Pictor în refugiu

Codrut Constantinescu | 07.05.2019

Mărturia lui Costin Petrescu dezvăluie tragismul, eroismul, dar și laşităţile unei epoci complicate şi care merită citită şi la un an de la festivismele dedicate Centenarului apariţiei României Mari.

Pe aceeași temă

Viața lui Costin Petrescu, mai puțin cunoscută acum, a fost una lungă și împlinită, suprapunându-se în mare măsură peste perioada clasică a României regale (s-a născut la Pitești, într-o familie de zugravi și pictori bisericești, în 1872), terminându-se la scurt timp după torpilarea ei de către Armata Roșie și slugile lui Stalin din România (a murit în 1954, necunoscând sistemul de represiune al RPR). Însă Costin Petrescu s-a bucurat din plin de normalitatea unei țări care punea preț pe inteligență, muncă și patriotism, urcând pe scara socială până la niște înălțimi imposibil de atins în perioada comunistă (fără o afiliere clară la Partid sau Securitate) sau în cea poscomunistă, când nepotismul şi corupţia noastre funciare sugrumă orice ascensiune normală. O scurtă schiță biografică este absolut necesară înainte de a ne afunda în experianţa sa din Primul Război Mondial.

A studiat la Școala de Arhitectură de pe lângă Societatea Arhitecților din Ro­mânia, pe care a absolvit-o în 1892, făcând parte din prima generație de arhitecți români care a fost preocupată de restaurarea monumentelor trecutului nostru și de îmbogățirea stilului neoromânesc, care încă mai supraviețuiește în diverse unghere ale orașelor muntene și moldovene, o mărturie a unei epoci apuse, în care și orașele vechiului regat aveau o anumită eleganță eclectică (combinație interesantă între clădiri de expresie occidentală și cele pur orientale). Costin Petrescu a absolvit în 1899 și Școala de Ingineri Hotarnici (topografii de azi), fiind angajat ca arhitect la Ministerul Agriculturii și Domeniilor. În 1904, la comemorarea a patru secole de la moartea lui Ștefan cel Mare, a realizat costumele cortegiului istoric în care defilau figurile domnitorului moldovean și a lui Vlad Țepeș, fiind felicitat de către Spiru Haret. Această preocupare personală avea să-l implice și în manifestările prilejuite de încoronarea perechii regale române la Alba Iulia, în 1922, concepând sceptrul lui Ferdinand și coroana Reginei Maria (aflate în prezent la Muzeul Național de Istorie a României), dar și mantiile de ceremonie și baldachinul alaiului regal.

În 1919-’20 a petrecut câteva luni și la New York, fiind trims de statul român pentru a concepe noile bancnote ale Regatului. Acestea au fost tipărite la The American Bank Note Company, au ajuns în țară, dar nu au mai fost puse în circulație, fiind distruse. Și în perioada interbelică Costin Petrescu a fost atras mai degrabă de aspectul artistic al clădirilor, având şi o bogată experiență familială. De altfel, tocmai aceasta avea să-i fie de ajutor în susținerea unui curs de pictură murală tradițională la Academia des Beaux Arts din Lyon, în perioada 1925-27. În 1932 a publicat la o editură pariziană specalizată studiul L’art de la fresque. De numele său se leagă frescele care reproduc scene din istoria românilor din cupola Ateneului Român (s-a consultat și cu Nicolae Iorga) la care a lucrat timp de cinci ani, din 1933 până în 1938, împreună cu o echipă de studenți de la Școala de Belles Artes din Bucureșți. Antonescu i-a cerut să înlăture fresca în care era reprezentat Regele Carol al II-lea, iar Petrescu s-a conformat, prelungind scena Marii Uniri. După venirea la putere a regimului impus de Moscova, și imobilul construit de Petrescu în Bucureşti avea să fie naționalizat, el revenind moștenitorilor abia după 1990, adăpostind în prezent Casa Memorială Costin Petrescu.

Mărturia lui Costin Petrescu din perioada 1916-’17 a fost editată recent și are forma unor scrisori adresate soției, rămasă în teritoriul ocupat, împreună cu cei doi copii mici ai cuplului. Cert este că Petrescu a fost dispensat de înrolare (e drept că în 1916 avea deja 44 de ani, dar nu aceasta a fost limita superioară pentru mobilizare). Materia se concentrează în două mari calupuri: descrierea haoticei retrageri din noiembrie 1916 și a celor opt luni trăite şi (de)scrise în Moldova (căci el a trăit mai mult în refugiu, fără să scrie). Plecat inițial în ajunul intrării trupelor germane în Bucureşti din zona Arsenalului Armatei (zonă demolată de Ceauşescu) către Focșani, a încercat să revină la familie. Petrescu a fost forţat să se întoarcă spre orașul aflat pe timpuri la granița dintre Muntenia și Moldova într-o garnitură de tren care a fost izbită din plin de un alt tren, aproape de Mizil, Costin Petrescu având mare noroc, scăpând cu viață din acest accident rutier, provocat de panica ce cuprinsese întregul sistem administrativ și militar român, confruntat cu iminenta prăbușire a întregii țări. Ajuns la Focşani, a încercat să mituiască un sergent care să-l urce într-un tren (cu un singur vagon) care făcea drumul invers, spre Ploiești, de unde se spera că va mai putea ajunge în București. Fiind două linii, numai cea care ducea spre Moldova era ticsită cu garnituri, cea în sens invers era liberă. „Pe șoseaua ce duce spre Buzău se vedeau venind lungi șiruri de căruţe încărcate (...) Ajungem la Mizil... trecem de Mizil... Coloanele de subzistență nu numai că ocupaseră cu desăvârșire toată lărgimea șoselei, dar începuseră să treacă și pe câmp. În același timp, cârduri-cârduri de oameni, militari, cavalerie în dezordine trecând repede.“ Tot fâţâindu-se cu trenul între Focşani şi Bucureşti (tocmai când germanii şi aliaţii lor se pregăteau să ocupe Capitala), Costin Petrescu observă şi descrie amplitudinea distrugerilor din zona Ploieştilor. „Spectacolul ce ni se desfăşoară în faţa ochilor noştri te transportă parcă într-un vis apocaliptic. Nu sunt flăcări, ci o luptă aprigă de flăcări ce ţâşnesc năprasnic una din alta. Feţele noastre, pe care nu se mai citeşte decât groaza, sunt dogorite de o puternică lumină roşiatică. Colo, înaintea noastră, acei monştri de fier ce până mai ieri stau tăcuţi şi neclintiţi, ca şi ţestele unor negre animale suprahrănite, deschiseseră gurile lor hidoase, aruncând năprasnic în văzduh vârtejuri nedomolite de foc şi pară.“

