Pe muchia dintre lumi

Dan C. Mihailescu | 08.09.2020

Cel mai semnficativ și totodată mai spectaculos lucru aici este însuși indecidabilul, adică păstrarea întregului pe hotarul dintre bine și rău.

Pe aceeași temă

Ca mai tot studentul filolog, am fost și eu sedus pe la douăzeci de ani de mania etimologismului. Toate necunoscutele, toate noțiunile esențiale, filozofie, viață, religie, idei, se supuneau ca prin farmec etimonului real ori fantezist, mai ales că îl aveam în Ioan Alexandru pe mijlocitorul fascinat nu numai de energiile necreate, ci și de Heidegger, un Alexandru proaspăt întors din Pădurea Neagră și pentru care etimonul era alfa și omega pentru orice. Pe atunci, am dat într-o carte a lui Șerban Stati de etimologia cuvântului întâmplare. Era vorba desigur de templu, adică de locul în care profetesele așteptau apariția haruspiciilor (viitoarele bune auspicii), respectiv porumbeii zeiești purtători ai mesajelor premonitorii urzite Dincolo. Or, cum apariția și aterizarea porumbeilor in-templum întru con-templare era totalmente imprevizibilă și, deci, invariabil surprinzătoare, noțiunea întâmplătoruluiera ca și forjată. Mi-am readus-o acum în minte ca introducere pentru Cartea întâmplărilor, coordonată în 2019 de Tatiana Niculescu la Humanitas.

Subintitulată Mistere, ciudățenii, uimiri, cartea are un casting lăudabil și invidiabil, douăzeci de personalități cu vârste, temperamente, convingeri și stiluri diferite, însă reunite perfect în jurul a tot ceea ce înseamnă determinarea destinului de voința celor nevăzute. Semne prevestitoare, coincidențe stranii, mesaje oculte, vedenii, himere onirice, mesageri bizari, scene ambigue, dătătoare de fiori, camuflări ale sacrului în profan, situații limită sau bizarerii inexplicabile. Acestea sunt adevăratele personaje ale cărții, pe care Mircea Eliade le-ar fi reunit în noțiunea „avertismente”. Când Claude-Henri Rocquet îl întreabă pe Eliade în Încercarea labirintului:

„– Credeți că cineva care vrea să se cunoască și să se tranforme trebuie să-și noteze câteodată visele?”, scriitorul răspunde:

„... – Cred că în aceste vise, de care-mi aduc uneori foarte bine aminte, e vorba de autorevelația propriului destin. Destinul se dezvăluie, în sensul unei existențe care se îndreaptă spre un scop precis, o acțiune, o operă, pe care trebuie să le îndeplinești... E vorba de un destin profund, deci și de obstacole pe care trebuie să le întâmpini. E vorba de hotărâri grave, ireversibile, pe care trebuie să le iei.

Tatiana Niculescu mărturisește că „ideea unui volum colectiv care să cuprindă atingeri cu lumea nevăzutelor” i-a venit în urma propriilor experiențe bibliografice. Suita de întâmplări aproape inexplicabile rațional a determinat-o să accepte că „realitatea, încifrată în cifratele-i camuflări, bate cea mai năstrușnică închipuire. (...) Iată-ne așadar pe toți cei adunați în acest volum al uimirilor povestindu-ne întâmplări, coincidențe, vise, ciudățenii, de care primii surprinși suntem noi înșine. Surprinși în ambele sensuri: surprinși de situațiile în care ne-am trezit și surprinși în flagrant delict de coabitare cu o logică nevăzută care ne depășește și ne face ridicoli în fața rațiunii dominante”.

În debutul unei mărturisiri împânzite de aripile puflase ale unor mesageri ai întunericului, înzestrați cu înainte-vedere, ce i-au traversat provocator existența de la douăzeci de ani și până astăzi, Corina Șuteu recunoaște: „Am avut de copil convingerea nestrămutată că trăim cu toții în interiorul unui scenariu miraculos, pe care îl scriem pe măsură ce îl parcurgem și pe care, din când în când, îl mai scriu și alții pentru noi, iar noi îl interpretăm doar, mai bine sau mai prost, după capacitatea fiecăruia. Mi-a plăcut și îmi place și azi să cred că inimaginabilul se poate întâmpla, că există miracole, că, descifrate cu atenție, situațiile vieții au semnificații pe care nu le percepem imediat și poate pe care nu le vom înțelege pe deplin niciodată”. „Nu deschiderea către posibilul altei lumi îmi lipsește, ci disponibilitatea de a crede că invizibilul poate fi sistematizat, cunoscut”, recunoaște Gabriel Liiceanu.

Pilonii ce susțin arhitectura acestei suite de năzăriri, descântece și lecuiri miraculoase sunt, cel dintâi, încrederea autorilor, fără excepție, în metafizic și, apoi, relația de fecundă reciprocitate dintre sinceritatea/autenticitatea mărturiilor și luxurianta lor literaturitate. Așa se face că, în cele din urmă, chiar și când ești ispitit de suspiciune, decretând implauzibile unele mesaje ori secvențe, forța persuasivă a fabulației te face să accepți autenticul confesiunii. Mai departe, e vorba de însuși tonul demersului pentru care a optat încă demult Tatiana Niculescu, în binecunoscuta tradiție a bunei cumpăniri tipice spiritului britanic și statutului BBC, deosebit și de excesul factologiei germane, și de panașul retoricii emoționale al eseisticii franceze. Același nepartizanat și aceeași bună poziționare între polarități care i-au ghidat riscantul surfing printre statuile cu nimburi de pucioasă ale unor Corneliu Zelea-Codreanu, Elena Lupescu, Carol II, Nae Ionescu și cazul Tanacu, au obligat-o la timeout-ul reprezentat de incursiunea în biografia Reginei Maria și au favorizat acum acest colind la hotarul dintre lumi, unde fiecare ambiguitate lucrează în favoarea unei înțelegeri armonioase.

