Pe aceeași temă
S-ar putea spune că, într-o oarecare măsură, Neagu și-a însușit genealogiile mai multor avangarde: un utopism care l-a făcut să aspire la ideea comunicării universale, fundamente cosmologice răsfirate în întregul său sistem de gândire, bogat și în continuă evoluție, precum și un devotament constant față de principiile unui limbaj abstract cu valențe spirituale. În această filiație, designul expozițional ocupă un rol central în modelarea pozițiilor artistice, iar expozițiile sunt considerate singurele „terenuri creative” capabile să surprindă complexitatea unor „medii absolute”. Analiza expozițiilor lui Neagu pledează pentru o viziune de ansamblu asupra practicii sale artistice: angajamentul său neclintit de a percepe arta ca pe un teritoriu care sfidează izolarea și singularitatea, pledoaria lui pentru interconexiune, conversații productive și „disensiuni” între lucrări, entități și idei înrudite.
În primii ani petrecuți în UK, devenise tot mai evident că Neagu își percepea desenele și obiectele individuale ca elemente ale unor ansambluri sau instalații mai ample. Cu toate acestea, procesul poate fi privit și invers: opera „generativă”, multiplicarea exemplarelor în cadrul mai multor cicluri tematice, bazată pe o unitate sau model repetat la nesfârșit, revendica un tip de expoziție capabilă să includă această proliferare într-un ansamblu coerent și bine închegat. Expoziția devine un mediu în sine, capabil să sintetizeze o multitudine de componente divizate și să înfăptuiască o totalitate dorită. Este un format care, în concordanță cu gândirea analogică a lui Neagu, rezonează cu încercarea sa de a uni simțurile pentru a ajunge la sinestezie: „Mi‑am dorit o structură (gestalt) nouă, aplicabilă tuturor mediilor și capabilă să îmbrățișeze toate posibilitățile […]”.
Un pas important în cariera lui Neagu în Regatul Unit a fost participarea la o expoziție organizată în 1973 la Galeria Serpentine și dedicată noilor tendințe în sculptura contemporană, eveniment care l-a ajutat să-și facă un nume pe scena artistică londoneză, iar ulterior să obțină postul de profesor la Colegiul de Artă Hornsey. Proiectul a fost unul ambițios și a funcționat ca un șablon pentru expozițiile viitoare, deoarece metodologia expozițională utilizată cu această ocazie a continuat să fie folosită și adaptată de-a lungul anilor. Instalarea unui număr uimitor de mare de piese într-o singură încăpere a galeriei s-a bazat pe utilizarea unor structuri de expunere diverse (mese, piedestale), adaptate la caracteristicile specifice și la dimensiunile spațiului, precum și pe instalarea pe pereți a mai multor serii compacte de desene, aranjate în ansambluri închegate. De data aceasta, nu s-a mizat pe implicarea corpului în acțiuni performative, însă interacțiunea și implicarea au fost într-o mare măsură în prim-plan, vizitatorii fiind încurajați să atingă obiectele așezate pe suprafețele orizontale. Aceste obiecte variau de la obiecte palpabile care acopereau piedestalurile așezate pe toată lungimea pereților, până la un ansamblu misterios de artefacte și obiecte ready-made, instalate pe o masă situată în centrul spațiului. Acestea din urmă făceau trimitere la acțiuni și performance-uri anterioare, ca de pildă mașinile de făcut vafe pentru happening-ul Cake Man, ștampilele de cauciuc folosite pentru producerea multiplilor cu imprimeuri ale corpului uman celular, modelele folosite pentru tăierea secțiunilor din omul-prăjitură și un metronom ce fusese un element fundamental al performance-ului Timpul este orb, din 1972.
Într-o analiză retrospectivă, Neagu a evidențiat dimensiunile științifice, metafizice și antropologice ale expoziției. O suită de fotografii înfățișează membri ai publicului care inspectează și ating „exponatele”, comportându-se mai degrabă neprotocolar, și, ocazional, intrând în dialog cu Neagu. În acest caz, artistul nu a fost motivat să inițieze o demonstrație pedagogică sau să-și asume un rol de control în dirijarea interpretării stârnite de această multitudine de materiale răsfirate; mai presus de toate, a dorit „să-i ofere privitorului toate posibilitățile să participe, să atingă, să descopere și să relaționeze”. Era un spațiu care se baza într-o oarecare măsură pe convențiile muzeale clasice, mai puțin pe aparatul explicativ și clasificator, frizând în același timp experimentul științific. Un astfel de efort amintește de proiectul modernist de a reuni științele umaniste, științele sociale și științele naturii, ca parte a unui efort mai larg de aliniere a raționalismului european cu filozofia.
