Poantifex maximus

Erwin Kessler | 01.12.2006

Pe aceeași temă

Daniel Knorr, Extranjero ven a votar!

Studioul Protokoll, Cluj-Napoca, octombrie-noiembrie

 

 Knorr  nu e doar supa la plic, pentru romani. De la ultima Bienala de la Venetia, din 2005, cand Romania a fost reprezentata de artistul international de origine romana Daniel Knorr, rezident la Berlin, numele respectiv inseamna si arta la plic. Un plic subtire cu o propunere-instant, concentrata, ieftina si buna, precum supa omonima, ce a castigat simpatia juriului national: pavilionul Romaniei la Venetia a fost expus la Bienala ca atare, gol si murdar, sub numele European Influenza. Idee (sau poanta) care pe unii i-a scandalizat, iar pe altii i-a entuziasmat. Intram in randul lumii: nu mai expuneam picturici, sculpturici sau retardate instalatii performantioase, cu fite, witz si biti, ci dam de-a dreptul cu tifla, asa cum da bine in arta momentului. Daniel Knorr a intrat in atentia lumii artistice autohtone sau poate ca aceasta din urma a intrat astfel in atentia sa. Expozitia de la Cluj este o manifestare a acestei atentii reciproce.

 Extranjero ven a votar!  (Straine, vino sa votezi!) e un plic pentru Mexic. In vara acestui an, Knorr a fost invitat sa participe intr-o expozitie de grup in capitala Mexicului. In aceeasi perioada, acolo aveau loc alegerile prezidentiale ce urmau sa genereze o adevarata epopee a contestatiilor, care a ocupat prima pagina a stirilor internationale zile de-a randul. Knorr si-a propus sa instaleze in muzeul care-l invitase un centru electoral, unde sa voteze strainii din Mexic (turisti in trecere sau rezidenti), exact in ziua in care se desfasurau alegerile propriu-zise. Ministerul mexican al Culturii i-a interzis aceasta, pe motiv ca votul strainilor este neconstitutional. Artistul si-a instalat urna de votare intr-un troleibuz convertit in galerie, ducandu-si la capat intreprinderea nestingherit. De aici scandalul (veritabil mediu de reactie al artei actuale), amplu documentat in expozitia de la Cluj cu extrase din presa mexicana, dar si cu copii dupa copioasa corespondenta dintre artist si autoritati in jurul spinoasei probleme a cetateanului turmentat dintotdeauna: eu de ce (sa) nu votez? Disputa era fara obiect, caci Daniel Knorr nu voia (si nici nu avea cum) sa realizeze alegeri reale, legale, in centrul sau de vot din muzeu. Autoritatile erau constiente de acest lucru, iar obiectia de neconstitutionalitate pe care i-au opus-o artistului era doar un pretext sub care se ascundea  obiectia mai ferma, aceea de neseriozitate, de aruncare in derizoriu (prin simulacru) a procesului care sta la baza oricarei democratii: votul. Votul este universal (nu discrimineaza social, religios sau sexual), dar el este in acelasi timp si national, este votul unei comunitati care are o reprezentare (mai mult sau mai putin manipulata, dar asta este o cu totul alta problema) despre destinul si nevoile sale. Daca ar vota si un turist aflat in trecere, care n-ar fi parte a acelei natii si la bine si la rau, atunci el ar opta doar pentru ceea ce-i convine: sa fie introdusa sharia in Mexic, daca ar fi taliban, sa fie legalizata pedofilia, daca ar fi englez sau belgian, drogurile, daca ar fi olandez, chiulul, daca ar fi roman, sabbat-ul daca ar fi evreu si vodca gratuita daca ar fi rus. Interesele istorice ale unei natiuni, asa cum si le reprezinta ea la un moment dat, constituie adevaratul continut al votului democratic. Votul anarhic propus de Knorr contesta chiar esenta votului democratic. Mai intai, el era elementul unui proiect artistic, asadar un vot de forma, un vot in doi peri, o distractie de cateva minute care nu solicita constiinta si responsabilitatea celui ce vota, ci doar simtul sau ludic. Inscris intr-o asemenea schema, dar si pus in scena concomitent cu votul real, votul anarhic arunca o umbra de penibil tocmai asupra votului democratic ce se derula atunci, pentru ca si acesta este adesea tratat ca un act iresponsabil. In loc sa fie critic, proiectul lui Knorr adancea confuzia, echivocul, indiferenta mascata ca activism. In al doilea rand, votul anarhic era atat de universal, incat ridiculiza ideea de vot, caci ar fi putut vota si cineva aflat doar in tranzit prin Ciudad de Mexico si care ar fi facut, intre doua avioane, o vizita la Muzeul Carillo Gil, fara sa aiba habar de mizele politice ale locului, bifand un nume la intamplare pe buletinul de vot, pentru a se relaxa, asa cum ar fi completat un careu de cuvinte incrucisate. Votul anarhic nu era doar un vot de forma, ci si un rod al hazardului. In al treilea rand, votul Knorr  nu era doar universal (in dublu sens, deschis femeilor si barbatilor de pretutindeni), ci si, paradoxal, discriminatoriu, caci el nu era permis tocmai mexicanilor, care, implicit, erau astfel descalificati ca subiecti constienti ai propriei istorii, presupusei mistificari in care se zbateau ei fiindu-le opusa perceptia mai lucida a strainilor, a celor aflati la distanta de mizele inflamate ale unei natiuni.

