Pe aceeași temă
Teatrul înseamnă să înveţi să fii mereu altfel, să ai curajul să te reinventezi, să-ţi revizitezi impresiile, să-ţi pui constant întrebări pentru a ajunge la răspunsuri diferite, tot acest efort fiind necesar ca să împlinim dorinţa pe care Cehov o exprimă prin vocea personajelor sale: să creăm ceva nou. „Noutate“ este un cuvânt dezabuzat în lumea contemporană, fiindcă modernitatea, în avântul ei exacerbat romantic, l-a echivalat cu dezrădăcinarea, cu contestarea (adeseori lipsită de argument) a ceea ce ne precede. Dar dreptul la existenţă al noului – şi cred că Cehov spre acest aspect vrea să ne îndrepte atenţia sau cel puţin curiozitatea – se câştigă prin reconciliere reflexivă, prin coabitatea cu un trecut decantat cu ajutorul discernământului, în care ideile şi experienţele artistice şi-au încredinţat fecund seminţele pentru „forme noi“, capabile să dureze. În cronica precedentă la Pescăruşul, publicată în Ziarul Metropolis, am vorbit pe îndelete despre personajele lui Cehov şi relaţiile dintre ele, păstrând distanţa faţă de un personaj esenţial, prezent, chiar dacă nu în mod direct, pe scenă: regizorul. Între timp, am revăzut de câteva ori, la Unteatru, Pescăruşul lui Andrei Şerban. Relaţia de apartenenţă pe care am subliniat-o nu se referă doar la faptul că acest spectacol tulburător şi unic poartă semnătura unuia dintre cei mai valoroşi creatori de teatru ai timpului nostru. Mark Strand, într-un splendid poem despre nori, spunea că „norii sunt atraşi de păsări invizibile“. Parafrazându-l, sentimentul meu a fost că noi, spectatorii de la Unteatru, eram atraşi magnetic de Pescăruş, această extraordinară pasăre a imaginaţiei, pe care teatrul lui Andrei Şerban o scoate din ascundere.
Imagine din spectacolul „Pescărușul“, în regia lui Andrei Șerban, la Unteatru (foto: Andrei Gîndac)
Aşteptând să intru la Pescăruş, mi-a venit în minte o frază din romanul lui Herman Hesse, Lupul de stepă: „Teatrul magic. Intrarea nu este permisă oricui. Nu este permisă oricui“. Repetiţia îi aparţine autorului şi, departe de a fi o redundanţă cu efect stilistic, e un avertisment legitim. Să mai spun că în continuare se precizează „Doar pentru nebuni“? Magia, nebunia, dar şi un soi de selecţie naturală pe care chiar teatrul – teatrul de artă! – o face în mod misterios sunt într-adevăr elemente iniţiatice fără de care experienţa acestui Pescăruş nu poate fi făcută deplin. Andrei Şerban a atras pe scena de la Unteatru o pasăre invizibilă, misterioasă; portretul ei ni se revelează treptat, pe parcursul celor aproape trei ore de joc intens, la care participarea spectatorului este esenţială. Ca să rezişti trebuie să fii, cum ar spune Raymond Aron, un spectator angajat, dacă nu social-politic, cu certitudine estetic şi personal. Pescăruşul, pe care titlul „comediei“ cehoviene pare să-l indice drept personaj principal, şi creatorul lui pe scenă (graţie căruia spectacolul prinde viaţă, dar care sfârşeşte mereu prin a se retrage) m-au dus cu gândul la posibilitatea unei duble descoperiri: pasărea şi regizorul, legaţi prin acelaşi mister al invizibilului şi, mai ales, prin ideea zborului asumat ca elan creator.
Indiciile nu lipsesc, Andrei Şerban le dozează atent în tapiseria spectacolului şi, dacă porneşti pe calea luminată de ele, ajungi, ca şi cum ai urmări fărâmiturile risipite de Hänsel şi Gretel, acasă – în lumea lui Cehov. O lume cu multe încăperi şi uşi, un univers plurivalent care rămâne, poate tocmai din acest motiv, aluziv, ca un surâs. Cehov îşi descrie Pescăruşul drept o comedie, cu toate că fiecare replică ascunde o dramă personală care te face să te clatini din străfundul sufletului şi, la final, vrând parcă să confirme sentinţa Eclesiastului ce ne survolează existenţa, Kostea, artistul în care pâlpâie flacăra ingenuă a teatrului dornic de forme noi, se sinucide. Cum să râdem, pentru ce? Oare nu e politically incorrect? Sau, dimpotrivă, cum să ne păstrăm forţa râsului în faţa unei realităţi tragice – de viaţă şi de artă? Ca să ieşim din labirintul întrebărilor, voi încerca să urmăresc indiciile.
