Patru intrări în România continuă

Foarte generoasă, în sine, tematica „schim­­bării și adaptării“, a rupturii și a continuității pentru o țară care a avut (nenorocul unui) destin istoric recent cum a fost cazul cu România. Cu atât mai generoasă este această tematică, și în beneficiul istoriei ideilor (fie ele politice, sociale, culturale – în sens larg), atunci când ea ajunge să fie investigată de cineva realmente foarte atent și competent. Cătălin Augustin Stoica, doctor în sociologie al Universității Stanford, pentru 8 ani director general al CURS, un eseist preocupat de teme majore care țin de istoria comunismului și a postcomunismului, este cel care, într-un volum recent publicat la Editura Humanitas (România continuă), survolează și aprofundează, așa cum se cuvine, tematica la care am făcut referire mai sus. „O excelentă carte de sociologie, dar și un thriller politic, așa aș defini captivantul și atât de urgentul demers al lui Cătălin Augustin Stoica. Aflăm din volumul său cum s-au constituit centrele de putere economică din România postcomunistă, continuitățile, persistente, frus­trante, chiar exasperante, cu vechea profitocrație. Din cercetările lui Cătălin Stoica se desprinde o viziune capabilă să explice, coerent și pătrunzător, atâtea dintre adeseori bizarele cotituri și amețitoarele răsuciri care au marcat trei decenii de postcomunism românesc“, remarcă Vladimir Tismăneanu, în legătură cu notele specifice ale acestui demers de cercetare și analiză susținut de sociologul Cătălin Augustin Stoica.

Sunt patru mari blocuri tematice incluse în această carte – și, pentru că fiecare dintre ele are și o evidentă autonomie (au fost și publicate, în versiuni diferte, în reviste și volume de specialitate din SUA, Germania și România) -, d-l Stoica ne invită inclusiv să le citim separat, în funcție de interesul pentru una sau alta dintre perspectivele pe care cercetările domniei sale le pun în discuție. „Studiile din acest volum se referă la cazul românesc, dar ele nu trebuie citite în cheia «excepționalismului autostigmatizant» («ca la noi la nimenea» ori «nu ai să vezi așa ceva nicăieri în altă parte»). Dimpotrivă, alte țări din Europa (mai ales fostele țări comuniste, pe care tindem să le ignorăm) s-au confruntat până nu de mult sau încă se confruntă cu probleme similare (corupție, inegalități economice și sociale majore, politicianism, tendințe iliberale, influența tot mai mare a corporațiilor multinaționale etc.)“, scrie Cătălin Augustin Stoica în cuvântul înainte al cărții.

Pe scurt și în ordinea în care se așază în carte, iată care sunt coordonatele principale ale celor patru mari studii care compun materia volumului de față. În primul dintre acestea este analizată „instituționalizarea partidului-stat și a proprietății colective“; istoria comunistă a satelor Vadu Roșca și Nănești, relatată empatic și generos pe mai multe pagini, îi asigură lui C.A. Stoica o foarte bună intrare – rafinată sub raport analitic, problematizantă în profunzime – într-una dintre perspectivele esențiale ale comunismului românesc (și, de fapt, prin ecou, și al anilor de după căderea comunismului, în sensul în care în decembrie 1989 cade, formal, un regim, dar lumea, atmosfera, reflexele din comunism nu dispar nici așa de repede și nici, în cele din urmă, definitiv). Ceea ce a fost la Vadu Roșca și la Nănești reprezintă un foarte inspirat (și acurat realizat) „desen în covor“ care dă seama de aspecte fundamentale și reale ale societății românești.

În cel de-al doilea studiu din acest volum sunt survolate „bazele sociale ale PCR“ – și contribuția sociologului român este cu atât mai prețioasă și relevantă, cu cât, la data când a fost făcută publică prima versiune a studiului (și, am impresia, nici acum lucrurile nu sunt schimbate în mod spectaculos în această privință), accentele cercetărilor despre comunismul și despre comunișii din România cădeau pe istoria elitei acestui partid. Întrebările la care răspunde acest al doilea eseu al cărții sunt, în formularea autorului, următoarele: care a fost structura socio-demografică a PCR-ului? Ce rol a jucat nivelul de școlaritate pentru obținerea statutului de membru de partid în România? Cât de importantă era originea socială pentru recrutarea în partid? Ce șanse aveau minoritățile sociale (e.g., femeile și minoritățile etnice) să intre în partid? Dintr-o perspectivă mai generală, care a fost evoluția PCR, în comparație cu alte partide comuniste din regiune în ceea ce privește compoziția sa socială? În raport cu trendul lucrărilor despre comunismul românesc, întrebările de cercetare (plus, desigur, mai ales, răspunsurile pe care Cătălin Augustin Stoica le dă acestora) propun o „intrare laterală“ în acest orizont tematic. Puternice, unele chiar surprinzătoare, datele care rezultă din această cercetare au relevanță nu numai pentru trecutul recent, comunist, al României, ci și pentru prezentul ei politic; am putea spune că eseul acesta este și unul în care vedem limpede cât de răspicat vorbește trecutul despre prezentul nostru. Pentru că demonstrația în sensul acestei idei nu e greu de făcut, „conturul social“ al PCR marchează, în chip apăsat, și primele decenii de democrație (originală sau nu) de la noi și o va mai face ceva vreme de acum înainte, cu atât mai mult, cu cât nu liniile de ruptură, ci mai ales acelea de continuitate sunt cele care caracterizează trecerea de la comunism la postcomunism în România. Într-un pasaj (nu anume din acest studiu, ci de la începutul cărții), Cătălin Augustin Stoica subliniază de alt­fel ideea că „insistând asupra problemei continuităților (surprinzătoare), putem înțelege mai bine de ce, post-1990, lucrurile au evoluat așa cum au evoluat, atât din punctul de vedere al profunzimilor schimbărilor, cât și al vitezei acestora“.

