„Poate faceți ceva, poate măcar începeți ceva“

Versuri ca un bocet sfios, pe care le-am ascultat cu toții după nenorocirea de la clubul Colectiv. Același frison vechi din chemarea curată, disperată și încrezătoare a lui Vali Sterian, din decembrie 1989: „Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni...“.

De câteva zile ne numărăm mai rar morții și stăm ațintiți către Franța, care trăiește dezorientată starea de urgență de după seria de atentate teroriste. Între timp, pa­re că s-a trezit și presa noas­tră, buimacă. La în­ceput a mai amestecat lumânările cu chicoteli remanente, dar ui­te că dă să se ridice, ane­miată și crâncenă. Încă nu e timp, dar va trebui să ne întoarcem și să vedem cum a fost posibilă eclipsa (de­misia? sinuciderea? im­plo­zia?) televiziunii naționale de la 30 octombrie încoace, cum s-a ajuns să nici n-o mai observăm, cum suportă breasla o asemenea umilință.

Deocamdată, avem o problemă se­veră cu timpul. Se dilată în bu­cle anxioase, accelerează ha­otic și suprapune fragmente re­cen­te de catastrofă, ca și cum s-ar reuni bucățile unui puzzle. În două săp­tă­mâni, a fost timp să vedem și răs-ve­dem la București imagini cu panică ge­ne­rală, am­bulanțieri și voluntari veniți să dea pri­mul ajutor arșilor de la Colectiv. Trep­tat, ne-am obișnuit cu liniștea co­vo­rului de can­dele și cu declarațiile – în sfâr­șit cal­me, de­cen­te, aparent depolitizate - ale medicilor.

Superscrieri. Drumul generației noastre (Fundația Friends for Friends, 2015, 383 pag.)

A fost timp pentru enorme proteste în stra­dă, neobișnuit de tăcute. Oamenii s-au mobilizat și s-au organizat singuri, au acop­erit rapid din donații lipsa de sânge, lipsa de bani, lipsa de medicamente, au făcut conexiuni spre lumea medicală eu­ro­peană. Câteva zile, puteai să crezi că Ro­mâ­nia se poate conduce mult mai bine de una singură, fără politicieni. După zile lungi, penibile și inutile, au binevoit să demisioneze și potențialii vinovați de fo­cul absurd din clubul acela. Unii au fost arestați, alții sunt cercetați penal (un pri­mar, câțiva funcționari, patronii clubului, firme și instituții implicate). Brusc, au ie­șit la iveală alte și alte încrengături ale ca­racatiței înspăimântătoare din ad­mi­nis­tra­ția românească. A căzut și guvernul Ponta: „pleosc“ fără zgomot și oftat de ușurare. S-au purtat negocieri pentru formarea al­tui cabinet, premierul desemnat l-a și pre­zentat parlamentului, cu unele mâgzăleli pe ciornă. Între timp, s-au aprins dez­ba­teri nemaiauzite despre Biserica Ortodoxă Română, instituția aflată dintotdeauna pe primele locuri în topurile de încredere la ro­mâni. Acum nimic nu mai pare sigur. Oa­menii se întreabă ce este, cât este și ce ar trebui să fie, de fapt, BOR pentru so­cie­tatea în profundă depresie care suntem.

Și tocmai acum a ajuns în librării o carte mai puțin obișnuită, a cărei lectură are efec­tul citirii unui mesaj pescuit din apele oceanului: Superscrieri. Drumul ge­ne­ra­ției noastre*, în care câțiva jurnaliști ti­neri scriu de capul lor despre noi, despre ei, despre cum trăim, cum gândim, cum murim. Sunt textele premiate în perioada 2011-2014 într-o competiție pusă pe pi­cio­are ca program al Fundației „Friends For Friends“ (pe manșeta copertei a treia vă lă­muriți cu ce se ocupă FFFF, cuvântul cheie fiind creativitatea).

