Pescăruşul lui Andrei Şerban, o Nocturnă cehoviană la TNB

Andreea Nanu | 21.06.2019

"Nu am o definiţie a parcursului meu, dar ştiu că în tot ce facem ar trebui să încercăm să fim "căutători de adevăr". (Andrei Şerban)

Pe aceeași temă

Pe scena deschisă a Amfiteatrului de la Teatrul Naţional am trăit experienţa unui nou Pescăruş, în regia lui Andrei Şerban; o repunere în scenă a Pescăruşului de acum un an, de la Unteatru; un nou concept regizoral, prin care Andrei Şerban, în colaborare cu tânăra regizoare Sânziana Stoican, cu scenograful Valentin Vârlan şi actorii de la Unteatru ne-au dat şansa să-l redescoperim pe Cehov sub cerul liber, ca odinioară în amfiteatrele greceşti. Despre ce este acest Pescăruş, al cărui zbor traversează în mai multe variante de creaţie biografia regizorului şi de unde vine forţa prin care ni-l descoperă, de fiecare dată, altfel? Avem fiecare, înscris în noi cu cerneală simpatică, propriul zbor. El trebuie însă, la fel ca şi textul lui Cehov, revizitat, descifrat în raport cu spiritul timpului în care trăim şi facem teatru. Spre deosebire de Pescăruşul văzut la Unteatru, în „spaţiul gol” al unei săli intime şi misterioase, noul Pescăruş în aer liber a avut o dimensiune cosmică. Puteam să fim, la fel de bine, la Epidavros sau la Eleusis, ori în teatrul lui Dionisos de pe Acropole; singura atenţionare că ne aflam (încă) în Bucureşti era ecoul claxoanelor şi, ca o însoţire a spiritelor de demult, pescăruşii ţipând în zbor pe deasupra scenei. Ca niciodată până acum, am înţeles Pescăruşul ca „relaţie”. Un lucru esenţial, mai ales astăzi când devenim tot mai însinguraţi, când legătura între generaţii e adeseori contestată, când relaţiile virtuale înlocuiesc tot mai mult legăturile noastre reale. Venind după o firească perioadă de decantare, această montare nouă privilegiază destinele în relaţie, conturează cu maximă acrivie şi intensitate emoţională punctele în care traiectoriilor personajelor se intersectează, acţionând unele asupra celorlalte, sub o puternică presiune psihologică. Nimic din torpoarea nostalgiei ruseşti, dimpotrivă, un ritm alert al jocului mereu întors cu faţa spre noi, ca o provocare, dar şi o încărcare cu energiile purificatoare ale unui catharsis împărtăşit.

Ştiaţi că pescăruşul e o pasăre de pradă? Paradoxal, în spectacol nu vedem pasărea. Kostea o ucide, apoi se sinucide. Spectacolul e un efort continuu de a-i reconstitui zborul, de a exprima prin mijloacele teatrului elanul misterioasei păsări către cel de-al treilea mal. În acelaşi timp, Pescăruşul lui Andrei Şerban este şi o metaforă pentru „viaţa ca o pradă”, în care indivizi rătaţi, prădaţi de sensul propriei lor existenţe, se aruncă în picaj unii asupra altora, devorându-se egoist, fără milă. În lupta cu viaţa, nu putem anticipa niciodată deznodământul. Esenţială însă rămâne căutarea, zbaterea aripilor, încercarea de a-i da un înţeles.

Teatrul, între vechi şi nou. Primul „personaj” asupra căruia planează o confruntare acerbă, din care nu ştim dacă va ieşi învingător, este chiar teatrul. Teatrul care a vrut să fie nou, să-şi cucerească noile forme prin artistul ambiţios dar naiv, Kostea. Bogdan Nechifor portretizează insul slab care nu are destulă forţă să-şi urmeze vocaţia; el renunţă, se împuşcă, aşa cum ucide înainte pescăruşul pentru Nina - recviem al iubirii neîmplinite. Impresionează limpezimea cu care înţelegem relaţia de interdependenţă între cele două forme de teatru şi între cele două vieţi, mama şi fiul, Arkadina şi Kostea. Povestea unuia nu poate fi spusă în absenţa celuilalt. Fiecare „cuplu” de personaje funcţionează ca un trinom indestructibil; perechi încătuşate defilează prin faţa noastră sub semnul aceleiaşi neputinţe, sintetizate în replica leit-motiv a lui Sorin: l’homme qui a voulu. Omul care a vrut. Toţi ne recunoaştem, la un moment dat, în omul care a vrut. Teatrul nou se naşte greu, din agonia celui vechi care nu vrea să moară, refuzând să-şi recunoască osificarea. Arkadina râde zgomotos, gesticulează în batjocură pradă frustrărilor, neîmplinirilor. Kostea fuge umilit, trăgând după el rămăşiţele cortinei. La fel cum, la final, îşi rupe în bucăţi creaţiile pe care le consideră mediocre.