Substratul tacit al interdictiei date de autoritatile mexicane era, asadar, refuzul acreditarii ideii pernicioase ca votul democratic este un act formal, iresponsabil, ludic, rod al hazardului comportamental al unor persoane mistificate, indiferente sau inflamate de interese de-o clipa. Dar autoritatile mexicane nu-si puteau permite sa opuna un asemenea argument artistului international Daniel Knorr, intrucat aceasta ar fi echivalat cu ingradirea ilegala a libertatii de expresie. Din acest motiv au interzis proiectul invocand, in mod absurd, o prevedere legala care, culmea, era inaplicabila in acest caz, din moment ce proiectul nu se dorea o parte a procesului electoral oficial, ci doar o actiune artistica, tocmai o manifestare a libertatii de expresie.

 Daca acestea erau motivele reale ale autoritatilor mexicane, care erau insa motivele lui Daniel Knorr pentru a realiza acest proiect, dincolo de bla-bla-ul corect politic si vid, din comunicatul de presa al  Studioului Protokoll: proiectul aduce in discutie rolul artei care prin mijloacele sale este capabila sa creeze discursuri asupra problemelor societatii... A vrut Daniel Knorr sa faca altceva decat suspectau autoritatile mexicane? Si da, si nu. Ca toti artistii alternativi de acest gen, Daniel Knorr are ca principala tinta autoritatile. Din start, autoritatile, chiar si cele culturale, desi clameaza incurajarea libertatilor, nu fac decat sa le conteste. Pretutindeni, spun artistii alternativi, autoritatile sunt autoritare, crispate, agresive, cretine. In cazul de fata, Daniel Knorr fusese invitat in Mexic sa participe la expozitia Chocolates, a carei tema erau masinile furate din SUA si aduse in Mexic. Artistii erau invitati sa demaste liber ceea ce li se permitea sa demaste, ca intotdeauna in marile expozitii cu miza generoasa si bani de la stat. Tema nu-i spunea insa nimic, in timp ce alegerile care se apropiau ii spuneau mai mult. Din start este vorba, asadar, de adaptarea la o situatie: artistul este pus intr-o situatie de criza, pe care trebuie sa o rezolve, ca un manager de firma. Arta se dovedeste astfel un act de inteligenta, o forma de adaptare la mediu, al carei produs principal este poanta percutanta, punctuala si memorabila. Numai ca, ajunsa poanta, ideea, initial aparent critica, devine un expedient pentru o situatie determinata; prin proiectul sau, Daniel Knorr a evitat tema data (masinile furate), prin care se incerca ingradirea libertatii sale de expresie si instrumentalizarea artei in folosul autoritatilor, dar, prin rezolvarea pe care a gasit-o, prin capacitatile manageriale de care a dat dovada in organizarea intreprinderii sale, el s-a manifestat ca un perfect exponent al societatii de consum, recurgand la sectorul privat (galeria-troleibuz) pentru a-si oferi publicului serviciile culturale. Datele au ramas practic aceleasi, in ciuda aparentei contestatare: artistului i se da o slujba (un loc, un timp, o suma de bani) si se asteapta ca el sa agrementeze cumva lucrurile aflate in situ. Iar artistul se descurca. Produce un gadget de arta. Daniel Knorr si-a gasit locatia, a gasit voluntari, a asezat langa urna din troleibuz o masa plina cu bunatati, care au atras publicul votant, a obtinut vreo suta de voturi valabile, liber exprimate cu gura plina, a ajuns in mass-media din Mexic si nu numai. Si-a facut, adica, treaba, ca orice intreprinzator capitalist intr-o societate consumista.