În 2013, am făcut parte din juriul care a decis premiile anului. Recitind acum în vo­lum acele texte, aș fi votat la fel, dar ex­pe­ri­ența de atunci a însemnat mult mai mult: m-a reconciliat, în bună mă­sură, cu speranța. Eram vreo 15 jurați, din generații diferite, cu formații și con­vingeri (inclusiv politice) diferite și, totuși, am ajuns la consens. Va fi contat poa­te și atmosfera năstrușnică din podul de pe Brezoianu, decorat cu graffiti-uri și tot felul de hand-made-uri fetițoase. Aveau pisică, mul­te căni amuzant de diferite, mirosea a fum vechi de țigară. Într-un spațiu aparte, cu pos­turi de lucru, câțiva tineri calm-mo­tivați (din cadrul fundației, probabil) dă­deau fără să știe, după nouă seara, un spec­tacol mut, cu mesaj clar: noi chiar știm ce facem. Mai să-ți vină să crezi.

Tinerii jurnaliști premiați la Superscrieri țin un fel de jurnal de bord al anilor pe ca­re-i trăim. Nimic nou, la prima vedere: ac­ci­dent aviatic în Apuseni, boschetari, lu­mea canalelor, violență domestică, fața cea­laltă a unor persoane publice (actorul Ra­du Beligan, fostul purtător de cuvânt al Poliției Christian Ciocan), transsexuali, ma­nifestațiile antiguvernamentale violente din ianuarie 2012, Transnistria, boală și im­pact violent în zidul sistemului sanitar ro­mânesc, forme ale singurătății celor ti­neri (voluntariat, sibutramină, astrofizică, exil, dopaj cultural etc.), obsesiile re­cu­ren­te (legionarism, comunism, miză naț­i­o­na­lă, depeizare etc.).

Pentru sociologul Vintilă Mi­hăi­les­cu, care semnează prefața, ceea ce se vede aici e „un soi de nostalgie activă și cu fața spre vii­tor“. Toate textele „sunt în cău­ta­rea sen­su­lui, nu a evenimentelor și își dau ră­ga­zul să-l caute până când ajung la cre­din­ța că l-au găsit“. Cel de-al doi­lea pre­fa­ța­tor și coeditorul volu­mu­lui, Do­ru So­me­șan, vede o Românie „des­prinsă par­că din colajele lui Ion Bâr­lă­deanu, cu accente de tip pe sibu­tra­mină“. Cu alte cuvinte, cei tineri speră că e doar un vis urât. Cei copți știu însă bine că e de-adevăratelea.

Nu s-au publicat multe cărți cu texte jur­nalistice la noi – excepție făcând in­ter­viu­rile. De mai multe ori au încercat editurile colecții de reportaj. Au ieșit poate două-trei cărți valabile, apoi n-a mai mers, s-a văzut clar că, și înainte de ’89, dar chiar și după 2000, gazetăria se scrie în mare măsură artificial, într-o limbă aparte, ale cărei ticuri sunt de regulă camuflaje pen­tru lipsa atitudinii personale, implicate. Ca tablou general (fiindcă excepțiile exis­tă), ce a mai rămas din presa scrisă de-abia reușește să slujească nevoii de in­for­mație gata selectată. Or, cum prin forța lu­crurilor miza e racolarea adeziunii punc­tu­ale a cititorului, fiindcă audiență/tiraj = su­praviețuire, misia nobilă cu „formarea“ și „setul de valori“ e lăsată pentru vre­muri mai bune.

Despre subiectele celor din Superscrieri au mai scris mulți, s-a vorbit enorm, și cu ima­gini, la televiziune. Acești jurnaliști re­con­struiesc „temele date“. Ei iubesc cu­vin­tele, scriu dintr-o evidentă nevoie de au­toexprimare, pe care cel mai bine au ar­gumentat-o, cu mai mulți ani în urmă, cei de la Decât o Revistă (nu întâmplător, multe dintre textele premiate în cele pa­tru ediții ale concursului au apărut în acea­stă neverosimilă întreprindere de presă autofinanțată – vezi anexa volu­mu­lui).