„Spaţiul gol“
Spectacolul începe cu o scenă goală. Şi un bolovan masiv pe post de scenă imaginară (sugerând o ingenioasă mise en abyme); de unde cunosc acest peisaj, de ce îmi este, în ciuda stranietăţii reci, atât de familiar, punându-mi în mişcare jocul analogiilor? E pustiul Carantaniei, locul ispitirii prin excelenţă, în care Hristos s-a luptat să reziste în faţa a trei tentaţii: pâine, putere, glorie. Aici, însă, suntem la teatru. Unteatru. Ce (mai) înseamnă pentru oameni Teatrul? Într-un interviu, Andrei Şerban sugera alte trei ispite care-i tentează pe cei care se îndreaptă cu naivitate către lumea scenei: faimă, bani şi sex. Şi Cehov vorbeşte despre ele, chiar în Pescăruşul. Dincolo de intricatul joc al relaţiilor personale niciodată rezolvate, temele predilecte ale piesei rămân arta, creaţia, condiţia artistului din toate locurile şi timpurile, reduse la o întrebare esenţială: mai avem nevoie de teatru? Urmărită prin vocea fiecărui personaj, întrebarea devine la rândul ei punerea în abis a unei teme de reflecţie care nu se epuizează.
Imagine din spectacolul „Pescărușul“, în regia lui Andrei Șerban, la Unteatru (foto: Andrei Gîndac)
Aşadar, „spaţiul gol“, o formă şi o metaforă şi, mai ales, un omagiu de fidelitate adus regizorului Peter Brook, filosofiei lui călăuzitoare: interogativitatea ca fel de-a fi şi de a crea, de a te raporta la semeni şi la tine însuţi, la propria artă, mereu sub semnul riscului şi al vulnerabilităţii, al credinţei. Ce înţelege omul contemporan, acest om golit (printr-o deconectare voită de la valori şi transcendenţă) şi „fără însuşiri“, despre „spaţiul gol“ care-i întoarce, ca într-o oglindă deformată, propria goliciune? Ideea de pustiu, de ispitire şi de sărăcie, tocmai în lumea noastră supraaglomerată în care ni se cultivă, printr-un neobosit discurs narcisist, relaxarea interioară şi consumerismul? Oricare ar fi răspunsul individual, acest „spaţiu gol“ trebuie asumat fiindcă ne vorbeşte despre misiunea teatrului şi, la fel de preţios, devine un indiciu care trimite la o viaţă dedicată teatrului. „Viaţa unei fiinţe umane este vizibilul prin care se poate manifesta invizibilul“, spune Brook. Hristos ne dă exemplul kenozei, se goleşte de slavă ca să primească umanitatea noastră şi, astfel, s-o restaureze. În artă, în teatrul despre care acelaşi Brook afirmă că este sacru, nu poţi pătrunde decât golindu-te în prealabil de toate prejudecăţile, aşteptările, fricile; trebuie să ai curajul şi onestitatea de a nu veni împovărat cu ceea ce crezi că ştii, fiindcă rămâi impermeabil la discretele posibilităţi ale devenirii; posibilităţi care, mai ales în montarea de la Unteatru, sunt tot atâtea „păsări invizibile“, prin care regizorul ne atrage. „Spaţiul gol“, scena fără decoruri, este punctul zero. Şi Andrei Şerban ne îndeamnă, sub semnul lui Peter Brook, să simţim nevoia, să avem dorinţa şi să facem efortul de a porni de la zero1. Scopul fiind tocmai încercarea, reluată cu fiecare spectacol (privilegiul teatrului!), de a umple acest spaţiu cu reverberaţiile prezenţelor noastre, în comuniune, printr-un dialog fecund cu ceea ce auzim şi vedem, cu ceea ce ne imaginăm şi înţelegem, cu Căutarea care ne-a adus împreună.
