Politica bat-o vina!

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns că ne-a acaparat micile ecrane, politica s-a strecurat și pe cele mari, de ambele maluri ale Oceanului, ceea ce s-a văzut cu ochiul liber la Berlinală și foarte curând după, la decernarea Premiilor Os­car. Unul dintre titlurile care chiar se regăsește în ambele momente este Vicele, ce-i drept, în afara competiției, în Germania, unde a putut fi văzut de publicul larg odată cu cel din România. Regizorul Adam McKay analizează, în detaliu și fără menajamente, nenumărații ani de „domnie“ ai lui Dick Cheney, în curând octogenar, care a decis soarta Statelor Unite, dar și a lumii vreme îndelungată. El a fost și este secondat de o soție foarte abilă, Lynne, ambii interpretați de doi străluciți actori, nominalizați la Oscarul 2019, Christian Bale și Amy Adams, dar care n-au fost băgați în seamă sau poate a fost concurența prea mare, așa că această lecție de istorie ingenioasă și foarte bine argumentată a plecat acasă doar cu statueta pentru machiaj și coafură, aproape o insultă la atâta strădanie.

Dezvăluirea atâtor secrete din culisele puterii se plătește cu nerecunoașterea unor merite certe. Mr. Jones n-a avut nici el o soartă prea bună. Recentul titlu semnat de o legendă a cinematografiei poloneze, Agnieszka Holland, aproape că n-a fost băgat în seamă, deși este destinul cutremurător și întru totul adevărat al ziaristului galez Gareth Jones (interpretat magistral de James Norton) care are un curaj nebun să plece la Moscova, pentru a îi lua un interviu lui Stalin și, odată ajuns acolo, află adevărul despre foametea din Ucraina anilor ’30, se întoarce la Londra și încearcă să le deschidă ochii britanicilor și chiar și pe ai americanilor, care îl ignoră din motive greu de înțeles, dar bine cunoscute, economice, singurul pe care-l impresionează suficient fiind scriitorul George Orwell, care va scrie Ferma animalelor, în vreme ce curajosul jurnalist va pieri, în mod suspect, la nici 30 de ani, undeva în Mongolia. Cam aceeași soartă de închis ochii la lucrurile grave avea s-o aibă și formidabilul Războiul Rece al lui Pawel Pawlikowski, o poveste de iubire în plină perioadă stalinistă, redată în alb-negru, în cenușiu racord, pe alocuri, cu multe detalii aparent mărunte, dar în care cu siguranță s-ar regăsi și părinții noștri. De altfel, și Capernaum al libanezei Nadine Labaki, admirat la Cannes și care și-a adjudecat Marele Premiu al Juriului, în SUA a trecut aproape neobservat sau poate tocmai pentru că s-au simțit răspunzători de soarta băiețelului refugiat... În schimb, pentru că ediția a 69-a s-a vrut una feministă, i s-a dat un premiu nemțoaicei Angela Schanelec (care în 2014 împărțea genericul unui omnibus, foarte izbutit și puțin cunoscut, Podurile de la Sarajevo, împreună cu Cristi Puiu, între alții) pentru Am fost acasă, dar..., deși a fost masiv fluierat și contestat!

