Pedagogia curajului (Cronică literară)

Fundaţia Academia Civică a publicat recent volumul Jurnal. Ultimele caiete, semnat de Doina Cornea. Autoarea nu mai are nevoie de vreo prezentare; totuşi, lectura acestei cărţi rezervă câteva surprize. Fiind mereu discretă asupra propriei sale activităţi de disidenţă din timpul regimului comunist, Doina Cornea îşi recapătă, din fericire, locul care i se cuvine în conştiinţa publică şi prin astfel de texte.

Volumul conţine un Jurnal din perioada ‘88–’89, când era arestată la domiciliu, câteva scrisori, câteva texte „pentru mai târziu“, un scurt Jurnal din anii ‘90 şi transcrierea unei convorbiri în patru: Doina Cornea şi copiii săi: Ariadna Combes şi Leontin Iuhas, moderată de Georgeta Pop – din august 2002 –, beneficiind de o prefaţă de Ana Blandiana.

Doina Cornea nu se refugiază în scris pentru a uita de securiştii care-i păzeau casa nonstop şi uneori îi interziceau chiar să iasă din curte. Aceştia sunt aproape inexistenţi în paginile Jurnalului. Situaţia-limită pe care o trăieşte Doina Cornea la finele anilor ‘80 îi prilejuieşte mai întâi o incursiune în lumea copilăriei şi a tinereţii. Figurile părinţilor sunt evocate cu grija de a căuta adevărul unor relaţii umane dincolo de complezenţe. Cu alte cuvinte, atunci când Securitatea o intimidează şi o ameninţă, reacţia Doinei Cornea este de a-şi găsi rezistenţa în autocunoaştere. Un exerciţiu mental şi afectiv foarte eficace, susţinut permanent de credinţa creştină. Chiar dacă autoarea n-a conştientizat atunci acest lucru, autoscopia este menită să consolideze fiinţa spirituală a unei persoane supuse distrugerii.

Tăria de caracter explică, desigur, în cea mai mare măsură atitudinea acestei doamne: „Eu nu-mi pierd niciodată nădejdea, când răul vine din afară“. Nicio clipă nu regretă ceea ce a făcut sau nu e copleşită de îndoială. Impresionează simplitatea cu care consideră că a făcut ceva absolut firesc, cât şi personalitatea lipsită de complicaţii şi un simţ al umorului cuceritor, în conversaţia din anul 2002.

Dintre reflecţiile din Jurnal, câteva atrag atenţia în mod special. Întrebându-se ce este un intelectual adevărat, Doina Cornea observă că acesta ar trebui să fie un „mărturisitor de adevăr“, şi nu doar un „tehnician al inteligenţei“.

Memoria şi Speranţa sunt, apoi, stâlpii de temelie pe care ar trebui întemeiat Prezentul, în opinia autoarei. În pledoaria sa, Doina Cornea precizează că funcţia Memoriei constă în a „reactualiza marile conştiinţe din trecut (…) În fiecare clipă, în funcţie de gradul de memorie salvată, ne alegem atitudinile de viaţă. Aceste alegeri ne determină calitatea noastră umană, destinul interior, cu consecinţe asupra societăţii în ansamblu şi asupra destinului ei“. Deşi scrise acum două decenii, aceste observaţii îşi dovedesc actualitatea: suferim, ca naţie, de incapacitatea de a ne repera şi cultiva adevăratele valori, după care ne miră carenţele din construcţia noastră identitară...

Curajul nemăsurat al Doinei Cornea nu a fost manifestarea „inspirată“ a unei energii de esenţă misterioasă. Pentru cei care au fost complexaţi de îndrăzneala acestei doamne de a se împotrivi unui sistem criminal, explicaţia e convenabilă: un curaj exploziv, ieşit din comun este atipic şi deci irepetabil. Ne scuteşte pe toţi de conştiinţa vinovată de a nu-l fi dovedit şi noi. Or, protestele ei din anii ‘80 nu sunt un fenomen fabulos, ci s-au născut dintr-o serie întreagă de mici acte de nesupunere faţă de minciuna şi injustiţia socială, acte care încep chiar din copilărie. Mici atitudini care au evoluat şi au făcut posibilă disidenţa pe care o cunoaştem. Curajul se vădeşte, astfel, o virtute care se exersează, se autoeducă. El este, desigur, un dat, dar trebuie şi ajutat să se împlinească. Pentru aceasta e nevoie nu doar de voinţă personală şi de timp, ci şi de inteligenţa punerii lui în slujba unei cauze binemeritate.

Cu atât mai mult, frica intervine doar atunci când, fiindu-i periclitată viaţa, sensul revoltei ar avea de suferit: aflată pe stradă, într-o zonă pustie, Doina Cornea se teme că ar putea fi omorâtă de securiştii care o urmăreau – deci fără martori –, fără posibilitatea cunoaşterii adevărului, după aceea. A doua oară când se teme este pentru fiul ei, care o ajutase la multiplicarea şi răspândirea de manifeste şi care este şi el arestat, apoi, în vara lui 1989, concediat, deşi avea doi copii mici.

