Polemica sau atac ad personam?

Cu o alura discretionara tangenta la umor, d-l Andrei Cornea decide: "Dezbaterea nu continua!" (22, nr. 751/2004). E in chestiune discutia inchinata lui Noica si Scolii de la Paltinis, iar cel exclus ar fi subsemnatul - ghinion! -, parca pentru a confirma caracterizarea de elitism infatuat si de autoritarism intolerant facuta grupului in cauza de N. Steinhardt, I.D. Sarbu, Adrian Marino si destui altii. Cu cativa ani in urma, un critic, intre timp trecut in lumea dreptilor, ramanea de pomina interzicand discutia in jurul unui alt idol, Marin Preda. Iata ca figura se repeta cu acelasi risc al prezumtiei ce porunceste raului sa nu mai curga si vantului sa nu mai bata. In ce ne priveste, n-am putea reactiona nici de data aceasta printr-o contrarietate apriga, printr-o postura integral revoltata, caci surasul reduce indignarea initiala, iar compasiunea o relativizeaza in perspectiva constatarii acelui gen de porniri omenesti care, incercand a compromite, se compromit ele insele. Dar sa vedem care sunt motivele in temeiul carora d-l Cornea se pune intr-o atat de indenegabil delicata situatiune.

Mai intai imi reproseaza pe larg intarzierea cu care as raspunde unui articol al d-sale, "vechi de cateva luni". In realitate, replica mea a fost expediata revistei 22 la scurt timp dupa ce am citit acel articol, iar faptul ca a aparut "peste trei luni" nu mi se datoreaza (la un moment dat, d-na Gabriela Adamesteanu mi-a spus la telefon ca a pierdut textul meu, ceea ce m-a obligat a trimite o copie). Speculand aceasta nefavorabila imprejurare, d-l Cornea trage incheierea ca volumul d-sale, din care articolul tiparit in 22 constituie un fragment, volum intitulat De la scoala din Atena la "Scoala din Paltinis", iesit pe piata intre timp, nu m-ar fi "interesat" defel si ca as proba astfel o "lipsa de probitate intelectuala" (sintagma e doar un modest aperitiv al gratularilor ce vor urma). Aparent, are dreptate. Dar daca ar renunta putin la comoditatea cabinetului d-sale plasat in capitala si captusit, de buna seama, cu toate noutatile, si-ar putea imagina ca nu orice cetatean al Romaniei poate avea la indemana in orice moment cartea de care are nevoie. Marturisesc cu jena ca nici pana acum n-am avut acces la opul d-lui Cornea. Profund neconsolat intru aceasta, imi atenuez totusi regretul cu ideea ca fragmentul incredintat revistei 22 este suficient de reprezentativ pentru punctele de vedere intrupate in carte si ca, scos din marsupiul acesteia, poate salta pe campul ideatic ca o fiinta de sine statatoare. Daca autorul i-a acordat o atare autonomie vitala publicandu-l separat, n-aveam oare indreptatirea de a-l comenta in consecinta?

Dar crezandu-se probabil aparat de formularea acestui, sa-i zicem, viciu procedural al nostru, d-l Andrei Cornea purcede la un fals grosier. Aidoma postideologilor (inclusiv "apoliticii" si "echidistantii", ca sa numesc ramurile "nobile" ale postideologiei indigene), bajbaind in obscuritatea lipsei de contraargumente si ajungand la o oaresicare iritare, d-sa ne atribuie o imagine a lui Noica ce nu ne apartine catusi de putin. Construieste un monstru din carpe strident colorate, o sperietoare pusa in mijlocul lanului d-sale frazeologic spre a se bate singur cu ea: "pentru Gheorghe Grigurcu, Noica e un fel de Scaraotchi montagnard cu aparenta de batran ticnit" sau: "in contextul binecunoscutei vieti palpitante din era ceausista, iese in fata o singura pata indoliata - Paltinisul lui Noica". N-am avea fata de ganditorul important pentru care ne-am exprimat mereu pretuirea decat o intentie asasina. Si inca, pentru ca rechizitoriul sa sune mai cu efect, una de conotatie fascista: "Criticul isi ingaduie, cu o impudicitate rara, sa-i prepare acestuia solutia finala - radierea din cultura, din filosofie". Am mai auzit invinuiri similare. D-l Adrian Paunescu ne-a acuzat de asasinat la propriu, umfland pana dincolo de refuz zvonul unui foarte vechi accident de masina al nostru, care, din fericire, a fost departe de-a se solda cu urmari fatale. Acad. E. Simion si ciracii d-sale si-au tocit condeiele taxandu-ne drept un "demolator" odios, al carui tel n-ar fi decat "scoaterea din literatura", "radierea" marilor valori nationale. S-au facut a nu vedea ca ne referim la aspectele partiale ale unor creatori de seama, confruntati cu istoria, la conjuncturalismele lor legate de conjuncturi nefavorabile, generalizandu-le fara rusine, in contul nostru. Cui foloseste o asemenea comportare? Ce se poate raspunde unor (im)pure inventii decat indicandu-le ca atare? Totusi, pentru ca d-l Cornea manuieste o aparatura filosofica, declarand scortos ca apeleaza "tocmai la imperativul categoric" spre "a-si determina exigentele", ne ingaduim a-i aminti aprecierea autorului Criticii ratiunii pure cu privire la neadevar, vazut drept "injosirea si nimicirea demnitatii umane"...

