Pata Rât: un munte groapă de gunoi

Dan Perjovschi | 19.04.2017

Nu știu cum a ajuns Clujul în situația asta. Nu știu cum a încercat să bage sub preș un munte de gunoi. Unul dintre cele mai bogate orașe din România și unul dintre cele mai culturale...

Pe aceeași temă

 

Știam de niște ani despre Pata Rât. Afla­sem pe linie artistic-activistă. SPAC (Școala Populară de Artă Contemporană) făcuse un workshop și studenții veniseră cu idei geniale. Când au fost luați pe sus din oraș și aruncați la groapa de gunoi (ca în locul lor să se înalțe o mân­dră școală ortodoxă, plus biserica aferentă), oamenii s-au trezit în niște case mici mici cu WC-uri co­mu­ne. Cineva concepuse un obi­ect-cutie reprezentând la scară casa și ce ai de pus în ea - scaun, masă, dulap, pat. Ei bine, mobilierul nu intră. Nu-ți în­cape dulapul dacă pui masa și patul. În casele construite de municipalitate nu în­căpea o viață decentă...

 

Ce nu știam e că pe lângă cetățenii eva­cu­ați acum 5-6 ani, oamenii trăiesc la groa­pa de gunoi din anii ’70. În timp s-au for­mat patru comunități, Canton (o favelă în toată fărădelegea, mafie și prostituție), Dal­las (la baza dealului), cei evacuați din oraș (pe vârful dealului, un soi de upper class pentru că au curent și apă, dar nu­mai rece) și cei izolați și uitați care trăiesc chiar pe rampa de gunoi.

 

Sunt 1.500 de oameni la Pata Rât, dintre ca­re sute de copii... Dacă groapa de gunoi se închide, pur și simplu majoritatea nu mai au din ce trăi. De aceea eforturile fundațiilor implicate (AltArt, Desire) și ale lui Adi Dohotaru de la USR se con­cen­trează pe soluții de lungă durată, locuințe ca drept fundamental al omului, educație permanentă, formalizarea unor locuri de muncă (sortare, transport), joburi alter­na­tive, sindicalizare etc.

 

Se ajunge greu la Pata Rât, trebuie să ai ma­șină și cumva să te știi, că nu-s ind­i­catoare. Asfaltul se termină și drumul de pă­mânt se bifurcă. Pe deal sunt cei stră­mu­tați, mult prea aproape de ei e o rampă de gunoi nouă și în zare se vede un soi de Everest în jurul căruia se învârt păsările lui Hitchcock.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-perjasdaso-1.jpg

Dan Perjovschi în mijlocul copiilor din Pata Rât (foto: Mihai Ciama)

 

Nu mi-am putut imagina niciodată că exis­tă atâta gunoi. Nu mi-am putut imagina niciodată că oamenii trăiesc din el. 40 de bani kilul de PET.

 

Dora și-a imaginat un bloc-turn dreptunghi peste dreptunghi și în stân­ga și dreapta turnuri din inimi... Inimă peste inimă. Costel s-a semnat pe soare, Andreea a bă­gat curtea-n ca­să lângă ca­mera ei (ni­ciun copil n-are camera lui, că nu e spațiu și sunt câte 5-7 de familie), La­v­i­nia vrea un garaj pen­tru 8 mașini colorate (nu am prea văzut mașini la Pa­ta Rât, la rampă sunt nu­mai cai și porci). Pentru Răducu, casa-s frații și su­ro­rile lui, fiecare cu câte un fir, două de păr în cap, Claudia a tras un turn cu cruce lângă casă și, când am întrebat-o ce-i aia, mi-a zis „o bi­serică“ (semn că propaganda în școa­lă își face treaba, numai printre gunoaie nu), pe Alex l-am scăpat din mână și-n loc de casă mi-a umplut foaia de ouă de Paști, Cristi și-a umplut casa cu rachete... Ioa­na nu a desenat rânduri-rânduri de flori (nu sunt flori în Pata Rât), casa Andreei zboa­ră ca un zmeu, Lavinia a de­senat soarele în formă de triunghi să în­ca­pă în colț (toți pun soarele în colț, semn că merg la școală, care-i uniformizează).

 

Domnu’-domnu’, al meu e cel mai bun! Nu, Alex, ale tuturor sunt bune. Ăsta al lui Adina e frumos. Nu, Miță, toate sunt fru­moase. Și la un loc sunt și mai fru­moa­se. E singura lecție pe care mi-am pro­pus-o: toate sunt bune, toți sunteți buni.

 

Nu știu cum a ajuns Clujul în situația asta. Nu știu cum a încercat să bage sub preș un munte de gunoi. Unul dintre cele mai bogate orașe din România și unul dintre cele mai culturale... Cea mai tare scenă de artă contemporană din România. Fabrica de pensule. Idea. Tranzit. Casa Tranzit. TIFF.