Ceea ce vedem şi ceea ce ne rămâne ascuns
Pescăruşul de la Unteatru are culoare, este foarte vizual, baroc în detaliile jocului ritmat care devine astfel şi foarte dens, părând uneori să-şi conteste, pentru o sensibilitate neantrenată (şi e adevărat că lumea în care trăim ne atrofiază spiritul şi imaginaţia), propria ipoteză. Spectacolul debordează de o energie care ia cu asalt fortăreţele noastre interioare. Abia la capătul mai multor reprezentaţii am înţeles că tocmai aceasta este, hic et nunc, împlinirea promisiunii „spaţiului gol“. Aşadar, un alt indiciu este tocmai lupta dintre ce se vede şi ceea ce rămâne ascuns. Pescăruşul nu se vede. Jocul crud al oamenilor ucide pasărea înainte ca ea să ni se poată arăta. Dar splendoarea păsării supravieţuieşte în lucrul care contează: zborul ei peste lac şi elanul creator al lui Kostea care se zbate, până la glontele final, să smulgă teatrului forme noi. Omul şi pasărea îşi împrumută zborul şi elanul într-o traversare riscantă (zburăm mereu în bătaia puştii, nu-i aşa?) şi costisitoare (ca efort şi anduranţă). Cu ce scop? „Ce contează e să lupţi cu propriile slăbiciuni“, scrie Andrei Şerban în prefaţa la cartea lui Peter Brook, Fără secrete2. La Unteatru, personajele lui Cehov sunt „dezbrăcate“ de straiele confortabile, poetice, care în alte lecturi regizorale ne conferă, nouă şi actorilor, o anumită protecţie, o zonă-tampon între adevărul gol-goluţ şi conştiinţa care nu renunţă uşor la aparenţele prin care încercăm, zadarnic, să ne câştigăm dreptul de-a fi. Suntem goi, nesiguri, vulnerabili. Andrei Şerban schimbă secvenţe de text şi joc, are o plăcere teribilă de-a ne smulge preşul de sub picioare! Fiindcă, aşa cum mărturiseşte, „Teatrul se întâmplă în clipa asta, acum sau niciodată“. Ajungem să vedem Pescăruşul tocmai prin acest formidabil act de prezenţă pe care regizorul împreună cu actorii îl fac posibil. Fiindcă ei cred şi simt împreună, participând la acelaşi zbor al păsării invizibile peste lacul - viaţă. Pescăruşul şi Andrei Şerban, regizorul care l-a făcut să zboare peste înălţimea ameţitoare a norilor, m-a trimis cu gândul la Norul lui Shelley, care mărturiseşte: „Mă schimb dar nu pot muri“. Teatrul, arta şi viaţa sunt în permanentă devenire, fiindcă orice stagnare ar echivala cu o condamnare la moarte, cu sterilitatea. Şi într-adevăr, regizorul Andrei Şerban aduce o versatilitate revigorantă în lectura Pescăruşului, demonstrând o extraordinară capacitate de a extrage, ca Brâncuşi, pasărea din piatră, esenţa zborului din materia amorfă.
Zgomot şi tăcere
La Unteatru, simţurile sunt mereu în alertă, totul îţi atrage atenţia şi ajută, într-adevăr, să fii versat în „exerciţiul chelnerului“, pe care Andrei Şerban îl exersează cu studenţii săi la Columbia University din New York. Să observi, să vezi şi să auzi. Ajungem la următorul indiciu: complementar jocului vizibil-invizibil, este cel dintre zgomot şi tăcere. Un joc de „strigăte şi şoapte“ à la Bergman. Personajele lui Cehov strigă, în timp ce regizorul şopteşte, în filigran. Totul în acest Pescăruş e plin de forfotă isterică, se vociferează într-un iureş intens care, la fel, pare să sfideze ipoteza de lucru anunţată. De la strigătul de început al Maşei („Sunt nefericită!“) care forează cu disperarea ei în tăcerea bolovanului, traversând apoi secvenţele dialogale în care protagoniştii îşi strigă disperarea, dar nu pot să comunice şi ajungând în final la pocnetul surd al glontelui care-l ucide pe Kostea, totul în acest spectacol poate da impresia înşelătoare de cacofonie insuportabilă. Tocmai fiindcă, pe principiul catharsisului, ceva profund în noi se răscoală, nemulţumirile şi frustrările noastre dublează corul tragic al personajelor lui Cehov; ca ele, realizăm că suntem însetaţi de iubire şi de speranţă, vrem frumuseţe şi consolare, ne zbatem să supravieţuim. Suntem gata să ducem lupte sonore pentru a ne obţine revendicările, iar când eşuăm, ne cufundăm într-o tăcere moartă şi leneşă.