Cel de-al treilea eseu cu o tematică distinctă din acest volum este, am putea formula, despre un altfel de PCR – un PCR din interiorul PCR, dar și post-PCR. PCR nu însemna doar „Partidul Comunist Român“, ci și „Pile. Relații. Cunoștințe“. „În procesul tranziției de la democrație și economie de piață ne-am fi așteptat ca importanța acestor relații sociale să scadă“, scrie C.A. Stoica. Și continuă: „conform unor sociologi, legăturile sociale specifice perioadei comuniste nu numai că au supraviețuit tranziției, ci chiar au devenit stâlpi de susținere ai noilor instituții economice și politice din Europa de Est și din China“. În privința transferului de capital, de pile și relații din comunism în postcomunism și a perpetuării matricelor de „așa-zise legături sociale specifice perioadei comunist“, Cătălin Stoica avansează două grile de interpretare. Prima - care ține de un registru „pesimist“ și care marchează cu semnul minus și în sensul involuției practicii corupte; acestea, sugerează sociologul, nu sunt deloc puține în postcomunismul românesc. O a doua – care e subîntinsă de o perspectivă optimistă - privește „legăturile dintre diversele categorii de indivizi (demnitari, oameni de afaceri, cetățeni obișnuiți) care alcătuiesc aceste rețele sociale, există și în economiile și țările dezvoltate. Numărul mai mare de astfel de legături utile în România postsocialistă nu trebuie neapărat interpretat ca un semn de involuție“.

În fine, ultimul studiu gravitează în jurul unei tematici uriașe și cu o miză majoră pentru istoria noastră recentă: trăsăturile capitalismului local postcomunist, în condițiile în care, în România, încă (și, foarte probabil, pentru multă vreme de acum înainte) departe de versiunea – uneori idealizată – a „capitalismului vestic“, „noua ordine economică se bazează pe cu totul alte criterii și resurse, iar acest lucru se datorează unui stat (încă) supradimensionat, cu raționalitate administrativă scăzută și legături oneroase între politic și economic, unde prevalează criterii particulariste (relații politice și/sau personale) ca elemente definitorii ale obținerii de profit“.

Nu trăim, ca țară, nici în această privință - este de părere Cătălin Augustin Stoica – o formă de excepționalism. Un pasiv foarte problematic în chestiunea practicilor (pseudo?) capitaliste au și alte țări a căror istorie s-a intersectat, recent, în mai multe privințe cu cea românească. E, mai departe, o Aliniere care dă, în orice caz, efecte îndepărtate de ceea ce ar reprezenta un optim: indiferent de tipul lor, schimbările instituționale izomorfice (pe care le-a bifat, în mod particular, și România) „generează rezistență, manifestată adeseori prin decuplarea instituțională și caracterizată prin supraviețuirea vechilor practici în contextul unor nou adoptate forme organizaționale sau instituționale“. Atrag atenția în mod aparte asupra acestui ultim studiu – sunt mai multe argumente puternice pe care C.A. Stoica le oferă spre dezbatere și, poate, împreună cu altele, ele ar putea da, peste un timp, o carte în sine, o atât de necesară carte majoră despre capitalismul românesc de astăzi.

În fine, este de asemenea de accentuat ceva foarte prețios în legătură cu această (foarte bună și cât se poate de binevenită) carte despre câteva dintre faptele recente majore ale României: tipul de înțelegere – superioară, rafinată, nuanțată – pe care îl propune aceasta. România continuă este (și) cartea unui mod de a lua în posesie istoria unei țări în adevăr, în realitatea istoriei sale recente, și nu în proiecțiile (ideologice sau chiar mai puțin decât atât) cu privire la această istorie.