 Arta critica de acest tip apare drept falsa critica, o simpla modalitate de autopromovare, despre care pot fi emise doar declaratii sforaitoare, precum acelea din comunicatul de presa al galeriei:  arta critica, la randul ei, urmareste sa dea lovitura sau sa poarte discursul critic cel mai puternic acolo, in spatiile unde sistemul isi gaseste reprezentarea. Daca ar fi vorba doar despre asta, actiunea lui Daniel Knorr ar fi doar o benigna operatiune de marketing pe un concept rasuflat. Dar nu e doar asta. Extranjero ven a votar! poarta ceva mai mult si mai grav, chiar daca doar implicit. Este vorba despre pozitia reala al lui Daniel Knorr fata de lume, ceea ce face ca proiectul sau sa fie o afirmatie importanta, coerenta, ofensiva. Anarhic, votul Knorr este un vot de blam dat votarii ca fundament al democratiei, careia-i arata, dar ii si absolutizeaza astfel imperfectiunile. Actul sau diversionist este un act de civism, de un anumit tip de civism, acela al miscarilor antiglobaliste, anti-G-8, anticorporatiste, care atrag atentia omenirii asupra sclaviei spre care se indreapta, prinsa in fiarele democratiei manipulate de marele capital transnational. Civica este subversiunea, precum aceea din Extranjero ven a votar!, civica este nesupunerea, civic e sa fii smecher, sa stii ca totul este simulacru, iar daca e sa faci ceva, e bine sa iei banii autoritatilor si cu ei sa montezi actiuni antiautoritare, sa provoci represiunea, simbolica sau contondenta, sa primesti gloante oarbe sau doar chioare care sa produca, daca e posibil, victime, sange, pentru a ajunge finalmente la o bruma de realitate, la moarte si adevar, la martiri si mituri in jurul carora sa fie brodata o noua utopie sau macar o saga anarhista. Adevaratul act de constiinta rezida in subminarea, in deconstruirea constiintei, in transformarea votului intr-un joc, pentru a-i dezvalui caducitatea. Semnificativ, rezultatul votului Knorr, aflat in chiar aceeasi zi, cu mult inaintea celui din procesul electoral oficial, a dat un zdrobitor castig de cauza lui Manuel Obrador, candidatul de stanga ce urma sa fie invins in alegerile oficiale si care a fost cat pe ce sa produca o revolutie de strada prin contestarea vehementa a infrangerii. Mai mult chiar, candidatul de dreapta, cel care a fost adevaratul castigator al alegerilor oficiale, a ocupat doar pozitia a treia la votul Knorr, inaintea sa plasandu-se - cum altfel? - o femeie. Evident ca Daniel Knorr nu a manipulat rezultatele in urna sa din troleibuz. Dar votul anarhic pe care l-a propus el consumului cultural a fost un vot simpatetic, iar cei ce au dat curs invitatiei nu au fost toti straini, ci doar strainii coolti care ii impartaseau macar in parte convingerile, pretandu-se la un joc de rol subversiv. Nu este intamplator ca rezultatul a inclinat atat de mult catre stanga comunista si anarhista, antiglobalista, in conditiile in care mexicanul Obrador nu este decat o piesa dintr-un amplu puzzle de stanga ce ocupa progresiv harta Americii Latine. Votul Knorr a fost si el o piesa, minuscula, din acest puzzle istoric, o manifestare a atavismelor anarhiste ale unei intregi regiuni exasperate, in contextul unei politici internationale in care domina forta si arbitrariul. Provocator, votul Knorr arata cum se pot intalni valorile culturii postindustriale si postdemocratice (elogiul hazardului, al nomadismului si alternativului, al simulacrului, distantarii si diversiunii) cu subcultura politica anarhista, pe masa incarcata cu bunatati a capitalismului triumfator. In cele din urma, pozitia implicita, lucida, a autoritatilor mexicane, la fel ca si aceea a electoratului mexican, au dat castig de cauza hulitului conservatorism, dar asta nu doar pentru ca sistemul controleaza fiecare piesa si miscare, ci pentru ca, oricat de imperfecta ar fi in ochii artistilor progresisti si in aceia ai militantilor anarhisti, democratia mai are inca multe de facut in tari precum Mexic. Ba chiar si-n Romania.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22