Arkadina, între Kostea şi Trigorin. Pendularea între cei doi bărbaţi echivalează cu nehotărârea ei, între realitate şi imaginaţie. Fiul îi aminteşte că nu mai e tânără, că trăieşte „pe faţă” o viaţă ruşinoasă cu Trigorin, că e o actriţă mediocră ce joacă roluri de mâna a doua, avidă să culeagă aplauze. Mai mult, Treplev îi oglindeşte, prin simpla lui prezenţă, imaginea maternităţii ei eşuate. Nici atunci când Kostea se împuşcă, Arkadina nu suferă, simţindu-se mai degrabă inoportunată de o grijă suplimentară, de disconfortul pe care trezirea conştiinţei vinovate i-l provoacă. Generozitatea firească faţă de fiu e pentru ea un atentat la propria-i bunăstare, la integritatea statutului de „actriţă”. Toate aceste racorduri la realitatea obiectivă, pe care Kostea i le impune în mod firesc, o dezechilibrează. Arkadina caută refugiul în Trigorin, o prezenţa masculină care o flatează şi nu-i ridică dileme morale. Când îi spune „eşti al meu”, nu se teme atât să-i piardă dragostea în faţa tinerei Nina, cât mai degrabă aşezarea, statusquo-ul. Arkadina e o fiinţă încremenită, iar salturile ei între realitate şi fantezie au duritatea şi încrâncenarea celei care nu vrea să se schimbe. Claudia Ieremia cultivă o tensiune continuă în joc, ceea ce face ca uneori momentele de forţă să fie mai puţin evidente. Nominalizată la premiile UNITER pentru rolul Arkadinei, ea aduce într-adevăr o interpretare de mare forţă, uimind prin uşurinţa cu care urcă şi coboară pe scara Richter a sentimentelor, a relaţiilor dificile dintre mamă şi fiu, dintre viaţă şi vocaţie, dintre teatrul vechi şi teatrul nou.

Maşa, între Kostea şi Medvedenko. Sabrina Iaşchevici, nominalizată la premiile UNITER pentru cel mai bun rol secundar, interpretează o Maşa complet în afara tiparelor; de la costumul negru cu accente gothic la patima pentru droguri şi votcă, Maşa portretizează o nefericire universală, o lehamite greoaie care planează ca un zbor funebru peste propria-i viaţă, într-un doliu pe care ea însăşi pare să-l secrete cu o plăcere obscură, închizându-se în el ca într-un cocon de otravă. La întrebarea aparent inofensivă a lui Medvedenko, învăţătorul care-i face curte, ea răspunde metafizic, ca o tragediană: port doliu pentru viaţa mea. Regizorul o pune pe Maşa în situaţia de a lupta cu imaginea acestui doliu care se amplifică până la a deveni un alter-ego. De la doliul cortinei în care se îmbracă la început, la giulgiul celei mai adânci singurătăţi, din final, mereu acelaşi doliul o reduce la muţenie, la o stare catatonică, rigidă, de moartă-în-viaţă. Şi Maşa trăieşte în închipuire. Refuză dragostea concretă pentru una imaginară, proiectând asupra lui Treplev imaginea sublimă a artistului, misterul şi profunzimea unei vocaţii încă nedovedită. Remediul căsătoriei cu Medvedenko se dovedeşte a fi un paliativ ineficient, care nu face decât să-i acutizeze agonia. Pentru Maşa nu există nici un refugiu, ea acostează doar în porturi imaginare; e un pescăruş care nu găseşte loc pentru a se odihni.

Polina, între Şamraev şi Dorn. În simplitatea ei, Polina e cea mai apropiată de viaţă. Asta îi conferă un anumit echilibru, deşi nu-i ia din suferinţă. Regizorul îi face un portret tragicomic, căruia actriţa Florina Gleznea îi imprimă nuanţe subtile, ludice, de la furia înăbuşită cu care îi reproşează fostului amant, doctorul Dorn, „vrei să mă faci să sufăr”, până la dansul rusesc în care, abia scăpată de cravaşa lui Şamraev, îşi reconstituie coregrafic peisajul interior devastat, râsul-plâsul vieţii.

