Piața

În perioada 8-13 aprilie a avut loc a treia ediție a Festivalului Internațional Cinepolitica, un eveniment dedicat filmelor cu tematică predominant politică.

Ediția din acest an a Cinepolitica a în­su­mat 22 de evenimente diferite, de la Mas­terclass cu Cristian Tudor Popescu, pe te­ma cenzurii ideologice și cenzurii eco­no­mice în cinema, la pro­iec­ția specială a filmului Ilu­zia cea mare (r. Jean Re­noir, 1937), capodoperă a cinematografiei universale, care analizează relațiile so­ciale pe fundalul primului război mondial, într-o lu­me în schimbare profundă, văzută din spațiul limitat al prizonierului de război francez căzut la germani.

Marele câștigător al acestui fes­tival a fost documentarul Pia­ța (The Square / Al Mi­dan), o coproducție Egipt–SUA din 2013. Filmul a fost nominalizat la Oscarurile din acest an la categoria cel mai bun film documentar și a strâns numeroase premii la marile fes­ti­valuri de film din lume: Sundance (2013), Toronto IFF (2013), iar în februarie, la Forumul din cadrul Berlinalei, a primit Premiul Amnesty International pentru Cinema.

Regizorul filmului este Jehane Noujaim, o tânără americană ce provine dintr-o fa­mi­lie mixtă (tata – egiptean, mama - ame­ri­cană). Și-a făcut studiile la Harvard și a absolvit atât artele vizuale, cât și filosofia. Realizarea filmului a fost posibilă datoriă finanțării obținute prin crowdfounding. Termenul de crowdfunding definește ape­lul la o comunitate pentru a face rost de ba­nii necesari derulării unor proiecte sau punerii în practică a unor idei / invenții. Primele platforme online de crowdfunding au apărut în 2005. Cel mai răsunător, și du­pă unii primul, gest de a determina co­munitatea să finanțeze un proiect datează din 1884, când magnatul de presă Joseph Pulitzer a făcut apel prin ziarul său, The New York Times, la locuitorii metropolei pen­tru a strânge banii necesari ridicării soclului și montării Statuii Libertății. La șase luni de la publicarea apelului, new­yorkezii contribuiseră cu peste 100.000 de dolari, peste 125.000 de oameni do­nând sume infime, de un dolar sau chiar mai puțin. Astfel statuia a fost fixată și a rămas în New York, devenind simbolul lu­mii libere americane. Azi, la nivel mon­di­al, prin cele peste 400 de platforme exis­tente online de crowdfunding, zilnic apro­ximativ un milion de dolari circulă din buzunarele in­vestitorilor în buzunarele ce­lor cu idei. Iar o mică parte din acești bani care circulă liber au ajutat la realizarea documentarului Piața / The Square.

Cele 102 minute de film au fost alese din zeci de ore fil­mate de-a lungul a doi ani și jumătate: ianuarie 2011 – iulie 2013, perioadă în care Noujaim a fost arestată de trei ori de către autorități.

„Vreau să mă adresez tinerilor din Piața Tahrir“, își începea intervenția televizată Hos­ni Mubarak, la finele lunii ianuarie 2011. „Vă vorbesc din inimă, așa cum un tată vorbește fiilor și fiicelor lui. Mă mân­dresc cu voi pentru că voi sunteți noul Egipt. Vreți să schimbați lucrurile, dar Egiptul se află în dificultate. Mă tem de consecințele acestei schimbări. Voi, ti­nerii – veți fi primii care veți suferi dacă această schimbare se va înfăptui.“ Schim­barea de care Mubarak se temea era ve­ni­rea la putere a Frăției Musulmane, un pu­ternic grup de opoziție, înființat în 1928. Propaganda lui Mubarak și a înaintașilor săi s-a prevalat de forța acestui grup po­litic islamist pentru a instaura în Egipt dom­nia legii stării de urgență aflate în vi­goare din 1967 și care funcționa neîn­tre­rupt, cu excepția unei pauze de 18 luni în 1980.

Tineri precum Ahmed, prima față a Pieței Tahrir pe care Noujaim o documentează, trăise toată viața într-o țară condusă de Mu­barak și aflată în continuă stare de ur­gență, cu o poliție cu puteri discreționare care aresta și tortura, cu corupție și po­pu­lație sărăcită, privață de drepturi ele­men­tare. Filmul chiar începe cu o masivă pană de curent care lasă Cairo în beznă, una dintre manevrele obișnuite ale regimului, destinate să intimideze și să țină la respect o populație din ce în ce mai nemulțumită și agitată. „Egiptul trăia fără demnitate. Nu aveam speranță de mai bine. Eram legați de un regim injust și dictatorial. Nimeni nu îndrăznea să vorbească des­pre politică. Politica însemna doar re­gi­mul Mubarak. Dacă vrem demnitate tre­buie să ieșim în Piața Tahrir“, explică Ah­med, un fel de Gavroche arab.

Filmul surprinde momentul în ca­re indivizii devin o comunitate hotărâtă să pună presiune pentru a schimba lucrurile. Spectatorul fa­ce cunoștință cu Magdy As­ho­ur, membru al Frăției Musulmane, care pare cu nimic altfel decât Ahmed. Khalid Abdalla vorbește engleză cu accent bri­ta­nic pur. El este egipteanul care s-a re­fu­giat din fața regimului, iar acum se în­toarce să lupte împotriva lui. Khalid nu es­te însă un oarecare. E actor britanic de ori­gine egipteană, care în 2006 a primit o nominalizare BAFTA pentru rolul său din filmul United 93 (r. Paul Greengrass). Fa­cem cunoștință cu Ramy, bardul Pieței Tahrir, cel care cântă și animă masele și ca­re, la un moment dat, este victimă a re­gimului, fiind bătut până la desfigurare.

Dar nu este numai o revoluție a bărbaților. Aida este o tânără mai puțin tradițională, care nu poartă hijab (basmaua cu care fe­meile trebuie să-și acopere capul).

Filmul surprinde fiecare fază a revoluției, de la entuziasm și speranță la deziluzie și ne­dreptate, represiuni violente ale ar­ma­tei, deturnarea spiritului Pieței Tahrir și transformarea sa în capital electoral pen­tru Frăția Musulmană, alegerile din 30 iu­nie 2012, care îl aduc în fruntea statului pe Mohamed Morsi, și deteriorarea fra­gi­lului stat de drept în clipa în care Morsi se proclamă nou faraon.

De o maturitate covârșitoare, do­cu­men­tarul convertește spectatorul, trans­for­mân­du-l într-un rebel în căutare de cauză. Es­te un film care arată puterea extraordinară a individului obișnuit de a deprinde rapid lecția cetățeniei active și de a forța schim­barea, prin solidaritate și curaj extra­or­dinar. Revoluția egipteană nu s-a încheiat. Poate că nu au reușit să obțină ce și-au dorit, dar cu siguranță a pus bazele unei lumi a cărei noimă se va vedea poate peste zeci de ani. Lumea egipteană nu se mișcă repede, dar se mișcă. //