Aflând cum arată în detaliu arestul la domiciliu al Doinei Cornea, putem înţelege mai bine absurditatea – dacă nu şi reaua-credinţă – a celor care au susţinut că disidenţa i-ar fi fost oarecum facilă datorită fiicei sale, care se afla în Franţa din 1976. Se poate vedea din aceste mărturii, ca şi din fotografiile care însoţesc textele, că mediatizarea cazului în Occident, prin Ariadna Combes şi a soţului ei, nu a oprit organele de represiune româneşti să o supună atât pe Doina Cornea, cât şi pe familia ei, la o viaţă cotidiană foarte greu de imaginat pentru noi, astăzi. Retrogradarea la serviciu, apoi concedierea, telefonul întrerupt, interdicţia ca alţi oameni să o viziteze sau chiar să-i vorbească pe stradă, molestarea de câteva ori, pentru a nu mai vorbi despre interogatorii sau despre perioada de detenţie – Securitatea a desfăşurat enorme resurse materiale şi umane pentru a încerca să oprească protestele Doinei Cornea. E foarte probabil că, dacă fiica sa nu se afla în Franţa, Doina Cornea ar fi fost omorâtă în beciurile închisorii, ca Gheorghe Ursu.

Cu atât mai mult apare disproporţionată, faţă de implicarea şi tenacitatea Doinei Cornea, lipsa de reacţie din partea semenilor săi. Există câteva figuri de intelectuali, dar şi de muncitori şi ţărani, care au căutat-o, ca să semneze scrisorile de protest concepute de Doina Cornea şi difuzate de Radio Europa Liberă, după ce ajungeau mai întâi în Franţa, scrise pe foiţe minuscule, ascunse în tuburi de pastă de dinţi sau între două cărţi poştale, lipite una de cealaltă. Semnatarii aceştia au rămas până azi necunoscuţi, pentru că, după decembrie 1989, niciunul măcar dintre ei nu a încercat să se afirme în spaţiul public sau să ceară ceva.

Doina Cornea nu îşi acuză semenii că o lasă singură în acţiunea sa de protest, curajul e cel care o va fi ajutat să-şi depăşească egoismul personal, natural şi să mediteze la efectele mai profunde, chiar dacă nu încă vizibile, ale gesturilor sale. O mare generozitate şi dovada unui spirit înalt reies din însemnările pe acest subiect: „Poate infimele modificări în milioanele de conştiinţe individuale – ascultând aceste îndemnuri – vor determina într-o zi reacţiile viitoare, palpabile, ale societăţii… Ideile pe care le-am exprimat au mişcat, cu siguranţă, ceva în sufletul oamenilor, în mentalitatea lor“.

Lipsa de solidaritate a poporului român cu Doina Cornea se află, credem, la baza neîmplinirilor politice şi nu numai ulterioare, de după Revoluţie. Pentru cei care s-au întrebat de ce, în ultimii douăzeci de ani, democraţia românească este atât de fragilă, răspunsul nu stă doar în misterele „evenimentelor din decembrie“, ci şi, în egală măsură, în necesitatea constatării că ne lipseşte, ca naţie, capacitatea de a ne solidariza cu cei mai buni decât noi, pentru o cauză comună, de altfel. „Singurătatea“ Doinei Cornea din anii ‘80 (şi de după aceea ) este cât se poate de semnificativă în acest sens.

Faptul că trebuie să învăţăm curajul puţin câte puţin, învingându-ne limitele interioare, ne-a fost „predat“ în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Doina Cornea ne demonstrează prin acest Jurnal că virtutea care a inspirat epopei nu e rezervată eroilor de ficţiune şi nici doar câtorva personalităţi geniale. Ea poate fi cultivată, cu voinţă.

În zilele noastre, însă, curajul pare o virtute anacronică. Astăzi nu mai avem nevoie de curaj, ci de capacitatea de a ne smulge din indiferenţă, din pasivitatea în care lâncezim când este vorba despre altceva decât despre metrul pătrat pe care ne ducem noi – şi cei foarte apropiaţi nouă – existenţa. Dar pentru aceasta am avea nevoie de simţul solidarităţii. Ne întoarcem, astfel, în cerc, la lecţiile pe care nu am ştiut să le învăţăm.

Într-o notă din 6 decembrie 1988: „Îmi fac plimbarea obişnuită prin cimitir. Securiştii după mine. Încerc să-i izolez: să nu percep decât splendoarea zăpezii aninate de crengi… Apele azurului printre ramuri par uriaşe vitralii“.

Oare ce făceam, fiecare dintre noi, pe 6 decembrie 1988? //

// Doina Cornea 
// Jurnal. Ultimele caiete
// Fundaţia Academia Civică, 
    2009