Tot politică se cheamă și includerea printre favorite a filmelor LGBT. La Oscar, Rami Malek pleacă cu statueta pentru Bohemian Rhapsody, fără îndoială o interpretare în care până și Freddie Mercury s-ar fi recunoscut și o regie, a lui Bryan Singer, care a fost exclus de pe lista realizatorilor, după ce a planat asupra sa un scandal sexual, fără o bază reală solidă, probabil scos la lumină de cea care a încasat 30 de milioane de dolari, ca să facă lobby pentru mexicanul Roma al lui Alfonso Cuaron, care-și povestește propria copilărie, din anii ’70, dar în care strecoară și elemente de politică dură, mai puțin cunoscută în Europa. Grecul Yorgus Lanthimos se strecoară în patul unei regine britanice, Anne, cu o atracție clară pentru același sex și două supuse, care se bat, adesea, la propriu, spre a câștiga poziția „favoritei“. Oscarul îl înșfacă grotesca Olivia Colman, lăsând-o cu ochii în soare pe Glenn Close, strălucită în Soția, care este mâna dreaptă în reușita unui bărbat, dar rămâne mereu în umbră. De data aceasta, pricazul: politically correct n-a mai funcționat. Personajul a stârnit antipatii, în vreme ce, atunci când a fost vorba despre un bărbat, ca în Cartea verde. Prietenie pe viață, Mahershala Ali poate să fie onorat, cum se cuvine, pentru povestea negrului sofisticat, pianist clasic, atacat cu furie, adesea, de albi și condus într-un turneu foarte sinuos de un italian necioplit, care-l va apăra până în pânzele albe. Viggo Mortensen, cu toată interpretarea sa fără egal, extrem de nuanțată și cameleonică, nu ia statueta.

Tot despre politică și Ku-Klux-Klan e și pelicula formidabilă, deja răsplătită la Cannes, a lui Spike Lee, care probabil că a deranjat prin sinceritatea ei, mai ales în momentele în care unii s-au regăsit, ca într-o oglindă, așa că doar scenariul a fost recunoscut ca fiind cel mai bun și astfel dându-i-se ocazia premiatului să țină un minidiscurs despre sclavie și istoria care veșnic se repetă. Afro-americana Regina King le ia fața celor patru albe, Amy Adams, Marina de Tavira, Emma Stone și Rachel Weisz. Despre multiplul oscarizat Alfonso Cuaron cu siguranță că se va spune că a câștigat și pentru că în felul acesta i se făcea în ciudă lui Donald Trump, pentru că mexicanul e pe val, iar mult visatul zid despărțitor al megalomanului încă n-a căpătat „sponsorizarea“ necesară. Și desenul animat Spiderman e tot cu un ciocolatiu, deși autorii nu sunt, dar publicul cu pricina se va identifica supereroului, care, sub altă formă, apare și în Black Panther, excesiv de băgat în seamă. La scurtmetrajul desenat s-au gândit să voteze și un personaj cu ochii mici, oblici, căci Asia rămăsese cam de izbeliște. Întâmplător, Bao e genial și l-am văzut cu toții înainte de Incredibilii 2. Și pentru că tot am ajuns în China, să ne întoarcem la Berlinală. Cu bine, fiul meu, al lui Wang Xiaoshuai, atinge în cele trei ore câteva subiecte delicate, în cele trei decenii pe care le zugrăvește, prin ochii unei familii care-și pierde băiatul, înecat, și i se refuză posibilitatea de a redeveni părinți naturali, din pricina cumplitei politici a copilului unic (culmea ironiei, pe vremea aceea la noi era obligatoriu să faci cât mai mulți). Cum per total nu a deranjat foarte tare puterea de la Beijing, a plecat și cu doi Urși de Argint, pentru interpretare masculină (Wang Jingchun) și feminină (Yong Mei), care au avut însă grijă să fie extrem de neutri și să nu sufle o vorbă despre Zhang Yimou și al său O secundă, care n-a trecut de viză, pe scurt, a fost cenzurat, n-a căpătat pașaportul care-i permitea peliculei să circule, asumându-și tot scandalul, dar neacceptând să se vadă în Occident oroarea Revoluției culturale, care i-a condamnat pe oameni la lagăre de muncă și la tot felul de atrocități. În schimb, Ursul de Aur a aterizat în brațele evreului Nadav Lapid, pentru Sinonime, care se petrece în Franța, înainte însă de recentul val de antisemitism. În cadrul nemărturisitei politici de înspăimântare a publicului s-au numărat nemțescul System Crasher, cu o fetiță de o agresivitate nestăpânită, și Mănușa de aur, despre hidosul criminal real, Fritz Honka, care a ucis, cu sânge rece, patru femei, în Hamburgul, din nou, al anilor ’70. Slavă Domnului al lui François Ozon se oprește, ca și oscarizatul de acum câțiva ani Spotlight, la cazurile de pedofilie din cadrul Bisericii Catolice. Dezvăluiri acceptate de Vatican.