 

Când am căutat unde putem desena, am văzut căsuța albă, centrul de activități și edu­­cație. Numai că avea geamuri sparte, mi­zerie, cărți aruncate, bănci date peste cap. Cine-a construit-o lipsise o vreme, ba­­nii străini care alimentau ONG-urile s-au terminat și fără activitate tot ce se putea recicla s-a reciclat, luat, furat, distrus. O comunitate la groapa de gunoi nu e ceva drăguț care dansează hora în fiecare zi și stă toată ziua zâmbind la soare să dea bine în pozele turiștilor occidentali. Cine tră­ieș­te la groapa de gunoi luptă zilnic pentru supraviețuire, ca să nu fie dat la o parte pentru a câștiga ceva cât de mic pentru co­piii lui, un lemn, un PET. ONG-urile ca și localnicii s-au divizat. Suspiciunile și ten­siunile sunt mari. Copiii n-au acte și deci nu pot primi ajutor de stat. Sau pă­rin­ții nu există legal. Birocrația românească e la fel de înaltă ca muntele de gunoi. La Pata Rât porcii mănâncă pungi de plastic. Cât vezi cu ochii, câmpurile și dealurile sunt pline de pungi de plastic. Și câini. Zeci de câini...

 

Linda Greta ne zice: până mâine curăț tot. Și așa a făcut. Când am venit dimineața mizeriile și cio­bu­rile dispăruseră și am putut sta de ploaie înăuntru pe băn­cu­țe. Eu și 30 de copii. Linda locuiește în Pa­ta Rât și e parte de ani de zile din miș­cările de emancipare, civice și activiste. Am întâlnit-o de Ziua Internațională a Romilor în Cluj, în față la statuie, cu încă câțiva zgribuliți, citind o petiție ulterior înmânată tuturor partidelor. Dreptul la locuire ca drept al omului. Linda a um­blat, a cerut aprobarea părinților (dacă nu o ai nu poți lucra cu copii și nici nu le poți face poze - chestie care mi-a plăcut, că prea e la modă să-ți arăți talentul pe Facebook pe mizeria altcuiva). Linda se va muta în unul dintre cele 30 de apar­ta­mente construite în Cluj și Apahida cu bani norvegieni. De ce de subiectul ăsta le pasă norvegienilor, nu țării care vrea refe­ren­dum pentru familia tradițională rămâne pentru mine o continuă mirare.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/DSCN1575.jpg

Muntele de gunoi din Pata Rât

 

Laura Alicu conduce Centrul de Resurse pen­tru Comunitate, o mică asociație ba­zată pe voluntariat și mici proiecte, și lu­crează cu copii romi din Pata Rât și Blaj. Ea m-a dus zilnic cu mașina și m-a asistat de la împărțitul pixurilor la potolitul celor prea energici. Laura îi știe pe nume pe copii și se simte cu ei ca acasă. Ea m-a dus și la cei din rampă în casa din carton, în semiîntuneric, unde fetițele uluitor de frumoase au desenat atât de bine. Când să se semneze cea mare de 17 ani (cea care are grijă de fratele sugar și gătește pentru toată familia) îmi spune simplu, fără să roșească și fără să acuze: nu știu să scriu. Cele mici merg la școală și au caligrafiat pe îndelete cu limba în marginea gurii fie­care literă... Atunci, acolo, în penumbra unei colibe, după două zile de Pata Rât, am simțit un pumn în stomac...

 

S-au făcut multe din cauza activiștilor și a fondurilor străine. O mare parte din copii (inclusiv cei din rampă) merg la școală. Un autobuz vine special pentru ei... Gru­puri selectate merg constant în oraș la di­verse activități. Laura îi ia pe rând cu ma­șina ei și îi duce la muzee sau parcuri de distracții sau, pe viitor, la salina Turda. Băieţii sunt cel mai greu de scos, că ăștia la 12 ani trebuie să muncească. Iar fetele între 13 și 17 ani... Progresele se fac lent și se pierd repede. Laurei îi dau lacrimile când îmi spune cum o parte din familiile din rampă au dispărut (strămutat, eva­cua­te, fugit?) și toată investiția în copii s-a dus dracului. Și erau copii așa de deștepți...

 

Mica mea solidaritate cu copiii a făcut parte din proiectul SOS Pata Rât sub umbrela Orașul Vizibil, organizat de Fundația AltArt. M-a invitat direct Adi Dohotaru... Dane, vii?

 

Adrian Dohotaru a intrat în parlament pe liste USR. Încă nu-mi vine să cred că omul care fugea la maraton cu tricoul ac­tivist desenat de mine ca să salveze par­cu­rile din Cluj e parlamentar. Mai halucinant e să-l vezi în casa cuiva din ghetou dis­cutând de sindicalizare, desenând în rând cu copiii sau discutând cu cei din rampă de preţul la kil al peturilor... Ei, ei, dacă ar vrea parlamentarii români, cât de mu­l­te-ar fi de făcut...

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/DSCN1589.jpg

 

Când în a treia zi pe soare le-am dat markere să desenăm pe dinafară case, pe casă a fost ca un taifun. De unde îmi era teamă că n-o să se adapteze la verticală... bum-bum, în câteva minute totul era plin. Nenea! Nenea! mai vreau să mai fac o casă. Fă! Și eu vreau, și eu vreau. Da­mage control... dacă nu ești atent, ăștia desenează tot Pata Râtul... Din cauza de­senelor copiilor casa a înflorit (nu mai vezi găurile, geamul spart și tencuiala că­zută). Soare și râsete de copii, desene libe­re. Cinci minute de normalitate.

 

După aia am plecat la Rampă și pe zidul de beton care ține muntele de gunoi să nu se împrăștie cât toată țara am scris: Viață și GuNOI

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22