grijă pentru detaliul expresiv – se însăilează pe fragmente pentru pian. Poezia pătrunde în măruntaiele materiei, în solzii peștilor. Copiii își potolesc setea călătoriilor prin colecții de timbre. „Toate își au timpul lor.” Apoi cresc, se îndrăgostesc și „inima lor se simte prin toată casa”. Rodia despicată. Lacrima ce se naște în colțul ochiului. Pentru cei de pe uscat, timpul trece mai repede decât pentru cel plecat pe mare. Imensitatea lui Henrique e personificată de căluțul de mare, care-și poartă copiii și amintirile. Beatriz îl poartă la ureche, ca pe-un cercel „plin de amintirile pe care le vom crea împreună”. Soția visează la o grădină cu portocali prin care să statornicească „rădăcinile rătăcitoare” ale soțului ei. Vocea naratoarei curge, ca o litanie: în germană „mutter”, în armeană „mai”, în bulgară „miada”, în catalană „mare”, în chineză „mutchi”, în daneză „mor”...

Fiica recompune chipul mamei din bucățele puzzle. Plecarea mamei dintre cei vii rămâne la fel de misterioasă ca migrarea păsărilor spre tărâmuri necunoscute. „Ceea ce oamenii nu pot explica inventează”. La fel procedează și Vasconcelos. Total liber de constrângerile formei, voit estetizant și calofil, filmul cultivă sinesteziile, face să vibreze polifonic materia, universurile protagoniștilor captivi în muzeul labirintic al istoriilor personale. Coloana sonoră e vocea – omniprezentă prin procedeul voice-over, încărcată de tensiunea dialogală dintre cuvânt și imagine, prezent și trecut, vis și imaginație. Dintre moarte și viață. În închipuire, prin vocea fiicei, mama se întoarce după 15 ani. Revenirea mamei e redată imagistic prin reconstituirea copacului – scoarță, mușchi, fruze, toate cresc iar la locul lor, într-o subtilă restaurare vegetală a umanului. La final, scrisorile de dragoste „dintre un bărbat și o femeie” sunt arse. În cenușa cuvintelor renaște iubirea. Din (omni)prezența mamei se nasc flori noi. Ea le amintește copiilor că trebuie să fie păsări.

... În franceză „mère”, în greacă „mitera”, în ebraică „ima”, în hindi „mat”, în engleză „mother”, în latină „mater”, în română, „mamă”.

În ucraineană „mati”. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22