La neutre intră S-a născut o stea, care ia pentru melodia cumințică, interpretată languros de Lady Gaga și Bradley Cooper, plus ceva efecte vizuale pentru Primul om, firește, pe Lună. La Berlin criticată pe nedrept a fost, din prima zi, coproducția danezo-canadiano-elvețiano-germano-franceză Bunătatea străinilor a nordicii Lone Scherfig, care spune multe despre generozitate, gesturi frumoase, drame de familie și un happy-end, care n-a fost pe placul cusurgiilor. În secțiuni paralele, Europa pare interesată de ceea ce s-a întâmplat în Brazilia, de exemplu, cu un lider charismatic, Marighella, dar marxist, care se răzvrătește împotriva dictaturii militare, sau Skin despre neonaziști și o șansă pentru Jamie Bell să facă un nou rol de compoziție, după ce a fost atât de admirat în Billy Elliot. Dacă americanii au ales în cele din urmă, au ales, spre surpriza pariorilor, Green Book, o peliculă care va deveni rapid una cult și în care totul e tratat foarte echilibrat. La Berlin, un echivalent ar fi cel venit din Macedonia, semnat de Teona Strugar Mitevska: Dumnezeu există, o cheamă Petrunia, despre îndrăzneala unei fete de a se arunca în apa rece după cruce, așa cum e obiceiul la ortodocși, de Bobotează, doar că tradiția spune că doar bărbații ar fi trebuit să fie cei care se încumetă. În consecință, ea ajunge la închisoare și e o foarte atentă punere în pagină a poziției poliției, bisericii și a presei, cu un umor, indiscutabil, de cea mai bună calitate și cu scene care se puteau la fel de bine petrece și la noi.

Minoritățile din Germania au avut parte de filme cu dedicație. Turcii: Povestea celor trei surori într-o Anatolie atemporală, indienilor le-au fost dedicate chiar câteva pelicule, cum ar fi Fotograful, sentimental, dar ceva mai modern, sau Gully Boy despre rap-ul musulman (știu, pare o contradicție în termeni, dar există).

Și România? La Oscaruri deocamdată nu, la Berlinală continuă să câștige. După îndelung comentatul Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie, a venit rândul altui debut: Monștri al lui Marius Olteanu, care a participat la secțiunea Forum, despre ultima zi a unui cuplu care se dezbină, cu o distribuție din care s-au detașat clar Judith State și Alex Potocean. Era eligibil și pentru Teddy Bear, pe care însă nu l-a luat nici măcar Elisa & Marcela al Isabelei Coixet, despre prima căsătorie religioasă dintre două femei, în Spania anului 1901, ajungând la Scurtă istorie a Planetei Verzi de Santiago Loza. Ar mai fi doar de adăugat scurtul Blue Boy al argentinianului Manuel Abramovich, care a luat un Urs de Argint, producător creativ fiind Bogdan Georgescu, iar subiecții, 7 români care-și oferă serviciile sexuale, contra cost, altor bărbați și care-și descriu cu multă candoare aventurile.

În concluzie, în cele două evenimente globale, de februarie, care onorează cea de a 7-a artă, e limpede că politica și-a vârât coada, mai mult sau mai puțin evident, și e firesc, doar se votează, nu? Ca la orice fel de alegeri. Deci responsabil!

* Autoarea a consemnat de la fața locului pentru Berlinală, datorită Rompetrol,
și din fotoliul de acasă pentru Oscar.

Explicatie foto

Lady Gaga, Olivia Coleman, Spike Lee în brațele prietenului său, Samuel L Jackson