Explicabil, spiritul critic in genere se afla in suferinta intr-un astfel de context profund perturbat. Manat de-o tendentiozitate exacerbata, scoasa din tatanile logicii, d-l Cornea calca mereu pe alaturi, lunecand pe aproximatii intenabile, pe iluzii deloc candide. Fanatizat de Noica, veghind cu strasnicie la icoana filosofului pentru ca ea sa nu fie slujita decat de univocitate, nu ezita a scrie, cu toate acestea, ca Noica "a avut naivitatile lui". Sa fie oare compatibila perspicacitatea superioara a mentorului de la Paltinis cu "naivitatile"? Ne-ar veni foarte greu a crede ca inclinatia lui Noica spre pactizari cu regimul comunist sau cel putin conexiunile obiective pe care le-a prezentat cu tacticile acestuia sa fi scapat unei autoanalize, inferioara astfel numeroaselor analize cu bilant critic la care a fost supus... Articolul nostru, intitulat Dezbaterea continua, i se pare mult prea surescitatului nostru preopinent nu altceva decat un inadmisibil... "delir": "Citindu-l, te intrebi: despre cine oare scrie d-l Grigurcu? Despre C. Noica sau despre Eugen Barbu, sau Adrian Paunescu? Si daca Noica a fost un zelator al puterii comuniste, ce pacat a mai comis C.V. Tudor? Oare cenaclurile Flacara se tineau cu asiduitate pe prispa vilei 12 de la Paltinis?". Purtat de valul fantasmagoriei d-sale sumbre, d-l Cornea da, d-sa, dovada ca nu ne-a citit nici macar articolele pe tema in cauza, publicate in 22, caci altminteri ar fi dovedit minima "probitate intelectuala" de-a lua in considerare disocierile pe care le-am facut intre colaborationismul hard, cel al slujitorilor celor mai zerlosi ai puterii totalitare, categorie inflorescenta in speta pana pe la 1965 (dar si ulterior, gratie unor nume precum amintitii Eugen Barbu, Adrian Paunescu, Corneliu Vadim Tudor), si colaborationismul soft, mai potolit, mai abil, inlocuind terifianta masca agitatorica, afisul brutal propagandistic cu un discurs "de subtiere" si cu demersuri de captare a diasporei. Evident, Noica apartine celei de-a doua categorii. Ea se recomanda printr-o dubla fata precum Ianus, una privind spre absolut, alta spre contingentul politic, ingemanate, pecetluite de aporia dualitatii.

