Poezia ca forma de agresiune*

Smaranda Vultur | 26.05.2004

Pe aceeași temă

Lehamitea si indoielile pe care marturiseste a le fi resimtit Eugen Negrici la incheierea volumului ce cuprinde analiza poeziei romanesti din perioada stalinista se acorda perfect cu sentimentul care il copleseste pe lectorul lui. Te simti de mai multe ori tentat sa-l compatimesti pe cel silit sa parcurga kilometri intregi din aceasta specie de scrieri, apropiate pana la a se confunda cu discursul de propaganda, continand o cantitate enorma de prostie sau de voita prostire a celor care, vorba autorului, le-au "emis". Textele sunt uimitoare sub mai multe aspecte pentru un cititor de azi, mai ales pentru cel care a avut fericirea de a nu fi cunoscut epoca in mod direct. Din acest punct de vedere, presararea abundenta a textului critic cu lungi mostre din aceasta productie discursiva, pe care cu greu te poti decide sa o numesti literatura, e mai mult decat binevenita, fiind graitoare de la sine.

Analiza pe care ne-o ofera E. Negrici in aceasta carte este importanta din mai multe puncte de vedere. E vorba mai intai de importanta pe care o are pentru lumea romaneasca de azi si sansa ei de schimbare, exercitiul propriu-zis al amintirii. Dar efectul va fi probabil si mai mare asupra celor care nu au apucat sa trebuiasca a invata pe de rost lungile poeme in versuri care relateaza fapte neverosimile sau exalta ura de clasa in cuvinte in parte neintelese, in fraze dezarticulate din punct de vedere gramatical sau in rime schioape.

Si pentru unii, si pentru altii, nu de putine ori surprizele vor fi mari, daca judeca lucrurile sub raport moral, caci pactul facut prin punerea semnaturii sub astfel de scrieri, de autori pe care multi ii considera stimabili si dintre care unii s-au distantat apoi de aceste rusinoase productii, nu poate trece neobservat. Te uimeste inregimentarea in masa a acestor condeieri de serviciu, gradul pana la care sunt capabili a face concesii si chiar a se devota sarcinilor care vizau "transpunerea in haina literara" a ideologiei de partid. Pentru cei preocupati de examinarea trecutului comunist al Romaniei, analiza de discurs pe care o propune Eugen Negrici functioneaza ca o lupa maritoare a unificarii brutale a limbajelor sub impactul ideologiei. E limbajul luptei de clasa, violent si incitator, pe care il regasim in caricaturile epocii, in lozincile "mobilizatoare", in reportajele ziaristilor sau in cele cinematografice. De aceea, inainte de a stabili statutul "productiei literare" a perioadei de care se ocupa, Eugen Negrici e obligat sa contureze cadrul, contextul (si intertextul!) generator, sa intreprinda "traducerile" necesare stabilirii reperelor minime de inteligibilitate, pentru a-l ghida pe lectorul de azi.

Cel care va consulta documentele de partid, rapoartele informative trimise in anii 1949-1952 de organele puterii locale spre cele superioare sau informarile Securitatii, va constata ca formularile nu difera foarte mult intre ele, chiar daca o cercetare diacronica va revela diferente si desincronizari in ce priveste ritmul schimbarii notelor sumbru-agitatorice cu cele "feeric-idilice ale encomionului socialist". Aceste doua laturi sunt si singurele variatiuni posibile la tema data in poezia acestei perioade si analizate, in consecinta, in detaliu de E. Negrici.