În cazul lui Neagu, conceptualizarea display-ului expozițional este indisolubil legată de o gândire spațializată care își depășește fundamentul funcționalist și reprezintă cheia pentru validarea caracterului unitar al unei întreprinderi prin excelență pluraliste. Atenția acordată amenajării volumelor într-un spațiu tridimensional indică faptul că Neagu era deja profund preocupat de idiomul sculpturii, deși a început să se considere sculptor doar odată cu inventarea Hyphen‑ului. „Mobilierul” de expoziție – alcătuit dintr-o variate de piedestale, socluri și rafturi – devine parte integrantă a designului artistic.
Hyphen-ul, un trepied acoperit de o suprafață dreptunghiulară, o „structură de bază” care ocupă un loc central în creația și hermeneutica lui Neagu, a fost conceput din necesitate, inițial ca o platformă tridimensională capabilă „să lege lucrurile între ele” într-o expoziție dedicată Grupului de Artă Generativă (un grup fictiv de artiști inventat de Neagu în 1972), organizată la Muzeul de Artă Modernă din Oxford în 1975. Generatorul de subiecte, așa cum se numea Hyphen-ul la acea vreme, a servit în primul rând ca element de expunere, o „masă” susținută de trei picioare pe care erau adunate „uneltele” ce îi simbolizau pe cei cinci membri ai Grupului de Artă Generativă (microscop, oglindă, microfon, lupă și suprafețe tactile pictate cu grund). La fel ca în cazul cutiilor tactile și mediilor atotcuprinzătoare ale expozițiilor, și Hyphen-ul a reprezentat un mijloc prin care s-a putut realiza unificarea unor tendințe disparate, polarizate, dar, mai presus de orice, congruente. Majoritatea comentatorilor preocupați de arta lui Neagu găsesc imposibilă orice disociere între opera sa și încărcătura simbolică a acesteia. Această infrastructură discursivă corelată se ramifică în timp pentru a încorpora straturi suplimentare de semnificație, iar Hyphen-ul este exemplul cel mai sugestiv pentru acest tip de acumulare conceptuală.
În același timp, Neagu nu a încetat vreodată să reitereze simplitatea formală și funcția practică a Hyphen-ului, prin înrudirea acestuia cu plugul ancestral sau prin îmbinarea anatomiei sale cu rafturile folosite pentru expunere. Mișcarea era menită să evidențieze latura practică, banală, a Hyphen-ului și reușea să estompeze diferențele dintre mobilierul de expoziție și opera de artă. O serie de expoziții și desene cu interioare expoziționale demonstrează această combinație/suprapunere între raft și Hyphen, reprezentat cu piciorul (lung) ieșit în diagonală din raft până atingea podeaua, ocazional chiar lăsat suspendat în aer, ca și cum ar executa cu mai multă forță saltul ascendent către vârful-catapultă al Hyphen-ului.
După ce Neagu a început să creeze variații în jurul Hyphen-ului, a devenit mai clară comunicarea dintre desene și sculpturi, două registre pe care le considera separate, aflate totuși într-o relație de complementaritate (sau consubstanțialitate). În mai multe desene cu interioare de expoziție, vedem cum rândurile de desene sprijinite de rafturi ocupă nivelul superior, în timp ce sculptura/sculpturile sunt așezate direct pe podea – două câmpuri paralele, interconectate într-o stare de dinamism ascendent. Neagu a continuat să imprime mobilitate și mișcare expozițiilor sale și după ce acestea au încetat să mai includă acte performative sau să prezinte o varietate uluitoare de materiale. //
După Kunstmuseum Liechtenstein și în drum spre Viena, retrospectiva Paul Neagu poposește la Muzeul de artă din Timișoara până pe 15 aprilie. Expoziția curatoriată de Magda Radu, Georg Schöllhammer și Friedemann Malsch și produsă de Salonul de proiecte a fost structurată după un sistem de expunere ce are ca principal punct de referință vocabularul expozițional elaborat de Paul Neagu.
Evenimentul face parte din „Programul Cultural Timișoara 2023—Capitală Europeană a Culturii”.
Fragmentul de mai sus face parte din textul omonim publicat în limba engleză în cartea Paul Neagu – the Monograph (JRP|Editions 2023) editată de Magda Radu și Georg Schöllhammer cu Diana Ursan asistent editor și traducere de Eugen Wohl.
