Pedagogie explicită

Teodor Baconschi revine, în forță, în acest an, cu două cărți foarte bune și oarecum neobișnuite: una este scrisă „la patru mâini“ (e vorba despre o carte în dialog, cred că a treia carte în dialog în care d-l Baconschi e personaj principal, după cele făcute împreună cu Armand Goșu și Dan-Liviu Boeriu: 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu – Ciprian Tudor; o carte care adună, zilnic, vreme de un an, anul Centenarului, 365 de întrebări și de răspunsuri pe teme dintre cele mai diverse – o carte care merită toată atenția); o a doua este expunerea, de pe pozițiile unui umanist „de categorie grea“, a unei viziuni posibile (și dezirabile, aș spune) cu privire la o pedagogie necesară.

Îndrăznesc să afirm că există o pedagogie – dar ea este, cel mai adesea, implicită – în întreaga (impresionanta și admirabila) operă lui Teodor Baconschi. Se pot detecta relativ ușor stări distincte ale pedagogiei oferite prin scris pe care ne-o propune unul dintre cei mai originali eseiști și scriitori pe care îi avem: de la educația de tip teologic/religios până la cea de tip estetic, de la (o mereu atât de necesară) pedagogie politică până la aceea în centrul căreia stă conceptul de paideea. Niciuna dintre cărțile sale însă nu seamănă – poate mai ales în privința felului în care este etalată opera de pedagogie despre care vorbeam ceva mai înainte – cu aceasta (deocamdată) cea mai recentă: Averea bunei educații, Editura Univers, 2019.

Iată poziția de principiu de pe care este scrisă această carte, în formularea autorului ei: „Cartea de față încearcă să arate de ce o bună educație rămâne avantajul major de care se poate bucura cineva, mai ales în secolul 21. Ea prezintă principalele opțiuni ale unui părinte-educator, într-o lume pe care o percepem ca fiind mereu mai complexă (deci și mai complicată). Sper ca lectura ei să vă ajute în această misiune deloc imposibilă și deloc simplă“. Și: „Cărțulia aceasta conține o foaie de parcurs pentru cei care vor să devină părinți (demni de acest statut) și pentru cei care, deja părinți, se ocupă de copii minori, în formare. Primilor le voi desemna cadrul mai larg pe care viața cotidiană l-a ascuns, spunându-le, cu argumente limpezi, de ce avem datoria de a deveni părinți, măcar dacă suntem biologic și anatomic în stare de așa ceva. Celorlalți le voi plasa o seamă de sfaturi practice derivate din propria mea experiență, dar și din modul meu de a înțelege cuprinsul unei vieți mulțumitoare“.

În întreaga operă pe care ne-a oferit-o până acum Teodor Baconschi putem vedea, cu asupra de măsură, deci cu exemple abundente, partea luminoasă, partea bună atât a tradiției, cât și a modernității (inclusiv a celei de astăzi, îmbibată de tehnică). Avem sentimentul, cu fiecare carte a acestui eseist și gânditor, că, pe de o parte, discursul domniei sale stă pe un temei foarte solid (vechi, foarte vechi uneori; nu și învechit!), că, altfel spus, acest discurs „vine de departe“ (și în ceea ce are el explicit, și în ceea ce este nevăzut în el) și că, pe de altă parte, are o prospețime (se cuvine să marchez aici în mod aparte și ideea prospețimii stilistice), o adecvare la ceea ce e acum, o priză directă la realitatea de astăzi evidente și ieșite din comun. Aliajul acesta, foarte prețios, nerevoluționar, dar „la zi“, upgradat și updatat, se vede (și ce bine se vede!), așadar și în „cărțulia“, cum îi spune autorul ei, despre averea bunei educații. À propos de modalitățile prin care tradiția poate fi înviată, iată, în formularea succintă a lui Teodor Baconschi cum arată excelența în materie de educare: „După mine, cel mai bun educator nu e simțul comun (depozit de clișee moarte) cât înțelepciunea moștenită în suita generațiilor și adaptată la veacul nostru, cu toate «oportunitățile & provocările» sale. Averea bunei educații e fondul spiritual în care bunul simț al supraviețuirii preia, ca pe un veșmânt, retorica și noțiunile fiecărei epoci istorice“.