Pentru a contura specificitatea discursului poetic al perioadei staliniste, Eugen Negrici alege perspectiva unei antropologii politice si a comunicarii, servindu-se intr-un prim timp de o grila pe care a mai folosit-o in frumoasele sale carti consacrate poeziei romanesti contemporane: ce fel de emitent pentru ce fel de receptor si, in consecinta, ce fel de mesaj. Dar, de aceasta data, nu pentru a schita o tipologie a textelor poetice, ci pentru a vedea pe ce tip de eficacitate se mizeaza. De o parte, "muncitorul cu condeiul", cum e numit scriitorul in epoca (in mod analog, taranul era numit "muncitor agricol"), pe de alta, "omul nou", servind ca suport a tot felul de puneri in scena cu iz eroizant si cunoscand diferite variante: de la "omul sovietic", la cel pe cale de a se naste din insasi frecventarea poeziei care il proslaveste. Emanatie a unei etici utopice, a unui proiect doctrinar cu intentii de inregimentare - cum bine arata E. Negrici in paginile pe care i le consacra -, omul nou e personajul predilect al baladelor care-i nareaza faptele de necrezut sau al imnurilor ce-i exalta calitatile, dar e si tinta principala, adresant al desfasurarii poetice. Pe el trebuie sa il produca acest discurs, pe el trebuie sa il propuna ca model si oglinda lectorului care, printr-un fel de identificare spontana, va deveni una cu modelul sau fictional.

Analiza surprinde cu abilitate resorturile acestei mistificari in lant, presupozitiile de ordin estetic, simpliste si simplificatoare ce stau la baza ei, si intentiile de ordin propagandistic care o guverneaza, reusind ca, pe urmele cazului analizat mai pe larg si mai in profunzime, cel al poeziei ocazionate de colectivizare, sa schiteze o adevarata antropologie a imaginarului reductiv, dar cu important impact emotional, din care poezia agitatorica isi extrage substanta. Descompunand, refigurand acest imaginar in perspectiva actiunii retorice precis tintite ce il articuleaza, criticul subtil care este Eugen Negrici reuseste sa ne faca sa vedem simplitatea esafodajului, mortificarea gandirii si ingredientele de ordin stilistic emotional (hiperbola, contrastul in tuse groase de alb si negru, caricatura, accentele pamfletare sau cele extatic mistificatoare) cu care sunt asezonate toate productiile menite sa transforme oamenii in mase.

As mentiona ca nevoia de a controla intregul camp al comunicarii si al formelor de expresie, la un loc cu intreaga societate, se intemeiaza in lumile totalitare - si comunismul a demonstrat-o din plin - pe o incredere oarba in eficacitatea limbajului, mergandu-se pana acolo incat spunerea suplineste cateodata fapta. A spune ceva devenea adesea la fel de grav cu a face ceva sau poate fi inca si mai grav, si multi au facut, din astfel de motive, ani buni de inchisoare. Se mizeaza si pe marea putere a limbajului de a disimula, de a converti realitatea.

Nu sunt atat de optimista incat sa cred ca acele discursuri nu au lasat urme in mintea multora, in masura in care nu cred in inocenta limbajului, in faptul ca el poate fi o simpla eticheta pusa peste lucruri fara sa afecteze substanta gandirii celor care il folosesc. Puterea lui de pervertire si de amprentare e destul de evidenta si de durata. Interviurile mai vechi din cartile lui Alexandru Monciu-Sudinski sau interviurile de istorie orala realizate in mediul muncitoresc si publicate recent de Dan Lungu ne pot usor convinge. Cate dintre atitudinile si posturile evocate in analiza poeziei staliniste de E. Negrici nu le-am regasit pe strada, la televizor, in ziare dupa 1989? Sa ne amintim de infierarea mosierilor, a celor care "nu au mancat salam cu soia", a urii si suspiciunii cu care sunt tratati cei care au primit recompense banesti pentru ca au fost victime ale regimului comunist (desi cati au facut tot ce li s-a cerut si chiar si ce nu li s-a cerut ca sa nu ajunga atunci in situatia lor!), ca sa ma refer doar la putine lucruri din multele cu care as putea exemplifica.

Sa nu uitam ca o mare parte a acelei poezii era destinata scolii sau altor forme de educatie. Eugen Negrici subliniaza in cateva randuri suprapuneri dintre diversele tipuri de limbaje totalitare, cum ar fi cele de extrema dreapta si cele de extrema stanga, tendinta lor comuna de a osifica limba si de a aneantiza orice exprimare personalizata, de a masifica gandirea si de a trata emotia ca simptom colectiv.