Cel mai semnficativ și totodată mai spectaculos lucru aici este însuși indecidabilul, adică păstrarea întregului pe hotarul dintre bine și rău. Dacă ne gândim la vremea când Lucian Blaga cocheta cu bogumilismul și răspundea aproape marcionit la întrebarea „De unde-și are raiul lumina?” prin „Îl luminează iadul cu flăcările lui”, va trebui să ne amintim că el vedea sălașul lui Nefârtate chiar între hotare. În Cartea întâmplărilor, același spațiu indecis, pustiit, secătuit și infertil pe vecie nu mai e destinat exclusiv diabolicului, ci unei paradoxale osmoze între angelic și demonic. Nu de supranatural sau de paranormal este vorba aici, unde se pledează în principal pentru trezvie, cum ziceau vechii Părinți, adică pentru deschiderea ușilor și ferestrelor ființei către mesajul nevăzutelor, către o suprarealitate ambivalentă.

Cine este cel ce rostește cuvintele? Cine este cel ce dictează?” ne lasă indefinit în suspensie Ana Blandiana după o scenă bizară, cu litere revoltate într-o tipărire halucinantă, unde rigoarea, logica și ierarhia sensurilor se împiedică de o forță implacabilă, nedeclarat demonică, dar fără o sorginte credibilă. Pe cât de captiv este Mircea Cărtărescu în propriul „imperiu mnezic”, pe atât de binecuvântat de liber este să-l cutreiere cu voluptate. Dar cine poate spune sigur dacă scurtul înec de la vârsta de 10 ani a fost o ursită anume urzită pentru viitorul scafandru în inconștient, sau o alfabetizare întru moartea ritualică? Să-ți vezi, precum Ioana Pârvulescu, umbra megaloscopată pe zăpadă, ori să te salvezi in extremis de la o catastrofă grație unei hierofanii inexplicabile, reprezintă o camuflare a sacralității, dar poate fi și o lucrătură a nenumitului stăpân al aporiei. La fel, împins pe nevăzute din spate de suflul întunericului, „personajul” Cristinei Cioabă va fi salvat de justesse de un zid invizibil al luminii necreate, al cărui zidar poate fi în egală măsură Fârtate și Nefârtate, dacă nu cumva optăm pentru același Mare Păpușar care poate fi citit deasupra tuturor marionetelor imaginare ce compun strania coregrafie a întregii cărți.

Aceeași ambivalență osmotică o regăsim în biblioteca alchimică a lui Florin Bican, în istoria brățării călătorite parcă psihopomp între Ioana Nicolaie și Ov. S. Crohmălniceanu, în vaza lui Vili din proza semnată de Adriana Bittel, în viziunile spectrale ale Andreei Răsuceanu, ca și în Ferentarii cu descântece ai Alinei Pavelescu, sau în grădina cu povești a bunicii lui Marius Chivu.

Până la un punct, ai senzația că primează diabolicul disjunctiv, cel care fisurează, sabotează sau destramă realitatea prin breșele fantasticului (în definiția lui Roger Caillois), după care observi că elementul hotărâtor rămâne conjuncția, închiderea fantelor sulfuroase, epifania vindecătoare făcută în numele sinesteziei armonioase. Totul e să fii pregătit permanent pentru apariția mesagerului și a mesajelor de dincolo, într-o neadormire ce asigură combustia și perenitatea scriiturii. Iar dacă nu întâlnim fantome, zâne, troli și zombies, sau vampiri în case bântuite avem în schimb himere zoo- și antropomorfe, fetișuri, făpturi mediumnice, intersecții inexplicabile întrupate la mijloc de drum între arsenalul romanului gotic și filmele tip „Twin Peaks”, „Tales of Unexpected” și „Twilight Zone”.

La o judecare pripită, ar putea să rezulte că cele două impulsuri dominante aici, voința confesivă și voința literaturizantă, obligă la o lectură disociată între scrierea de sine și exuberanța estetizantă. De o parte, Cristina Cioabă, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Monica Pillat, iar de cealaltă parte, Florin Bican, Gabriela Tabacu, Ioan-Florin Florescu, Andreea Răsuceanu, Ioana Nicolaie și Adriana Bittel. Însă deschideri generoase către cărți viitoare există din partea tuturor. Dacă Monica Pillat oferă aici o cheie pentru măcar unul dintre sertarele ce compun Croitorul de cărți, Corina Șuteu se lasă imaginată ca scenarist, dramaturg sau redutabil autor de eseuri autobiografice, iar Ioan-Florin Florescu poate face din personajul cocoșatului cerșetor de aici, parcă născut simultan din Gogol, Bulgakov și Beckett, un cap de serie pitoresc-psihologică. Să sperăm că Florin Bican își va continua viziunile de fantastic magico-livresc în linie E. A. Poe-Villiers de l’Isle-Adam, că Andreea Răsuceanu îl va relua înzecit pe Krapp și că Gabriela Tabacu va definitiva o „Carte a Marinei”, care să lege eliadesc metafizica Bucureștilor de tragismul destinelor ostracizate.

Probabil că Mircea Eliade ar fi degustat cu voluptate acest volum ca mentor, martor și adeseori călăuză în itinerariile reunite aici.

Text difuzat pe www.europalibera.org

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22