Toate textele sunt bine, foarte bi­ne sau excepțional scrise. Toate pornesc dintr-o raportare per­so­nală la subiect, uneori direct bio­grafică, alteori numai jur­na­lis­tică. Toate conțin atitudine, adică emoție, iar dacă nu întotdeauna acest lucru sare în ochi, e suficient să vă faceți o mică an­tologie din caracterizarea făcută de autori generației din care fac parte, ca să vedeți cu cine aveți de a face. Selecția mea, mult prescurtată, arată astfel: Elena Stancu – Ne încurajăm unii pe alții. Nu avem cer­ti­tudini. Nu ne compromitem. Nu știm cum arată viitorul. Teodora Neagu – Suntem un fel de generație Peter Pan, 30-35 ani, ne­căsătoriți, profesii liberale, joburi in­constante, fără copii și parcă mereu cu timp liber. „Suntem liberi, inadaptați și ac­ționăm doar când avem chef.“ Tea Teodorescu – O generație mai curajoasă, mai liberi, dar nu știm ce să facem cu libertatea noastră, ne exprimăm mai ușor, altfel decât o făceau părinții noștri. Cris­tian Delcea – O generație tolerantă, preia din zbor ideile la modă, are mereu nevoie de atenție. O generație egoistă. Nu pot fi ju­decați: „E ca și cum, supărați pe pro­pria echipă, am părăsi stadionul la pau­ză.“ Sintia Radu – Generația multitasking, incapacitate de a ne duce la bun sfârșit planurile. Anca Simina – O generație „îm­prăștiată“. Poate mai singuri, dar în mod curios mergem toți în aceeași direcție. Ani Sandu – Cred că suntem nerăbdători, vrem ca lucrurile să se schimbe mai re­pede. Ștefan Mako – Credem că ni se cu­vin tot felul de chestii fără să facem ceva pentru ele, nu știm nimic temeinic și ne place să trăim așa. Lina Vdovîi – Generația asta de jurnaliști a avut noroc, a prins momentul când presa mainstream s-a tabloidizat și astfel a câștigat publicul.

Câteva sunt de neocolit texte în Superscrieri. Drumul generației noas­tre. Unul dintre cele mai interesante e înscris la categoria „opinie“. Mihnea Măruță are cu­rajul să pună în oglindă obsesia legionară și, respectiv, pe cea comunistă: „Am trăit ficțiunea părinților și am aflat-o pe cea a bunicilor, dar, cu toate că ambele con­ti­nuă să inspire și să înfierbânte, suntem pe cale să ne elaborăm, inevitabil, pro­pria iluzie, în care ne învăluim copiii, ge­nerația lumii virtuale“. Dacă argumentele convocate sunt fatalmente sumare și, deci, discutabile, partea a doua a arti­co­lu­lui du­ce reflecția într-un punct foarte in­te­re­sant: generația matură azi, a „de­cre­ței­lor“ de 40-45 de ani, ar fi crescut, spune au­to­rul, cu iluzia Americii ca tărâm al fă­gă­du­in­ței. În numele ei ar fi renunțat la „pro­iectul național“ care i-a animat, cu so­luții diametral opuse, și pe adepții con­vin­ge­ri­lor legionare, și pe cei ai ideologiei co­mu­niste. Efect: „ne creștem copiii în cui­buri, îi adăpostim cu asupra de mă­su­ră, le ofe­rim aproape totul fără a-i con­fru­n­ta se­rios cu pericole exterioare. (...) Dar cea mai mare dintre minciunile în ca­re ne lăfăim (...) este relaxarea inex­pli­ca­bi­lă, idi­lica pajiște, anularea ins­tinctelor și alt­e definiții pentru o ires­pon­sabilă sen­za­ție că generația copiilor noștri nu este și nu va fi amenințată de nimic“ (subl. în text).

Un text de neratat e cel despre Radu Be­li­gan (a fost încadrat la eseu!). Actorul a tre­cut de mult de 90 de ani și totuși con­ti­nuă să iasă pe scenă. Felul în care mai reușește să o facă a devenit la Cristian Del­cea un reality „script“ răscolitor, fin do­zat despre bătrânețe, pasiune, voință și pre­țuri care uneori trebuie, alteori nu tre­buie plătite.

Mai pomenesc totuși Echi­li­bru, de Oana Sandu, sfâșietoarea poveste a unei tinere cu vocație de voluntariat și mai ales de om, și Bruce Lee, regele canalelor, de Ra­du Ciorniciuc, dar mă opresc, pentru că la urma urmei avem de-a face cu an­tologia celor mai bune texte din concurs.

Am sentimentul că acești tineri jurnaliști chiar fac ceva, măcar au început ceva. Și să nu uităm că viitorul juriu pentru Su­per­scrieri va retrăi probabil, vrând-nevrând, în variantă jurnalistică, și oribila noapte de la Colectiv.