Nina, între Kostea şi Trigorin. De la ingenuitatea începutului la eşecul final, Nina face şi ea un tur complet al fiinţei care ratează, din neputinţa de a fi ea însăşi. Intră în scenă inspirată de pasiunea lui Kostea pentru teatru. Aplauzele, chiar şi laudele false ale Arkadinei şi, mai ales, prezenţa faimosului scriitor Trigorin, îi deschid gustul pentru altceva. E un pescăruş căruia nu-i mai ajunge lacul de acasă; vrea să-şi ia zborul, însă nu din dorinţa sinceră de a descoperi viaţa, de a se cunoaşte pe sine, ci din falsa ambiţie de a deveni altcineva. Idealul ei mărturisit e să slujească „gloata”, hrănindu-şi, de fapt, dorinţa egoistă pentru glorie. O glorie căreia e gata să-i sacrifice tot ce e autentic, uman, chiar şi dragostea. Ca Maşa, ea repetă, deşi pe o frecvenţă mai înaltă, tiparul femeii care se ratează prin refugiul malign în imaginaţie. Dispreţuieşte dragostea lui Kostea, lăsându-se uşor sedusă de Trigorin. Ea nu cedează însă în faţa omului real, ci a celui pe care-l vede, la rândul ei, drapat în toga sublimă de artist. Alina Rotaru aduce multă sensibilitate interpretării, culminând cu apariţia tragică din final, a actriţei-curtezană, a pescăruşului cu aripile frânte şi straiele murdare, sfâşiate. E însăşi apariţia visului, însă un vis maculat, transformat în coşmar. Un coşmar lucid, din care orice tentativă de trezire se loveşte de o negaţie viscerală; un „nu” ca o palmă întoarsă vieţii, o resemnare totală, fără cale de întoarcere.

Trigorin, între Arkadina şi Nina. Dacă prin Kostea Cehov vorbeşte despre teatru, prin Trigorin îşi expune gândurile despre literatură. Trigorin e genul de om care se lasă în voia sorţii, consumat de faptele pe care nu le controlează cu voinţa proprie („N-am voinţă!”), teleghidat de alegerile pe care alţii, mai puternici, i le impun. Ambele femei care-l „curtează”, versata Arkadina şi inocenta Nina, îşi dispută, de fapt, varianta lui imaginară, masca arborată la vedere. Nici una nu face efortul de a trece dincolo de aparenţe, făptura lui interioară nu prezintă interes. Iar el, Trigorin, ar prefera o viaţă liniştită, la malul lacului, pescuind ţipari; şi-ar dori tihna de a privi norii pe cer fără să calculeze dacă forma lor ar putea să inspire sau nu o imagine de roman. Efortul de a traduce permanent viaţa reală în ficţiune îl devorează interior, nu ca pasiune, ci ca mecanică implacabilă a vieţii care îi consumă energia şi-l condamnă la inautenticitate. Când el îşi exprimă neputinţa, nefericirea, nu e ascultat. Ca şi cum cele două femei i-ar spune, precum Lordul Douglas lui Oscar Wilde: când nu eşti pe piedestal, nu eşti interesant. Emilian Oprea, niminalizat la premiile UNITER pentru acest rol, scoate în evidenţă tot acest mal de vivre, jucând într-un echilibru dificil şi nuanţat forţa dar şi fragilitatea unui suflet rănit de viaţă.