Andrei Şerban ne trece, într-un zbor lin şi aproape insesizabil, de cealată parte a lacului, făcându-ne să ne survolăm pe noi înşine aşa cum suntem, de la înălţimea artei lui de a-l citi pe Cehov. Păstrând coerenţa, dialogurile au ca fundal un „spaţiu gol“ al replicilor, tradus prin tăcerea imobilă a celorlalte personaje care, aliniate pe laturile scenei ca într-o sală de tribunal, devin, pe rând, martori muţi ai acuzării, instanţe neiertătoare ale conştiinţei. Într-adevăr, numai dacă taci şi te smereşti reuşeşti să auzi, în zgomotul de bâlci care pare să distorsioneze textul, o formidabilă tăcere. O tăcere trainică, din material bun, pe care numai Clavecinul bine temperat al lui Bach sau Flautul fermecat al lui Mozart ar putea s-o redea. Pe pânza de fond a freneziei cehoviene, Andrei Şerban tace, ca Tamino din Flautul fermecat. Regizorul îşi testează arta şi nouă ne e pusă la încercare încrederea. Unii, ca Pamina, ne tulburăm, neştiind ce să mai credem, când chiar regizorul face ca totul să pară o mare glumă, o comedie umană de proporţii? Dar umorul lui Cehov este, aşa cum spune şi Hesse, un umor negru pe care viaţa ne face să-l înţelegem în cele mai întunecate ceasuri, în ora celei mai adânci singurătăţi. O provocare dificilă şi riscantă. Andrei Şerban reuşeşte fiindcă lucrează cu modestia marilor spirite; el lasă în urma hohotului de râs demiurgic pe care regizorul trebuie să-l declanşeze, devorându-se pe sine pentru a da viaţă spectacolului, umbra unui surâs. Un surâs ca o pereche de aripi ce se desfac în zbor spre o altă realitate.
La finalul piesei, moartea pare să sigileze totul. Artistul s-a sinucis şi pasărea a fost împăiată. Spectacolul se termină şi nouă nu ne rămâne decât să ne întoarcem la vieţile noastre de dinaintea ridicării cortinei. Ce (ne) facem? Oare limba lui Cehov sucombă în faţa limbii uitate a Eclesiastului: „Totul este deşertăciune“? Nu. Andrei Şerban traduce altfel, nou şi uman: totul e fragilitate şi tocmai această fragilitate omenească trebuie celebrată, fiindcă poate să devină sursa solidarităţii noastre, începutul unei cunoaşteri mai profunde, care ne poate salva şi învăţa să ne bucurăm de Viaţă.
*
Într-un recent interviu de televiziune, invitat al Eugeniei Vodă la Profesioniştii, Andrei Şerban face o mărturisire care abia acum, revizitând Pescăruşul, m-a mişcat: „Regret că am trecut prin viaţă ca un comis-voiajor, niciodată nu am putut să dezvolt ceva care să fie al meu, o comunitate artistică pe care o creezi şi o dezvolţi“. Dincolo de traiectoriile personale de care suntem, fiecare, responsabili, teatrele autohtone ar trebui să-l invite mai des pe Andrei Şerban să monteze în România, fiindcă spectacolele lui ne-au arătat că putem avea o calitate mai înaltă a experienţei teatrale. Calitate care înseamnă viziune, curaj, generozitate şi o muncă imensă, ghidată de etica efortului constant în căutarea „formelor noi“. Cred însă că cel mai important este că noi, spectatorii, îi putem dărui regizorului Andrei Şerban un public pe măsura spectacolelor lui; noi, împreună, avem şansa să-l descoperim şi astfel să (răs)plătim această imensă datorie de recunoştinţă faţă de un om, un artist, un creator de teatru valoros care umple „spaţiul gol“ (din cultura şi viaţa noastră) cu o dragoste fără rest pentru Teatru şi oameni. //
note
1. Andrei Şerban, Prefaţă la Peter Brook, Fără secrete, Editura Nemira, 2012, p. 9
2. Andrei Şerban, Prefaţă la Peter Brook, Fără secrete, Editura Nemira, 2012, p. 12