De unde pleacă un asemenea proiect, de unde, mai bine spus, este firesc să plece un proces de educare, în așa fel încât, și pe parcursul acestuia, dar și către partea sa finală (spre un final deschis, la limită niciodată atins, pentru că învățarea trebuie să fie continuă), educația să se convertească în „avere“? Cred că paginile care deschid partea întâia a expunerii viziunii domnului Baconschi cu privire la educație nu puteau să fie dedicate decât acelei teme pe care o survolează – primul subcapitol al capitolului prim din această carte se cheamă Educ, deci mă educ. Educarea educatorului înseamnă, minimal, ca acesta, oricare ar fi el, dar în mod aparte un părinte sau altul, să refuze o eroare care are o (de data aceasta nefastă) tradiție: „Numeroși părinți fac greșeala de a considera educația (doar) ca pe un transfer de cunoștințe și abilități. E ca și cum, din ziua zero (am venit acasă, de la maternitate) până la graduation party, am descărca pe discul dur al creierului infantil suma datelor pe care le purtăm noi înșine, urmând ca procesul să fie completat printr-un masiv download operat la școală și în restul interacțiunilor sociale“. Ce e, prin urmare, mai firesc, ce este cu adevărat de făcut? Iată unul dintre răspunsurile de bun-simț în această chestiune: „relația pedagogică părinte-copil e singura care, înainte și în paralel cu educația formală, poate reconstitui paradigma socratică. Nu mai există, azi, maeștri care-și «alăptează» discipolii cu ambrozia cunoașterii, pe fondul unor prietenii asimetrice, al venerației și afecțiunii exprimate de-a lungul întregii vieți. Părinții redevin – dacă își asumă această misiune – magiștrii meniți să acompanieze, cu toată căldura, încrederea și devoțiunea necesare, formarea intelectuală a urmașilor lor, începând cu primele luni de viață conștientă. Vast program și dificilă misiune! Mai ales pentru noi, care încercăm să ne educăm copiii sub presiunea unui Zeitgeist perfecționist“.

Privind către această carte dintr-un unghi ușor diferit, putem considera că există o dimensiune să îi spunem orizontală a ei, dublată de una verticală. Orizontala cărții este compusă din locurile și situațiile probabile în care se consumă scenariile pedagogice; verticala cărții este alimentată de softul educațional, de ideile care motorizează un atare proiect, de răbdarea, rigoarea, de arta și de știința suple cu ajutorul cărora cel educat este luat și dus spre o versiune mai bună a sa. În privința acestei sintagme, formularea pe care o pune în această carte Teodor Baconschi este antologică (și multe altele sunt la fel, căci un har evident al acestui autor este acela de a spune ceva în cuvinte memorabile). Așadar: „copiii sunt ambasadorii noștri din imperiul posterității, cu condiția de a nu-i reduce la versiunea noastră mai bună, ci de a-i conduce spre versiunea lor cea mai bună“. Pentru „orizontala“ cărții, locurile și situațiile pe care le ilustrează, în carte, Teodor Baconschi sunt, între altele, muzeul, cinematograful, călătoriile, biblioteca, tehnologia, muzica, școala desigur. În privința „verticalei“, discursul, explicit sau implicit, este despre valori (și despre ceea ce e „în oglindă“ în raport cu acestea). Câteva exemple numai: politețe, răbdare, superficialitate, spirit critic, snobism, puterea exemplului, disciplină.

Cea mai mare parte a cărții accentuează și argumentează tematica educației individuale. Este și firesc să fie așa: lucrurile încep (și în materia educației) de la individ, iar fiecare individ este - formula care a devenit un loc comun e, în fond, una foarte importantă – „unic și irepetabil“ (viziunea aceasta are, de altfel, și o profundă întemeiere teologică). Există însă în carte și, schițate măcar, coordonatele unei perspective mult mai ample, a acelei perspective în care e natural ca lucrurile să se deruleze. Sumar spus: „vom atinge viteza de croazieră numai dacă vom lucra individual, familial, asociativ și politic pentru reabilitarea respectului social față de cultură, educație, elita intelectuală și creațiile sale. Adică pentru sporirea capitalului uman“. Sau, cu alte cuvinte (care împrumută aproximativ titlul unui subcapitol din finalul cărții): scopul bunei educații trebuie să tindă să treacă dincolo de potențialul individual. //