Aajuns totuși în refugiul din Moldova, iar însemnările sale continuă abia în aprilie 1917, enumerând impresiile de coșmar ale unei ierni teribile, trăită „într-un oraș supraocupat de populația fugară, fără adăpost bun, fără mijloace de încălzire și fără înlesnire de hrană. Au murit nenorociți soldați sau refugiați de foame, de frig și de boli. Spitalele n-aveau lemne“ (și asta în ciuda faptului că Moldova era destul de împădurită). Dezorganizarea i s-a părut totală. „S-au văzut oameni morți de câteva zile, zăcând la marginea drumului și chiar și aci, în Iași, sub ochii tuturor. S-au văzut căruțe supraîncărcate de soldați degeraţi, aruncați unul peste altul ca niște butoaie de lemn (...) S-au văzut gropi la cimitire în care cadavrele de soldați formau mormane și care se acopereau de pământ fără sicrie și fără o cămașă măcar pe ei... Dar s-au văzut și boiernaşii noștri îmbrăcați în cele mai scumpe blănuri, cu căciuli de formă rusească, exagerate, îmbuibați cu de toate.“ Și Petrescu descrie în mărturia sa atmosfera tulbure care a caracterizat întregul an 1917, descompunerea Armatei Țariste, frământările sociale, discuțiile despre reformele promise de Regele Ferdinand (cea electorală și cea funciară), vizitele unor demnitari ai Antantei la Iași, sosirea voluntarilor ardeleni și depunerea jurământului față de Regele Ferdinand, lipsurile materiale de tot felul, inflația, specula, zvonurile privind refugierea Casei Regale și guvernului în sudul Rusiei. „Pe feţele tuturor se citește spaima, neputând nimeni să-și dea seama cum e mai bine, să plece sau să rămână. Nesiguranța grozavă este și într-un caz, și într-altul.“ (Nemții respinseseră Ofensiva Kerenski și, mai mult, împinseseră frontul alte patru sute de kilometri înapoi, astfel încât Armata Română risca să fie copleșită prin nord, după ce rezistase eroic în sud ecourilor luptelor teribile de pe frontul din sudul Moldovei.) În mai 1917 observa, totuși, urmele procesului de refacere a Armatei Române, mult încercată în 1916, când pe străzile Iașiului treceau trupele române mergând spre front. Are numai cuvinte de laudă la adresa Armatei Române care lupta și murea pe front, în timp ce în spatele ei se derulau aspecte patetice, pe care le înfierează cam în aceeași maineră ca doctorul Raul Dona1.

Colonelul rus care era găzduit în aceeași casă cu el i-a îndemnat pe români ca în nici un caz să nu aibă în vedere să plece în Rusia, chiar dacă frontul ar fi fost rupt și Molodva ocupată de nemți, căci în Rusia, cuprinsă de anarhie, viețile lor ar fi fost într-un pericol mult mai mare. În tot acest interval, Petrescu a continuat să-și facă meseria, împins de la spate și de prietenul său, dr. Leon (care-i impusese cifra de 200 de lucrări), realizând diverse portrete, schițe, având și comenzi particulare, dar desenând și aspecte militare (soldați români și ruși) care sunt reproduse foarte inspirat la finalul cărţii. Era împins de la spate în ideea de a organiza, după terminarea războiului, o expoziție. „Între alte lucrări, am schițat un tablou reprezentând groaznica goană a populației în noaptea retragerii de la Ploiești, la dogoarea îngrozitorului incendiu al rezervoarelor de petrol de acolo.“

Memoriile sale se încheie brusc, la începutul lui decembrie 1917. Costin Petrescu a revenit la Bucureşti în martie 1918, însoțindu-l pe ministrul Justiției, Dimitrie Dobrinescu, al cărui apropiat era, alături de trei ofițeri, fiind demobilizat la 1 aprilie 1918 (oricum, el nici nu fusese mobilizat cu adevărat), însă a fost nevoit să revină la Iași din motive greu de precizat, unde a rămas până în decembrie 1918, când s-a întors definitiv acasă, după sfârșitul războiului mondial, având o viaţă lungă şi împlinită. Chiar și incompletă, mărturia lui Costin Petrescu dezvăluie tragismul, eroismul, dar și laşităţile unei epoci complicate şi care merită citită şi la un an de la festivismele dedicate Centenarului apariţiei României Mari. //

1. Raul Dona, Jurnalul unui medic militar, 1917-1918, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018.

// COSTIN PETRESCU

// La Iaşi, în timpul războiului, 1916-1917. Însemnările unui pictor refugiat
// Ediţie îngrjită, studiu introductiv, cronologie și note de Virginia Barbu

// Editura Humanitas, 2018, 192 pagini.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22