Poetul, sub trei dictaturi

Dimensiunea protestatara a fost de la inceput prezenta si foarte puternica in poezia lui Geo Dumitrescu. Tanarul poet care intra in literatura la sfarsitul anilor ‘30 si inceputul anilor ‘40 e un rebel impins la revolta de circumstante: nu are gustul provocarii, dar traieste sub teroarea smintelii, a mascaradei si a devalorizarii. Nu doar "arta" s-a prostituat, cum anuntasera avangardistii, ci lumea insasi e un vast bordel.

Accesul la marile, inaltele mistere se cumpara cu doi lei: "i-am dat doi lei sa ma lase sa privesc luna/si sa patrund in tarile misterului". Mai curand contestatar decat nonconformist, e iconoclast din exasperare. Din neputinta. Nu poate fi altfel. Teribilismul eventual este o solutie de supravietuire, poate disperata, nicidecum o poza, o postura, o atitudine artistica, o sfidare "avangardista".

Insurgenta provine dintr-o situare in lume si traduce un impas existential.
Contestatia priveste deopotriva ordinea vietii si ordinea poeziei, una e tulburata si amenintatoare, cealalta inautentica, iar angoasa existentiala capata forma de manifest literar negativ. "I-au murit vremii semnele toate", scria Geo Dumitrescu intr-o poezie din 1940, cand avea 20 de ani; si, tot atunci, ca timpul nu mai este decat "un genial nebun", un dement "ce numara intruna: un, doi... un, doi, trei...".

Iar in 1941, aceasta teribila imprecatie: "Hei, hotoman batran, veacule muribund,/ai ispravit prin a pieri de pacatele tale:/din cavourile tacute si negre de sarma ghimpata/nu te vor scoate o mie de mii de macarale!...".

Confruntata cu imaginea unei lumi "de panopticum", cu sentimentul si presentimentul dezastrului, literatura se preface in simpla recuzita, devine o colectie dezgustatoare de clisee flescaite, asa cum revela o imaginara calatorie celesta: "Unii credeau ca stelele sunt niste globuri frumoase si colorate/infipte in pari in gradina lui Dumnezeu,/asa povesteau toti poetii/si de fapt asa credeam si eu.// Stiti, nu-i adevarat nici ca stelele au colturi - /le-am vazut eu cu ochii - pe onoarea mea!/Erau rotunde, buhaite si murdare/nici una din ele nu se misca".

Poezia se naste din alungarea poeziei: tanarul poet scrie "randuri aspre, sceptice, fara poezie".
Tensiunea starii de revolta avea de altfel sa devina o constanta a operei lui Geo Dumitrescu, opera intinsa pe durata a peste sase decenii, desi cantitativ nu foarte bogata, poate chiar deliberat saraca tot dintr-o pornire insurgenta.

Publicata de Editura Curtea Veche intr-o "editie completa si definitiva" in 2000, cand poetul a implinit 80 de ani, aceasta opera a incaput in doar circa 250 de pagini*, proportii neverosimile in raport cu inclinatia aproape generala a poetilor romani postbelici catre supraproductie.

Dupa aceasta editie de lux, omagiala, avand ca introducere un comentariu de Eugen Simion si insotita de un cuprinzator "dosar al receptarii", aceeasi Editura Curtea Veche pregateste acum una "populara", ce va fi prefatata de Daniel Cristea-Enache (criticul si-a publicat textul in Adevarul literar si artistic nr. 634, 17 septembrie 2002, acolo fiind anuntata si noua editie). Un bun prilej de descoperire si re-descoperire a operei unuia dintre poetii esentiali ai Romaniei din secolul XX.

Un poet in istorie, totodata. In viitoarea lui prefata la noua editie a operei lui Geo Dumitrescu, Daniel Cristea-Enache face o observatie binevenita. "Poezia lui Geo Dumitrescu, puternic contextualizata, nu poate fi bine inteleasa (si nici macar gustata) daca se face abstractie de cadrul din care ea iese si la care, intr-un fel sau altul, se raporteaza" - scrie criticul, fortand el insusi unul dintre persistentele tabu-uri ale interpretarii literare romanesti. Compromisa de primitivismul reductionist al dogmelor staliniste, contextualizarea istorica a literaturii avea sa fie sistematic evitata dupa declansarea acestora in procesul de de-rusificare de dupa anii ‘60;

reabilitarea esteticului, progresiva pana la a deveni dominanta, in ciuda presiunilor oficiale, avea ca baza suspendarea, chiar sacrificarea situarii in istorie. Revizuirile critice de dupa 1990 ar fi putut fi orientate catre revelarea acestei zone uneori dinadins umbrite ale literaturii scrise in anii despotismului comunist; in mod bizar, "revizuirile" au luat insa forma unor rechizitorii violente si sumare ce aminteau, ca ton si tinuta, de vulgaritatea sententioasa a jdanovistilor de odinioara. Nu reevaluarea literaturii era tinta lor, ci proiectarea histrionica in ipostaza de "justitiari" a celor care le produceau. Modestiei generoase a iubitorului de literatura i s-a substituit, in cazurile cele mai proeminente, orgoliul de procuror.