Totdeauna se vor gasi exegeti care sa puna accentul fie pe un chip fie pe altul, insa buna-credinta ii va impiedica sa ignore ambivalenta fenomenului. Cum sa-l convingi insa pe un colocutor precum d-l Cornea macar sa tina seama de spusele tale? D-l Cornea isi urmareste linia diatribei, ca si cum aceasta ar tinti punctul nostru de vedere, iar nu o confuzie izvorata din propriul d-sale condei sardonic: "Prin urmare, nu doar Popescu-Dumnezeu, Burtica, Suzana Gadea, dar chiar si Roller ori Rautu sunt un moft in materie de mistificare ideologica in comparatie cu diabolicul filosof". Al cui este, ma rog, "delirul"? Cu cine se razboieste aici interlocutorul nostru? Cu noi sau, paradoxal, cu sine insusi? Cu o himera pe care o isca spre a avea satisfactia ca o poate rapune! Alt procedeu catusi de putin onorant al d-lui Andrei Cornea il constituie "decuparea" noastra din randul autorilor care s-au disociat de tonul compact ditirambic la adresa lui Noica si a discipolilor sai, nu o data cu incisivitati peste care nu s-ar putea trece de plano. Recunoastem a nu fi foarte originali in consideratiile noastre, simtindu-ne confirmati si stimulati de un sir de prestigiosi predecesori si afini. Spre a-si usura sarcina, d-l Cornea se face insa a nu-si aminti de acestia, napustindu-se exclusiv asupra subsemnatului cu o aparenta forta pamfletara indirect proportionala cu numarul de oponenti, redusi artificial la... unul singur. Nimic despre N. Steinhardt, I. Negoitescu, I.D. Sarbu, Al. Paleologu, Mariana Sora, Adrian Marino, Alexandru George, Z. Ornea, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Stelian Tanase si despre ceilalti "eretici" ticalosi ai noicolatriei, pentru ca asupra celui ce asterne prezentele randuri sa se concentreze cele mai dure, mai dezlantuite invinuiri. Divide et impera, nu-i asa? Cu cat evita a lua in discutie chestiunile spinoase, cu atat mai mult, intr-o maniera lamentabil compensatoare, se arata dispus d-l Cornea a jigni, a insulta. Cele mai infamante calificative se revarsa asupra noastra ca dintr-un corn al abundentei: "lipsa de probitate intelectuala", "ignominiile de toate felurile", "un critic literar care se insinueaza fraudulent sub aripa filosofiei", "abjectiile proferate despre C. Noica", "impudicitate rara", "confuzie", "falsificare", "insulta", "minciuna", "calomnie", "delir", "o mizerabila scrasnire din condei", "o revarsare de ineptii si infamii", "tupeu de neinchipuit". Oare au mai ramas in dictionar multi termeni denigratori de care sa nu fi facut uz d-l Cornea? Acesta e stilul, acesta e omul! Si nesatisfacut cu atat, neputandu-se nici desfasura pe un teren al dezbaterii la obiect, al contraargumentarii punctuale, neputand nici aduna pesemne mai multe epitete inveninate pe spatiul tipografic dat, d-l Cornea nu ezita a adopta o tactica specifica frustratilor intru dreapta judecata critica: atacul ad personam. Ni se reproseaza, incredibil, ca nu ne-am pierdut "dintii la puscarie" precum Noica! Si ca "n-am fortat portile disidentei" precum Andrei Plesu!

In schimb ne-ar apasa culpa de neiertat ca am "scris in tihna maldare de critica literara in gazetele timpului! Cu invoire de sus, bien entendu!". Frivolitatea acestor vorbe ar putea fi egalata de altceva decat de insolenta lor? Fortand din rasputeri, dupa cum am vazut, portile elementarei civilitati, d-l Cornea e, pe deasupra, si neinformat. "Ultragiatul censor morum", care as fi in optica-i ce se vrea ironica, am beneficiat in asa grad de o "invoire de sus" pentru cele publicate inainte de 1989, incat am fost scos, din motive politice, din functia de redactor al revistei Familia si pus in incapacitatea de-a mai avea un serviciu timp de 15 (cincisprezece) ani, in care nici nu mi s-a permis sa parasesc o nu tocmai agreabila locatie de mica provincie. "Protestul" meu impotriva regimului comunist se gaseste in scrisul meu de atunci, cu consecventa apreciat de Europa Libera si relevat de prigoana de care am avut parte, inclusiv dinspre Securitate, care m-a supus la perchezitii si anchete si care mi-a confiscat manuscrisele... Dar ce rost are sa-i spun toate acestea d-lui Andrei Cornea care n-aude, n-a vede? Ma adresez peste pretiosul d-sale crestet, infierbantat de fatuitatea efortului in care s-a angajat, cititorului onest, care, daca e interesat, poate parcurge textele angrenate in prezenta disputa pentru a-si forma o parere personala. Atestand ca nu m-a citit ori ca nu vrea in ruptul capului a considera realitatea textuala a interventiilor subsemnatului, d-l Cornea crede, aiuritor, a putea deplora nu altceva decat, in ce ne priveste: "forta cu care il detesta pe Noica - un om care i-a fost si ii ramane infinit superior sub toate privintele: ca opera, ca spirit, ca profunzime, ca semnificatie culturala generala, ca notorietate, ca moralitate". Si, evident, pentru a pune punctul malign pe un i fantezist: "din pricina acestei superioritati il si detesta fara rest". Mon Dieu! Asta se doreste un soi de concluzie, o concluzie sa recunoastem nespus de potrivita pentru mentalitatea si conduita polemica (ar fi mai nimerit spus: pamfletara) a interlocutorului nostru. Daca d-l Andrei Cornea, intr-o viziune scolastica, are impresia ca o propozitie a noastra suna ca a unui "corigent la filosofie"(?), nu putem decat socoti ca propozitiile d-sale, grosso modo, suna ca ale unui scolar cu nota scazuta la purtare. Ori nu e tarziu nici acum sa i-o scadem?

Gheorghe Grigurcu