Medvedenko, Şamraev şi Dorn. Deşi par a fi personaje secundare, paradoxal, tocmai învăţătorul, administratorul şi doctorul sunt întregi, rămân ei înşişi. Neafectaţi de duplicitatea maladivă a celorlalţi, ratarea lor s-ar înscrie mai degrabă în categoria „victime colaterale”. Liviu Pintileasa, excelent actor de comedie, joacă tragicomedia bufonului respins de Maşa, jignit de Polina şi Şamraev, cântându-i în strună lui Trigorin şi celorlalte „celebrităţi” adunate la moşie. Se umileşte ca un câine şi ajunge să fie tratat ca atare, fără nici o simpatie, fără o umbră de demnitate. Şamraev e om dintr-o bucată, stâlp al lumii vechi pe care o exemplifică evocând suita de actori celebri, citaţi mereu la timpul trecut. Gelu Niţu construieşte un rol nuanţat, prin jocul vocii şi al expresiilor; e vulgar şi tiranic, ştie să-şi folosească cravaşa nu doar asupra cailor ci şi ca să manipuleze oamenii. Femeile lui, soţia şi fiica, Polina şi Maşa, nu valorează mai mult decât o pereche de cai înhămaţi la cel mai greu jug, al vieţii, al timpului care trece şi înghite toate: se duce vremea noastră, se duce, geme Polina, privind disperată cu timpul fiicei, Maşa, se scurge mai iute şi mai tragic decât al ei. Spre deosebire de Medvedenko şi Şamraev, Dorn alunecă resemnat pe firul zilelor, cu nostalgia celui care s-a bucurat de micile plăceri, de femeile care nu l-au refuzat niciodată. O senzualitate satisfăcută e atuul reuşitei lui, şarmul încă îl mai legitimează iar profesia îi dă o oarecare nobleţe pe care tot mai încearcă s-o exploateze. Vitalie Bichir interpretează sugestiv această lehamite de viaţă, imprimând o notă de umor gingaş izbucnirilor viscerale ale Arkadinei, melancoliei Polinei, sau deznădejdii lui Kostea. La final, acelaşi Dorn pragmatic găseşte mai înţelept să treacă sub tăcere sinuciderea lui Treplev, îndemnându-i pe toţi să plece la oraş, departe de moartea care chiar s-a întâmplat.

Sorin. L-am lăsat la urmă pe acest personaj emblematic, interpretat admirabil de Constantin Cojocaru. Unic pe rol. Unic în acest rol, pentru care ar fi meritat din plin o nominalizare la premiile UNITER. Acest „om care a vrut” devine firul roşu prin care Andrei Şerban aduce laolaltă complicata umanitate cehoviană; un univers ca un cub rubik ale cărui faţete se permutează fără oprire între scene şi acte, într-o neobosită încercare de a traversa pâcla aparenţelor. Sorin face parte din memoria vie a moşiei, a vieţii care va dispărea odată cu ea. Sorin e suma micilor ambiţii pe care fiecare om le nutreşte la un moment dat: să fie elocvent, să-şi întemeieze un cămin, să-şi împlinească vocaţia. În Sorin se păstrează, ca într-un chivot preţios, atomii posibilităţilor neexploatate, toate acele particule misterioase de „ar fi putut să fie”. Sorin e şi cel care „a iubit-o nespus” pe Nina. Şi fiorul acestei iubiri candide, mărturisită cu sinceritate dezarmantă, dureros ca o despărţire a sufletului de trup, irizează finalul Pescăruşului. Un final deschis, ca o echilibristică dificilă la graniţa dintre lumi. Un spectacol total, care ne mobilizează interior şi ridică întrebări: De ce facem teatru? Ce exigenţe avem de la această artă, atât de puternică prin expresivitate şi totuşi, fragilă în efemeritatea ei? De ce ne rămâne străină tocmai arta de-a trăi? De ce tocmai acest spectacol nu a obţinut, deşi nominalizările au existat, inclusiv la categoria „celui mai bun spectacol”, nici un premiu din partea UNITER? Dacă anumite întrebări rămân fără răspuns, ne rămâne nouă, fiecăruia, să apreciem la justa valoare acest Pescăruş impresionant prin versatilitate, prin profunzimea conceptului regizoral, prin arta actorilor.

...Au fost câţiva stropi de ploaie, atât cât să ne amintească de fragilitatea noastră, sub vremi; a fost tremurul umbrelor de aripi pe pereţii albi ai Amfiteatrului, ca o pledoarie pentru invizibil, ca o reverenţă pentru suflul cosmic al Teatrului. A fost şi va continua să fie, atâta timp cât îl vom chema şi descoperi ca spectatori, acest formidabil Pescăruş; vom avea mereu teatrul lui Andrei Şerban, o muncă uriaşă de-o viaţă, un dar valoros tocmai fiindcă ne inspiră să apreciem, dincolo de scenă, Viaţa, unicitatea Clipei; un teatru viu al cărui zbor neîntrerupt ne îndeamnă să privim fără teamă către necunoscut. Şi mai departe, în noi înşine.

*

Astăzi, regizorul împlineşte 76 de ani. La mulţi ani, Andrei Şerban!

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22