Complexul raport dintre artist si istorie, dintre creatie si opresiune a fost brutal si obtuz simplificat, adesea pana la caricatura grotesca. In anii ‘50, lui Vasile Alecsandri i se imputa ca a fost mosier, in anii ‘90 alti scriitori au fost anatemizati pentru ca fusesera conducatori de reviste sau de edituri. Reflectia a fost inlocuita de excomunicare. George Steiner, care nu a cunoscut totusi din experienta directa ravagiile dictaturilor, putea face, de pilda, in 1998, aceasta constatare inconfortabila si fara raspuns: "il est un fait paradoxal, scandaleux, que sous bien de systemes despotiques il y a eu de la tres grande litterature, de la tres grande pensee, de la musique, de l’art. C’est dommage mais il en est ainsi; il en est absolument ainsi. Meme le pire des pires - l’horreur du stalinisme -, avait peur devant une epigramme d’un grand poete, de Mandelstam. La Maison Blanche ne peut concevoir d’avoir peur devant un poeme; c’est totalment impossible!" (convorbire la France Culture, reprodusa in volumul Barbarie de l’ignorance, Editions de l’Aube, 2000).

Scrisa sub trei succesivi dictatori - Antonescu, Dej, Ceausescu -, poezia lui Geo Dumitrescu exprima, si ea, "faptul paradoxal, scandalos" ca, departe de a se fi ofilit ori disparut in cele cinci decenii de despotisme, literatura romana s-a imbogatit cu mari opere si mari creatori.

Libertatea, dragostea si literatura

Desi este o editie-inventar, cum o numeste probabil ironic autorul insusi intr-o nota finala, editia de la Editura Curtea Veche nu strange poeziile lui Geo Dumitrescu in ordinea lor cronologica. Titlurile volumelor poetului, intre ele si celebrul Libertatea de trage cu pusca, astazi aproape intrat in folclor, nu figureaza decat pe coperta cartii, insiruite in ordinea aparitiei. Poeziile sunt dispuse in trei cicluri (Africa de sub frunte, Furtuna in Marea Serenitatii, Jurnal de campanie), cele scrise in anii ‘40 si care facusera parte din volumele Aritmetica si Libertatea de a trage cu pusca fiind amestecate cu cele din anii ‘60, aparute in Aventuri lirice si Nevoia de cercuri, cele mai recente datand din anii ‘70. Intr-o "addenda" se afla atat poeme din anii 1939-1941, cat si din anii ‘60.

Aceasta noua dispunere nu are nimic totusi in comun cu ideea contabila de inventar: e de presupus ca Geo Dumitrescu va fi urmarit de fapt prin aceasta reorganizare sa accentueze coerenta interioara a operei lui poetice.

Nu e o sustragere din timp si istorie, este mai degraba o sugestie a impotrivirii permanente, a rezistentei la opresiune. Rezistenta poetica, nu eroica. In fiecare dintre ciclurile volumului coexista trei mari teme - libertatea, dragostea, literatura. Ca aspiratie, ca dificultate, ca obsesie. Dar trebuie deschisa fereastra! - un intreg poem din 1961-1965 este construit in jurul acestei formule, al carei sens e mai mult decat straveziu. Cum transparent, chiar direct este sensul unei poezii din 1967-1971, dedicata "amintirii lui Petre Pandrea". Poezia e intitulata Zabrele si fixeaza memorabil conditia de prizonier universal, atat in interiorul temnitei, cat si in afara ei: "Ma uit prin gratii - unde e afara/si unde inauntru?.../Cu cat mai grea e-acolo/ miscarea-n cerc in jurul unui blid/decat aici miscarea blidului inversunat/in jurul fruntii mele?...".

Iubirea este sau ar putea fi un spatiu al libertatii (din punctul de vedere al istoriei literare, dragostea a fost vehicolul tematic al revenirii la "adevarata" poezie dupa dezastrele provocate de retetarele propagandistice ale anilor ‘50), dar aici functioneaza o alta tiranie, o alta dictatura - a cliseelor. "Emotiile curate" sint imposibile, pe ele se astern urme groase de labe literare: "dar mereu navalesc venerabile inertii/si gandurile mi le-apuca de gat, lasandu-mi/ pe emotii curate, aproape neincepute,/urme groase de labe literare". Scrise in 1964, aceste versuri se afla in continuarea unora de la inceputul anilor ‘40 in care este sarcastic evocata fecioara claudeliana Violaine in asociatie cu imaginea brutal expresionista a unei taranci bolnave de pelagra ("ti-am spus «Violaine» si tu nu esti «intelectuala»/si nu-ntelegi capriciul meu pedant si citadin,/pe maini si pe picioare pelagra si-a pus pecetile de sfecla/tu le spui «bube» si le dai cu fiertura de pelin"). Sfidarea literaturii, luarea in raspar a poeziei reabiliteaza limbajul ca o baie de acid purificatoare: "Si foaie verde trei lamai,/ramai, o, nu pleca, ramai... - /cantam, cu zarea capatai,/nepasatoarelor statui - /eram scolar, erau dudui,/eram un cal cu saua-n spate,/cu semne de celebritate,/iubeam iubite adecvate/pe doi-trei poli si jumatate...// (...)// Si iarasi verde trei lamai,/iubire frageda dintai - /era de Sfanta Filofteea/cand ma-nvatarati fapta aceea/ce-o face omul cu femeea,/caci voua va eram frumos/si de-a calare si pe jos,/o, fete vechi, cu pulpe groase,/nemijlocite si frumoase!...".

Daca este un mare adevar comun ca in poezia lui Geo Dumitrescu pot fi descoperite multe dintre "descoperirile" ulterioare ale unui lung sir de poeti si de noi generatii ori promotii poetice, o diferenta totusi exista, una esentiala insa: refuzul inchistarii intr-un limbaj, refuzul osificarii intr-o retorica. O poezie miraculos mereu tanara.

* Geo Dumitrescu - Poezii, editie completa si definitiva, cu desene si facsimile din manuscrisele autorului, Editura Curtea Veche, 2000.