Pentru a sublinia trasaturile limbajului poetic pe care il analizeaza, E. Negrici recurge adesea la o paralela care, stilistic productiva, mi se pare doar in parte fericita: cea dintre limbajul "imnografiei laice comuniste" si limbajul religios. Riscul e de a-l situa mai sus decat o merita pe cel dintai si de a fi nedrept cu cel din urma. Pentru ca, desi unele reflexe, posturi sau intentii le sunt comune, functionalitatea lor e diferita. A idealiza si a educa insemna altceva intr-un ev mediu - prezentat, de altfel, conform stereotipului sau negativ - si altceva in perioada stalinista. Ca sa nu mai vorbim ca intre laic si religios nu e doar o relatie de antonimie, ci o prapastie existentiala, o fundamentala diferenta de situare fata de lume. Criticul o stie fara indoiala mai bine decat oricine si foloseste comparatia pentru valoarea ei emfatica in primul rand, dar se lasa furat de analogii, impingandu-le uneori, dupa opinia mea, prea departe. Alteori, uita sa puna ghilimele atunci cand foloseste limbajul epocii pe care il utilizeaza cu ironie si intentii pamfletare, citandu-l sau reluandu-l, cum spune singur, in stil indirect liber, dar derutand un lector neavizat (si avem destui dintre acestia printre generatiile mai tinere).

Mi s-ar parea de asemenea necesara, din motive ce tin de valoarea de document a acestei carti, indicarea mai exacta si completa a surselor: nu numai a textelor poetice, ci si a celor din ziare sau a celor de critica. O astfel de bibliografie, poate amanata pentru volumul ultim, din cele trei pe care criticul anunta ca le va consacra poeziei - in care ar fi utila si indicarea textelor care circulau in manualele scolare - se poate constitui intr-o baza documentara a celui care ar dori sa cunoasca mai indeaproape epoca si sa confrunte intre ele tipuri diferite de discurs. Un aparat critic bine facut ar putea da o imagine si a formelor de institutionalizare a exercitarii cenzurii si controlului ideologic, pentru ca ceea ce era publicat trebuie evaluat si in perspectiva a ceea ce era interzis in acelasi interval de timp.

Aceste observatii nu intentioneaza sa diminueze in vreun fel valoarea unei carti care este al doilea volum dintr-o serie consacrata relecturii literaturii romane de dupa al doilea razboi mondial (primul, care s-a bucurat de un meritat succes, fiind consacrat prozei), relectura menita sa ne dea o imagine a felului in care se schimba canonul literar, dar capabila sa fie si o forma de terapie, de distantare, un exercitiu de intelegere a mecanismelor prin care omul poate fi mistificat si un avertisment pentru cei naivi. Eugen Negrici scrie cu verva, cu abia retinuta revolta, stie sa fie transant si sa deconstruiasca discursul poetic pentru a ajunge la presupozitiile lui de baza. Istoria literara revizitata pe care ne-o propune lasa sa se intrevada si inceputul unei dezbateri asupra a ceea ce a fost, in diferitele perioade ale ultimei jumatati a secolului al XX-lea, literatura romana, in ce masura s-a suprapus cu alte forme de discurs sau a incercat sa se autonomizeze fata de ele. Nuantarile de ordin teoretic sunt absolut necesare, pentru ca, oricat ar parea a fi un dat, literatura romana sub comunism este un produs care poarta marca ambiantei in care a fost creata.

"Specia" de care se ocupa autorul va cunoaste noi forme in anii Cantarii Romaniei (sugestii de acest fel sunt de cateva ori prezente in carte), iar de la "muncitorul cu condeiul" sau "omul nou" al epocii staliniste, la "barzii" "epocii de aur", distanta nu e asa de mare cat ar parea.

Asteptam asadar cu interes continuarea, sperand ca Eugen Negrici ne va oferi candva si o antologie sau o istorie a discursurilor criticii din aceeasi perioada, pentru ca rolul ei mediator a marit enorm sansele acestui tip de discurs de "a prinde" si de a se transforma intr-un limbaj comun al elevilor si profesorilor, pe termen mai lung decat ar fi putut spera propaganda de partid.

*Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism. Poezia I, Bucuresti, Editura Fundatiei Pro

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22